Adriana Trandafir

Studenta din gradina cu flori.

"Eu nu cred in coincidente. Toate sunt randuite de Cel de Sus"

Are atata vointa si energie creatoare, de parca si-ar propune sa transforme lumea intr-o imensa gradina cu flori. Nu e nici o mirare. Florile sunt pasiunea Adrianei. Si livada cu pomi roditori din casuta ei modesta, cu prispa de tara. "E raiul pe pamant, credeti-ma, chiar daca e o casuta de chirpici ca bojdeuca lui Creanga. Dar acolo ma simt eu cel mai aproape de Dumnezeu."
In afara scenei si platoului de filmare, Adriana isi conduce existenta dupa o reteta din mosi-stramosi: "Ca sa nu se cheme ca ai trecut degeaba prin viata, trebuie sa plantezi macar un pom, sa inalti o casa si sa cresti un copil". Iar ea le infaptuieste pe toate, cu dragoste: are doi copii - un baiat de 14 ani si o fetita de 5 ani, si-a cumparat la tara o casuta si va incepe curand sa-si construiasca o casa pe pamant - neaparat, pe pamant - la Bucuresti. In vara, o prietena i-a adus din Olanda bulbi de lalele - ce altceva ii putea darui din tara lalelelor? Si - coincidenta - orasul copilariei ei, Pitestiul, a distins-o cu trofeul "Laleaua de aur". "Eu nu cred in coincidente, cred ca toate sunt randuite de Cel de Sus si vin la timpul potrivit. Noi, oamenii, doar infaptuim vointa divina."

O viata fara punct

- Te afli intr-o forma teribila, plina de energie si de vitalitate. Sa fie, si ea, un dar ceresc?
- Copiii mei imi dau curajul si energia asta. Ei ma vor o mama tanara, in pas cu vremea, si eu nu vreau sa-i dezamagesc. Trebuie sa o iau mereu de la capat. Chiar si profesia ma obliga sa nu stau locului si sa merg in intampinarea noului teatru, alaturi de tineri talentati, cum sunt regizorii Radu Afrim si Chris Simion. Spectacolele lor mi-au adus multe premii, si tot ele duc in lume mesajul teatrului experimental romanesc. Alaturi de tinerii mei colaboratori, ma simt si eu tanara si curajoasa, asa cum ma simt langa copiii mei. Datorita pasiunii pentru calculator a fiului meu, Stefan - as in materie de electronica -, m-am hotarat sa invat sa lucrez cu computerul. Daca si fetita mea, Maria Speranta, are acum laptopul ei, si la 5 ani incearca sa-i dezlege din taine, cum puteam eu sa raman de caruta? Si iata-ma acum inarmata cu cel mai modern instrument de lucru, ba si mai mult, am devenit studenta la o a doua facultate. Uite-asa! De fapt, este vorba tot de un fel de interpretare a relatiilor si resurselor umane. Chiar asa se cheama: "strategie manageriala si resurse umane" si te invata, in primul rand, cum sa te conduci pe tine mai bine, pentru a reusi in orice domeniu. Cum sa fii mai bine pregatit si organizat, conform zicalei de pe la noi: "Ca sa fii destept, trebuie sa stii unde esti prost". Chiar daca sunt eu un spirit bine organizat si cu initiativa, tot trebuie sa-mi sporesc eficienta, oriunde as activa. Iar noua facultate ma invata si ma pregateste exact pentru asta. Ba chiar planuiesc sa ma inscriu si la doctorat, ma rog, asta v-o spun cu elanul meu de acum. Nu stiu ce va fi peste doi ani, cand voi termina facultatea. Oricum, pe noi, actorii, ne asteapta vremuri grele, dupa ce va intra in vigoare noua lege a teatrelor. Iesirea pe contract va provoca o lupta acerba, si nu o competitie eleganta, la care visam candva. Unii vor renunta la profesia de baza si vor supravietui din alte meserii, asa cum se intampla in multe tari. Eu nu vreau sa ma prinda acele timpuri nepregatita. De ce nu as scoate din maneca si al doilea as?
- O actrita ca tine, de mare succes si popularitate, n-ar trebui sa se teama de asa ceva.
- Da, dar sunt si o mama care trebuie sa asigure copiilor viata pe care o merita. Pe care o meritam cu totii si o meritam si eu, daca la varsta lor nu trebuia sa-mi port singura de grija si sa razbat prin viata. Sigur, si noile generatii vor intampina greutati, altele decat ale noastre, care vor aparea la timpul lor. Dar eu, ca parinte, ma simt datoare sa le ofer un start bun in viata, in ritmul zilei de azi. Cum puteam sa nu-i cumpar eu laptop copilei mele, cand la gradinita la care merge (ea se lauda ca "urmeaza germanistica", parca ar fi la facultate), toti copiii se falesc cu asa ceva? Chiar daca unii din ei nu au, ca fetita mea, doua roluri jucate in filme la doar 5 ani - coproductii europene - si "mosie" la tara, cu 2000 de metri de pamant roditor! Stiti ce le spune prietenilor ei cand se plimba tacticos prin livada? "Asta tot e pamantul meu!". Si accentueaza pe posesivul "meu", parca ar fi un personaj din Rebreanu.

Cine e vedeta familiei?

- Nu e cam devreme pentru un copil sa-si inceapa viata artistica la 5 ani?
- Eu mi-as fi dorit sa o pot tine departe de lumea artistica, lume cu prea putine bucurii, dar cu foarte multe si amare dezamagiri. Dar s-a intamplat ca a trebuit s-o iau cu mine cand filmam la Viena, intr-o coproductie. Regizorul austriac a vazut-o, a placut-o si i-a creat un rolisor. Eu speram ca platoul o s-o sperie si o s-o oboseasca - avea doar 3 ani pe-atunci. Dar m-am inselat. S-a descurcat atat de bine, incat anul asta ea, nu eu, ci ea a fost cea invitata intr-o noua coproductie, iar eu am insotit-o. Sigur ca am capatat ulterior un rolisor de bunicuta... Pentru ca asa se scrie si istoria filmului, mereu cu alte generatii de vedete.
- Crezi ca talentul se mosteneste, se poate transmite si urmasilor?
- Cu conditia unui talent real, care sa apara la timpul si la locul potrivit. Conjunctura, dar si norocul fiecaruia pot decide soarta unui actor si a unei vedete. In ceea ce ma priveste, eu nu ma consider vedeta (nici nu iubesc termenul asta, folosit de oricine, incat s-a uzat moral). Eu ma consider o actrita foarte populara si - sper - foarte indragita. Pentru mine, asta inseamna mai mult decat statutul de star, cu o suita de body "garzi" dupa ea, ca ministrii. Doar girofarul mai lipseste. Sa va povestesc o bucurie de-a mea: deunazi, m-a oprit pe strada un domn in varsta, foarte distins, mi-a multumit pentru tot ce joc si mi-a spus ca m-a vazut in multe roluri, dar cel mai mult i-am placut in puternica drama psihologica Patima de sub ulmi, vazuta la televizor. Mi-a mers la inima aprecierea, mai mult decat o cronica oricat de elogioasa, pentru ca domnul acela vedea in mine nu numai populara actrita de comedie, ci si interpreta unei mari drame psihologice.
- Participarea trupei independente "Daya", condusa de Chris Simion, la Festivalul International de Teatru de la Cairo, cu Scaunele, de Eugen Ionescu, a starnit, pe langa aplauze, aprecieri elogioase in presa egipteana. Ce le-a placut egiptenilor in mod special?
- N-am cu mine dosarul de presa, desi ar trebui sa-l port tot timpul, pentru ca sunt un fel de "public relation" al trupei: strang cronicile si le dau publicitatii. Dar va pot spune ca mai toate aprecierile erau legate de viziunea regizorala proaspata si moderna, neinhibata de celebritatea piesei. Era laudata conceptia tinerei regizoare, dar si jocul nostru, al celor care au realizat acest spectacol original, de text, dans si pantomima. Si, ganditi-va, ca dintre toate cele 150 de tari invitate la festival, noi ne-am situat printre cele 50 selectate.

Vise si bucurii

- A razbatut la urechile publicului un alt succes, al aceleiasi trupe si in regia aceleiasi talentate si indraznete Chris Simion, cu piesa Cum se face un spectacol...
- Da. E o alta montare foarte moderna si interactiva cu publicul, aplaudata indelung de spectatori. Spectacolul a fost prezentat in afara tarii si de cateva ori la Bucuresti. Regizori importanti, ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Alexandru Tocilescu, ne-au adresat cuvinte de lauda. Asteptam sa se pronunte si presa, dupa ce-l vom relua. E povestea unei trupe de tineri si relatia lor tensionata cu "vedeta" mai varstnica, plina de hachite. Asta in scena, pentru ca in realitate, noi, interpretii - adica "eu, eu, eu si ceilalti"... ca sa fiu in tonul orgoliosului meu personaj - ne-am inteles foarte bine. Persoana dinamica si dornica de aer, cum ma cunoasteti, mi-am scos apoi totii colegii din hotelul de la Cairo, in care am stat, si i-am plimbat prin tot orasul. Asa am ajuns si la o biserica ortodoxa - singura biserica ortodoxa din acea lume musulmana -, construita pe locul unde s-a adapostit Sfanta Fecioara cu Pruncul cand s-au refugiat in Egipt, de urgia lui Irod. Mai fusesem o data acolo si m-am rugat din tot sufletul sa ma ajute Maica Domnului sa imi implinesc visul: acela de a-mi construi un adapost la oras, pentru familia mea. Facusem o cerere de imprumut si aprobarea intarzia mult, dar eu nu-mi pierdusem speranta. Si uite ca anul asta, exact cu trei zile inainte de noul nostru turneu in Egipt, am primit aprobarea mult asteptata. Credeti ca e o simpla coincidenta? Nu, e un adevarat miracol, pentru care I-am multumit lui Dumnezeu. Vreti sa va mai povestesc o intamplare neintamplatoare, de fapt tot un miracol, petrecut in turneele din acest an? Ma aflam la mii de kilometri de casa, in India, tara magica. Ce zic eu tara, e un alt univers, cu alte legi, o alta planeta, cu o cultura si civilizatie senzationale pentru noi. Dupa o zi obositoare, cu spectacole si hoinareli prin parcuri si pe strazi supraaglomerate, ma odihneam, cand, pe la doua noaptea, suna telefonul. Era ambasada romana din India. Si ce credeti ca imi anunta, foarte bucuros, domnul ambasador (un om de exceptie, un maramuresean get-beget, mare iubitor de arta)? Ma anunta ca am primit, cu cateva ore in urma, premiul de interpretare la Gala Uniter, pentru rolul din piesa De ce fierbe copilul in mamaliga. Stiam ca sunt nominalizata, alaturi de alti colegi, dar ca tocmai eu am fost cea norocoasa am aflat atunci, din gura acelui om plin de suflet, bucuros de realizarea mea. Si pentru ca sarbatoarea sa fie completa, a trimis si o sticla de sampanie, pentru a cinsti cu totii evenimentul. Ii multumesc lui Dumnezeu ca imi daruieste atatea bucurii si ca m-a ajutat sa descopar atatea minunatii ale pamantului astuia mare: oameni, obiceiuri, continente noi. India, de care va povesteam, e o lume fabuloasa si atat de crancen incercata in ultima vreme. Cred ca nicaieri n-a lasat Dumnezeu pe pamant atata frumusete amestecata cu atata mizerie si saracie, intr-o imagine ciudata, neasteptata. Cei mai saraci sunt si cei mai deschisi bucuriilor simple si naturale, ca rasaritul soarelui in fiecare zi, sau ploile racorind campul ori asfaltul fierbinte al orasului. Iar indiencele sunt o minune a naturii. Cu sariul lor traditional, orice femeie, oricat de umila, pare o regina, cand inainteaza pe strada. Nimeni nu pare sa se planga de saracie, pentru ca o considera un dat al destinului. Indienii nu privesc saracia ca pe o corvoada si nici destinul ca pe un blestem. Copiii vin veseli de la scoala, isi arunca hainele, mananca in strada, putinul pe care il au, se joaca ori isi fac lectiile, tot in strada. Multi dintre ei tot acolo dorm, "cu cerul instelat deasupra si legeamorala inauntrul lor", cum ar spune Kant. Cred ca moralitatea lor izvoraste din religie, si nu din teama justitiei. Intr-o zi, mi-am uitat pe o banca, in parc, lucrul de mana. Imi parea rau, pentru ca impleteam un jerseu pentru fetita mea. Mi-am luat inima in dinti, am telefonat la seful parcului si am lasat adresa ambasadei noastre, in caz ca se gaseste obiectul. Ce credeti? Pachetul ma astepta acasa, la Bucuresti. In alta zi, incercand niste podoabe intr-un bazar, mi-am scos inelul din deget si l-am uitat pe taraba. O ora intreaga m-a cautat vanzatorul prin tot bazarul, intesat de lume, pana m-a gasit sa-mi inapoieze inelul. Impreuna cu echipa "Daya", am avut sansa de a ni se organiza prin France Alliance un turneu extraordinar, in cadrul anului "Eugen Ionescu". Am strabatut India de la nord la sud, cu avionul, cu trenul, cu vaporul, si chiar cu elefantul. Am trait o senzatie minunata calarind elefantul, care cu mersul lui incet si greoi, mi-a sugerat insusi drumul Indiei, ce se indreapta incet, dar sigur, in ciuda dramelor, spre telul ei.
Turneele noastre din India ne-au deschis noi usi spre festivaluri internationale importante. Suntem invitati si la Londra, si la Paris, cu cele doua spectacole. Ca sa nu mai pomenesc de un proiect foarte "obraznic", acela al unui posibil turneu in Australia. Pana una alta, nu-mi doresc nimic mai mult decat o zi libera, in care sa nu fac altceva decat sa ma odihnesc si sa ma joc cu Maria-Speranta. Si sa fi reusit sa ajung cu masinuta mea, care ma poarta ca vantul si ca gandul, la casuta aceea mica si primitoare din campia Dunarii. Asa cum e ea, cu prispa, lipita cu chirpici, garbovita de vreme, seamana cu o batranica ce-si asteapta nepotii sa vina in vacanta de vara (pentru ca iarna nu ne poate adaposti). Dar sper sa nu treaca mult si sa o putem repara, ca sa ne invitam rudele si prietenii, si la sarbatorile de Craciun, onorate cu un vin productie proprie.