Incep cu o marturisire: unul din motivele pentru care iubesc "Formula As" este acela ca ne prezinta fata frumoasa, adevarata si perena a Romaniei: oameni si locuri interesante, traditii, obiceiuri, religie, istorie, solidaritate, generozitate. Toate acestea alcatuiesc portretul real al unui popor greu incercat de vremuri, dar neinfrant. Si pentru ca sunt pasionata de lumea satului, atat cat a mai ramas din ea, va trimit acest material care cuprinde lucruri inedite si care sper sa va placa.
Nevastuica
Intr-o zi, am aflat intamplator o fapta mai putin obisnuita. Undeva, intr-un sat, unui agricultor, o nevastuica i-a muscat calul. L-a muscat rau de tot, provocandu-i rani grave, si nici un medic veterinar n-a putut sa-l vindece. Doar o batrana, cu descantecele ei, a reusit sa-l salveze, sa-l scape de chinuri si moarte. Nevastuica este o vietate pe care o intalnesti rar si despre care stiam foarte putin. Candva, imi pomenise despre ea bunicul Haralambie, izvor nesecat de povesti, care mi-o daduse pilda de intelepciune si dragoste materna. Niste oameni, aflati pe camp, la seceris, dadusera peste un culcus cu pui de nevastuica si-l mutasera cu grija din cale. Erau oameni buni, cu mila pentru vietati. La intoarcere, nevastuica mama, nemaigasindu-si puii, a inceput sa se tanguie cu o durere care-ti rupea pur si simplu inima. Se legana si jelea, frangandu-si labutele, cautandu-i disperata. A descoperit, in cautarile ei, mancarea seceratorilor, si a scuipat venin in vasul cu ciorba. Oamenii i-au inteles durerea si i-au dus puii inapoi. Au ramas uimiti, vazand ca mama nevastuica s-a intors si a rasturnat cu labutele oala cu ciorba otravita. Pentru ea, razbunarea nu-si mai avea rostul, odata ce puii erau teferi. Probabil, asa socotise mintea ei de vietate mica si isteata.
Sus, in varf, am aflat locuinta celei pe care o cautam. O curte plina de copiii si nepotii batranei. Am fost intampinata cu intrebari: "Ce treaba am cu mama Victoria? Nu-i acasa, dar va veni, trebuie sa apara, e plecata la padure, ca de obicei, acolo isi face veacul. Iarna, vara, nu trece o zi fara sa dea o raita prin padure, sa-si faca drum dupa bureti, plante, poame, lemne de foc si apa de izvor".
Privesc spre dealurile din zare, gandindu-ma ca am venit in zadar. Dar n-am prea mult de-asteptat. Pe poarta curtii intra o femeie vanjoasa, cu poala plina de ierburi si de bureti. Se misca sprintena si ma pofteste in fata casutei batranesti, de care in timp s-au alipit noi si noi incaperi. Are obrazul neted, o fata blanda si prietenoasa si se dovedeste ca-i place sa povesteasca. Doar la inceput se incordeaza banuitoare: "Cine te-a trimis la mine? Ti-au spus ca-s fermecatoare, nu-i asa? Asa-mi zic dusmanii, drept rasplata ca le fac bine si ca-i scot din necaz".
Ii explic cum am aflat de ea si se linisteste. Stam in lumina blanda a soarelui, lemnul vechi al casei respira liniste si imprastie un miros familiar si cald. La stresini atarna plante uscate, funii, unelte. Ma simt transpusa intr-un univers nou, plin de taina si poezie. Este un univers construit de aceasta femeie cu chipul luminos, fara varsta, pentru care timpul nu are bariere. Ea nu traieste nici in trecut, nici in prezent, ci intr-un timp al ei personal, fara inceput si sfarsit. Iar universul ei este simultan cu prezentul, faurit din lucruri stravechi, dar si noi, din fapte filtrate cu intelepciune, guvernat de o filosofie de viata originala, inteligenta, fara moarte.
"Ce este nevastuica?", o intreb. Ma priveste surprinsa. "N-ai vazut niciodata? Este ca o veverita cu coada scurta, alba pe piept si vanata pe spate. Sunt si cu blana alba, dar rare de tot. Animale frumoase, dar si ciudate, care au obiceiul sa impleteasca, in suvite, coada calului. Juri ca-i mana de om la mijloc. Daca animalul nu sta linistit si se misca sau se zbate, il musca, are dintisorii bine ascutiti, iar muscatura e otravitoare. Calul muscat moare, daca nu-l descanti la timp. Sare si la om, daca-i iesi in cale si nu-i dai pace. Eu stiu sa descant muscatura de nevastuica. Folosesc un burduf facut din pielea ei, intinsa pe o furcuta de alun. Prin el strecor si descant apa de 9 ori. Cu apa asta se spala omul sau animalul vatamat si se zice: "Nevastuica puica/ Pe cine-ai muscat/ Pe Cutare/ Si-n ce ti-e leacul?/ In cutit de gasit/ In nuia de alun/ In para de argint,/ Amin."
Eu am grija sa pun mereu imprejurul casei caiere de tors, sa aiba ce impleti si sa nu se dea la copii, sa-i muste. Pun furci cu doua brate de-a lungul gardurilor, sa aiba ce lucra, si-i tot descant: "Nevastuica puica/ Sa vii si sa-mi torci/ Iar daca nu-mi vii/ Sa pleci, sa te duci/ In locuri pustii/ In locuri departate/ De lume uitate/ Unde cocos nu canta/ Fata mare nu se piaptana/ De tine sa n-aud/ Cat oi fi pe Pamant."
Ea cauta si de mancare, suge laptele de la iapa, de la oaie, daca e infometata mananca si mancarea porcilor, omoara si pui. Trebuie sa-ti aperi gospodaria si casa de ea."
Mostenirea
Descant cu nuia de alun si cu un cutit, intr-un vas cu apa neinceputa, si-n care pun ban de argint. Descant in orice zi, la orice ora, nu-i de asteptat, de zabovit. Pe aici sunt multe balti si lacuri unde traiesc serpi. Daca animalele ii calca din greseala, le musca. Odata a trebuit sa descant o balta intreaga, fiindca fusesera piscate multe animale. Le-am scaldat repede in apa descantata a baltii si le-am salvat. De cand stiu sa descant, nu-mi iese neam de sarpe veninos in cale, de parca m-ar sti. Si sa-ti spun cum m-a invatat matusa aceea", imi spune ea mai departe. "Nu prea am luat eu in seama ce mi-a zis, dar mi-a aparut ditamai sarpele in drum. M-am speriat si m-am trezit spunand descantecul. Sarpele a ramas paralizat, l-am luat frumusel de dupa cap si l-am facut pachet intr-un ziar. Treceam prin centrul satului, era duminica, lumea era stransa la hora, si un baiat care-mi purta sambetele mi-a taiat calea: "Ce duci tu acolo?", a zis si mi-a smuls pachetul din mana. Avea chef sa ma necajeasca. "Tu sa-mi lasi lucrul meu!", i-am spus raspicat. Dar el avea chef sa se distreze pe seama mea. Cand a desfacut ziarul si-a dat cu ochii de sarpe s-a-ngalbenit si-a luat-o la fuga. Toti s-au imprastiat. De atunci, mi-au dat pace si m-au ocolit. Si mi s-a dus si vestea, au inceput oamenii sa ma caute." "Dar de jucat la hora, te-au mai jucat?", o intreb. "M-au mai jucat", imi spune cu jumatate de gura si inteleg ca am atins un punct sensibil. Si ea, ca si altii asemeni ei, plateste un pret al harului cu care este inzestrata. Singuratate, izolare, cate putin din toate. Este maritata aici de peste 50 de ani, la cativa kilometri departare de satul in care s-a nascut, aflat peste deal, dar consatenii ii spun "gorneanca" sau "fermecatoarea", si cand intrebi de ea, te privesc banuitor si ciudat. Cu toate ca mai toti au apelat la leacurile si descantecele ei.
Despre sarpele casei
Sarpele casei, pe care ea l-a vazut de multe ori, este batran, mare si frumos. Are cap negru, este galben pe la ochi si este considerat norocul casei, pazitorul ei, ceasul ei, fiindca scoate un zgomot, un tacanit asemanator ceasului care merge, masurand anii care trec peste generatiile unei familii. In noptile in care nu poate dormi, sta lungita in pat, in intuneric, il asculta ticaind, poate este inima lui veche, si-i spune "ofurile". Nu exista casa sau fantana fara sarpele ei. Nu se poate, unde este suflet de om, sa nu existe si sarpele, ca un veghetor, fiindca sarpele casei iubeste oamenii, nu le face rau si nici nu se teme de ei. Ii place sa stea lungit la soare si unde sunt copii care mananca lapte, se aseaza la masa cu ei. I-a povestit mama ei o intamplare din copilarie, cand ea si fratiorii ei mancau lapte dintr-o strachina adanca, pe o masuta joasa de lemn.
Daca o femeie naste pe o poiana, in locul acela apar un fel de serpi de campie, cu pielea neteda, fara solzi si fara coada, care nu musca si care nu se feresc de om. Stie un astfel de loc, unde o femeie, aflata vara pe deal la stransul fanului, a fost cuprinsa de durerile facerii. Acum, locul acela este plin de serpisori din acestia, de culoare maro, frumosi si lenevosi, cu care se joaca copiii. Ea nu le face nimic rau, ii usuie usurel cu furca spre padure - mai ales dupa cositul fanului se vad - hai, hai, plecati!
Povestile tusei Victoria nu se incheie aici. Am mers de mai multe ori pe culmea acelui deal, la acea casuta, poarta de intrare spre un Univers magic, aflat incredibil de aproape de mine, ca de altfel si semnele pe care ni le trimite Dumnezeu.
Mi-a povestit despre credinta, visele ei premonitorii, alte descantece si leacuri pentru boli. Mi-a povestit de sarbatoarea Zanutelor sagalnice, cand infloresc florile si se coc fragile, despre cumpana apelor de unde izvoarele pornesc la vale, ducand in undele lor grijile, despre flacaii care "au prins zmeu", despre vrajitoare razbunatoare si maiestre care zboara in nopti cu luna plina, umpland vazduhul de cantece nemaiauzite... Dar toate astea, pe alta data.
Iana Padureanu -
Valenii de Munte
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
