Tara Bascilor

Casele vii

Imaginati-va un orasel din piatra veche, ca de jucarie, in care casele, podurile, bisericile vechi de sute de ani sunt toate poleite cu lumina apusului. Imaginati-va un rau de puritatea cristalului, trecand printre case, pe sub poduri, pe sub cerul albastru de deasupra, oglindind in sine toate acestea. Este Niva, plina de pastravi. Imaginati-va portile medievale ale unei cetatui cocotate pe un deal si in jurul cetatuii stradute inguste, bordate de siruri de case apartinand altor timpuri, inghesuindu-se unele in altele, ca intr-o gravura din secolul 15. Asa arata St. Jean Pied de Port la ceasul inserarii, si imi spun ca este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata.
Trec pe sub o poarta de cetate si pe sub turnul unei biserici despre care aveam sa aflu ca era deja acolo in secolul 12, apoi urc pe o straduta pe care nu aveam sa o mai uit niciodata: Rue de la Citadelle. De-o parte si de cealalta sunt case batrane, superb colorate, care te urmaresc din priviri. Seamana putin cu Sighisoara. Stiu, vad, simt ca aceste case au o istorie a lor, un suflet al lor pe care, daca esti atent in asemenea ceasuri de inserare, il poti vedea, ca un abur ce le inconjoara. Merg printre ele atingandu-le cu mana trupurile de piatra, privind la obloanele grele din lemn, pictate in verde sau in maron, ascultand ecourile. Ferestrele si usile sunt durate in piatra. Apoi observ ca unele dintre casele acestea au inscriptii deasupra intrarilor. Uneori sunt scrisi anii: 1567, 1619... Alteori sunt scrise niste nume, ale celor care erau stapanii caselor candva. "Ioannes Diriberry et Louise du Halde maitre et maitresse de la maison de Londresena 1722". Adica Ioan si Luisa, in anul de gratie 1722, devenisera stapanii casei Londresena. Casa, superba casa Londresena pare mandra si puternica si acum, dupa trei sute de ani. Londresena! O casa botezata ca un om!
Asa am aflat ca in tara aceasta casele sunt vii. Ca au un suflet si un nume, nu numai o istorie a lor. Asa am aflat ca inainte, o casa nu se vindea niciodata, pentru ca o casa nu apartinea niciodata unui singur om, ci tuturor acelora care erau nascuti in casa aceea sau care erau adoptati de catre ea. In vatra unei case focul nu se stingea niciodata, pentru ca focul era semnul vietii acelei fiinte formidabile, in adancurile de piatra ale careia toti isi gaseau refugiul si protectia. Casa, care purta aproape intotdeauna un nume feminin, era mai importanta decat oricare dintre membrii familiei, era locul care ii incapea, ii proteja, ii hranea pe toti aceia dinlauntrul sau, asa cum o mama isi incape plodul in pantece. Casa era o fiinta vie, iar in Tara Bascilor exista case ce-si poarta numele de o mie de ani si care sunt inca locuite. "Arlotiak", "Arcanzola", "Lamia", "Errecaldia" - acestea sunt numele unor asemenea fiinte din piatra pe care oamenii le-au botezat cu sute de ani in urma, si care traiesc.
Urc mai departe, pe Rue de la Citadelle, printre zidurile acestea stravechi, printre ghivecele imense de flori care marginesc intotdeauna ferestrele si usile. Ce fel de suflet are o casa veche de o mie de ani, ce fel de urme raman intre zidurile ei dupa 10 generatii de oameni care au trait acolo? Privesc de jur imprejur si-mi imaginez cladirile acestea in anul 1170, cand printre ele treceau trupele ducelui de Aquitania, apoi doua sute de ani mai tarziu, pe Carol cel Rau, facand din citadela de deasupra fortareata sa preferata, apoi timp de alte sute de ani, trecand mereu de sub puterea francezilor sub cea a Aragonului si a Castiliei si din nou fiind cucerita de francezi. Razboaie religioase, molime, regi nebuni care au trecut totul prin foc si sabie, sfinti ciudati care s-au pogorat pentru a salva orasul, multimi imense de pelerini din intreaga Europa, mergand sa se inchine la Santiago de Compostella, timp de sute de ani si trecand, toti, pe straduta aceasta, printre zidurile acestor case. Mii de istorii si de povesti trebuie sa se fi imbibat in piatra aceasta si poate ca, daca sunt atent, pot simti ceva.
Urmez straduta pana la capatul celalalt al fortificatiei, pana la poarta pelerinilor, apoi ma intorc. Pretutindeni sunt mici restaurante si cafenele, magazine cu obiecte de arta si mici refugii pentru pelerini. Unde sa intru? Cine ar putea sa stie ceva despre duhurile acestor case, despre povestile lor?
E simplu. Casa cu cel mai vechi an inscris pe fronton. 1510. Acolo voi intra.

"Arcanzola" - casa unde s-a nascut un sfant

E din piatra masiva. La parter sunt doua ferestre uriase, luminoase, iar la etajul unu, ei bine, acolo se vad din exterior frumusetea si vechimea acestei case. Ghivece cu muscate aprind zidul de caramida batrana, obloane masive din lemn vopsite in rosu sunt deschise ca niste aripi. Ca si cum casa ar vrea sa lase ceva dinlauntrul sau sa iasa afara. O cruce mica, alba, marcheaza barna de lemn de sub acoperis. Privesc inauntru si acolo pare a fi o galerie de arta. Intru. Intr-adevar, zidurile din piatra, firidele artistic luminate, nisele stravechi ale casei, iscusit decorate, adapostesc lucrari de ceramica, tablouri, obiecte din alama si din bronz. Barne groase, vechi cat lumea, tin tavanul si unesc zidurile ca niste degete enorme. O doamna intre doua varste, surazatoare, face un gest larg. In spatele sau, pe zidul vechi, un tablou modern incendiaza piatra. Fac un tur politicos al galeriei Mayorga, caci asa se numeste, laud ceramica si lucrarile de arta, apoi intreb de casa, caci ea ma intereseaza cel mai mult. Cum se numeste casa aceasta, cat de veche este, cui au apartinut zidurile acestea? Femeia, despre care aveam sa aflu ca este pictorita si ceramista, si pe care o cheama Chantal Duchateau, spune ca este o casa foarte-foarte veche si foarte speciala. Mult mai veche decat anul inscris pe frontonul din lemn. "Numele sau este Arcanzola. E o casa foarte puternica, foarte... vie", zice cu voce joasa, ca si cum n-ar vrea ca si altcineva sa-i mai auda cuvintele. Privesc de jur imprejur. Galeria e goala. "Eu stau aici zi de zi, in galerie, si pot sa va spun lucrul acesta", zice ea cu mana in dreptul inimii, "puterea acestei case se poate simti. Sunt oameni care vin aici numai asa, stau, privesc si pleaca linistiti. Casa aceasta pur si simplu face bine." Eu privesc zidurile de piatra iluminate in galben cald, apoi pe ea cum isi impinge ochelarii eleganti pe nas, cu un gest mecanic. Da, am auzit, spun, ca in Tara Bascilor casele poarta nume, ca sunt mai mult decat niste simple cladiri, ca pentru basci casele sunt vii... Dar cum, in ce fel este puternica casa aceasta?
Ea priveste catre intrare. Afara, multime de turisti circula prin fata vitrinelor, dar nici unul nu intra in galerie. "E o casa puternica, in primul rand pentru ca e foarte veche, mult mai veche decat inscriptia de pe fronton, adica 1510. In al doilea rand, pentru ca e o casa din piatra - iar casele din piatra sunt mai puternice decat cele din lemn. Si in al treilea rand, pentru ca este o casa speciala: este casa in care s-a nascut un sfant, si un sfant nu se naste in orice casa. Crucea aceea alba de-afara, de pe grinda, ati vazut-o? - acela este semnul unei case sfinte, binecuvantate." Dar cum, in ce fel simte ea puterea aceasta a casei? Isi tine mainile impreunate in timp ce vorbeste. "E un fel de spirit al casei, un fel de forta pe care oamenii o pot simti uneori. Se spune ca unele case au spirite rele, si este adevarat. Nu stiu ce credeti despre asta, dar va spun ca este adevarat. Casa, piatra, inmagazineaza ceva din ceea ce se petrece acolo, intre zidurile ei, din duhul oamenilor care au trait acolo, si daca o casa a fost locuita timp de sute de ani, atunci ea preia ceva din biografiile, din trairile, din sentimentele oamenilor acelora. Casa aceasta, Arcanzola, este un loc binecuvantat, si eu simt uneori, fie ca ma credeti sau nu, ca aici sunt energii luminoase si bune. Sunt anumite locuri, anumite colturi in casa in care simti..." Ea vorbeste aproape in soapta, ca si cum nu ar vrea sa deranjeze, cu ecoul vorbelor ei, vibratiile bune ale casei Arcanzola izvorand din peretii de piatra. Eu am sa-i pun o suta de mii de intrebari in acelasi timp, despre casa insasi si despre sfantul acela misterios. "Nimeni nu stie cat de veche poate fi casa aceasta, ar putea avea si o mie de ani, pentru ca inscriptiile acelea de pe fatade nu se puneau la inaugurare, ci la vreo nunta sau la vreo renovare, cu ocazia nasterii vreunui copil. Atunci cand s-a nascut sfantul, in 1531, casa exista deja demult, si el s-a nascut aici, tocmai pentru ca Arcanzola era deja puternica si mare. Jean de Mayorga, asa il chema, si unii spun ca de fapt acesta ar fi fost numele adevarat al casei: Mayorga, caci pe-atunci oamenii purtau inca numele casei in care se nascusera. Casa, de fapt, le marca destinul pentru totdeauna."
Chantal Duchateau se aseaza sub unul dintre tablouri, pe o margine de lemn, caci nimeni nu intra in galerie, iar lumina aceasta galbena e tocmai potrivita pentru istorii de demult. "Atunci cand s-a nascut sfantul, orasul era aproape distrus, biserica cea veche de langa pod, de asemenea, din cauza razboiului. Dupa 18 ani de batalii, francezii asediasera orasul si in cele din urma reusisera sa-l smulga aragonezilor si castilienilor. Putine case mai erau in picioare si se spune ca intr-o dimineata, pacla s-a risipit pentru prima data dupa mult timp si la rasaritul soarelui, cerul si norii s-au colorat in jerbe de mii de culori minunate peste ruinele orasului si peste fortareata, ca si cum s-ar fi deschis in cer o poarta catre paradis. Nimeni nu mai vazuse asemenea culori si toti au inteles ca era un semn, ca razboiul se terminase si ca va fi bine. Apoi au aflat ca exact in momentele acelor culori minunate aparute pe cer, in adancurile casei Mayorga se nascuse un copil. Era un copil al culorilor, caci, intr-adevar, cand a crescut mai mare nu lasa penelul din mana decat pentru a purta crucea. A intrat in ordinul cavalerilor lui Iisus, al iezuitilor, si a ramas mereu un copil al culorilor si al luminii, caci picta icoane si vitralii acoperite cu ceruri extraordinare, asemanatoare poate cu cerul arzator din ziua nasterii sale. Era inalt si slab, cu priviri albastre, si se spune ca parea mereu adormit, numai ca atunci cand vorbea, ochii sai aruncau scantei. In 1569, atunci cand au reizbucnit luptele religioase, cand calvinistii au incendiat biserica si orasul, au ars multe case, dar casa Arcanzola, in care se nascuse sfantul, a scapat din nou nevatamata. Duhul ei puternic o proteja si atunci,asa cum o protejase intotdeauna, dincolo de puterile si intelegerea omeneasca." Si-apoi? "Un an mai tarziu, Jean de Mayorga, sfantul iezuit al culorilor, a fost ucis pe o corabie, undeva, in largul insulelor Canare, in drum spre America de Sud, de catre corsarii calvinisti. Important este insa ca aceasta casa, printr-un miracol, a supravietuit si a ramas pentru totdeauna o casa cu o anumita lumina interioara, legata intr-un mod misterios de lumea culorilor si a artei. O casa in care s-au nascut mereu artisti si a dat adapost artistilor. Jean de Mayorga face cumva parte acum din duhul acestei case, intr-un fel misterios. Se spune ca el se arata in vis unora dintre pelerinii care innoptau intre zidurile casei, in drumul catre Santiago de Compostella, in jerbe extraordinare de lumina, pe care pelerinii nu le mai uitau niciodata, si ca aceia care il vedeau descopereau in ei insisi flacara arzatoare a pasiunii pentru culoare si pentru desen. Ei nu plecau niciodata mai departe, pana cand nu lasau in casa o icoana pictata de ei si dedicata sfantului."

Case si semne

Am strabatut Rue de la Citadelle in umbra inserarii, cercetand casele in cautarea unor semne, a unor indicii care sa-mi spuna ceva despre trecutul si deci despre duhul lor ascuns in adancurile pietrei. Am vazut case a caror tristete se scurgea in dare peste obloanele inchise. Am vazut case parasite care refuzau sa moara si care, cu toate ca erau ferecate si ca nimeni nu mai locuia in ele de multa vreme, dadeau pe-afara de forta si de vitalitate. Barele de fier care tineau usile si ferestrele pareau deformate ca si cum ceva le-ar fi umflat din interior. Am vazut case ale caror ferestre, ca niste ochi ingusti si verticali de feline, priveau la trecatori si la turisti intr-un fel arogant si dispretuitor, de la inaltimea trecutului lor, pe care nimeni dintre ei nu putea sa-l banuiasca. Altele suportau cu stoicism nobil buticurile de suveniruri care-si atarnau marfurile de obloanele lor, cu aerul acela care spune in tacere "voi sunteti cei trecatori, noi suntem cele care raman". Am descoperitca multe dintre case au un "aer" al lor care poate fi recunoscut cu usurinta, la fel cum si oamenilor li se poate citi pe figura o culoare a sufletului lor. Casele au semne, au atitudini, ferestrele lor au o anumita privire pe care o poti prinde daca esti atent. Odata cu inserarea si cu aprinderea luminilor, trasaturile caselor par mai clare, mai conturate, umbrele scot in evidenta contururile fizionomiilor de piatra, exact in felul in care creionul dermatograf scoate in evidenta forma ochilor unei femei.
Sa mergi seara pe Rue de la Citadelle e ca si cum ai fi in mijlocul horei unor fiinte uriase, apartinand regnului mineral al pietrelor, apartinand unei specii colosale al carui timp curge altfel, mult mai lent. O hora a unor fiinte crescute timp de sute de ani, din trupul muntelui. O hora ce pare incremenita, dar a carei miscare imperceptibila o poti detecta privind umbrele acestor case decupate pe cer.
Dintre toate aceste case am visat apoi una anume. Avea o poarta din lemn ferecata intr-o arcada din piatra, ca un ochi intredeschis privind trecatorii de la nivelul trotuarului. In dreapta acestei porti, venind parca dintr-un ev-mediu melancolic, o usa din lemn greu, ghintuita, la care se poate bate cu ajutorul unui sarpe din fier. Exact la fel ca pe portile vechi din Scheii Brasovului. Plante cataratoare pareau a creste din pavaj pentru a urca pe ziduri pana la cerul instelat.

Lamia - casa painilor fermecate

A doua zi dimineata, soarele-i sus pe cer. Trec de zidurile circulare ale cetatii si redescopar poarta de piatra ca un ochi intredeschis. Plantele cataratoare pana la cer nu sunt decat niste plante obisnuite, in ghivece aranjate artistic la ferestre. Dar sarpele de fier este acolo, pe usa, ca si portile ghintuite. Inainte de a bate, ma intreb ce "aer" are casa aceasta, rostit intr-un singur cuvant... Putere blanda, imi raspund singur, in doua cuvinte. Deasupra arcadei de piatra scrie cu litere rotunjite de timp "anno 1619". Dedesubt este un fel de dantelarie in piatra, ca un fel de blazon.
[/img]Asa am cunoscut-o pe Christine, ultima dintre stapanele acestei case stravechi, pastratoarea cheilor si a povestilor, care in prima clipa a crezut ca sunt unul dintre pelerinii in drum spre Santiago de Compostella. Am intrat si, dincolo de usa ghintuita, se afla un coridor scurt, ca un tunel, cu tavanul boltit. In stanga - o camera pentru pelerini, cu paturi suprapuse, cu raze de soare strecurate prin ferestre, taind aerul in felii orizontale. "Aceasta este Lamia", a spus Christine, aratand cu un gest larg si rotund imprejur, si eu am inteles ca acesta este numele casei. Mai departe, la capatul micului tunel din piatra se afla un fel de sufragerie stranie, mare si totusi foarte intima, in care se afla sute de obiecte vechi, statuete din lemn si din piatra, scrumiere turnate artistic in metal, tablouri ciudate reprezentand peisaje si personaje bizare. In mijlocul tuturor acestora, pe un perete, intr-o firida, se decupa portretul aspru al unei batrane femei cu trasaturi parca taiate in piatra. "Este portretul bunicii mele, Maria Errecalde, adevarata stapana a casei Lamia", zice Christine zambind, in timp ce eu ma intreb cati ani o fi avand bunica, de vreme ce gazda mea ar trebui sa aiba vreo 45-50 de ani. "A trecut dincolo", zice privind portretul, "dar pentru Lamia asta nu conteaza. Bunica mea este etcheanderea, stapana acestei case, si de cand a trecut dincolo o simt pretutindeni, ca si cum s-ar fi amestecat cu... Lamia." Eu inteleg atunci, in sfarsit, ca Maria Errecalde a murit, dar cum, cum adica s-a amestecat cu Lamia? "Etcheanderea, stapana casei, e mult mai mult decat un simplu locatar, iar legaturile sale cu casa sunt mai puternice decat va inchipuiti. Eu locuiesc aici de 40 de ani, am venit cand eram copila, si toata viata am stat cu bunica mea, Maria Errecalde. Cand a trecut dincolo, pe malul celalalt, am aprins bildumena (o lumanare speciala, foarte lunga, incolacita ca un ghem) timp de 40 de zile, in colturile casei si la ferestre, am daruit mancare pelerinilor asa cum se face pe la noi, pentru mortii casei, sa aiba si ei ce manca dincolo, si totusi simt ca ea nu s-a indurat sa plece niciodata." Zambeste incurcata, neputand sa-si imagineze ca in tara de unde vin eu, la capatul celalalt al continentului, se procedeaza exact la fel: se aprind lumanari pentru sufletele mortilor si se da de pomana. "Stiti ce inseamna Errecalde, numele ei? Malul paraului. De aceea spun eu ca a trecut dincolo. Adica pe malul celalalt. Atunci cand treci paraul ai nevoie de lumina. Uneori ai nevoie si de bani si de mancare, si stapana casei trebuie sa se ocupe de toate acestea. Ramasesem eu. Am facut totul asa cum trebuia facut. Si acum mai aprind argizaiola (un suport din lemn impodobit pe care se pune o lumanare) pentru bunica mea si ma rog la ea si ma sfatuiesc cu ea. Pur si simplu stiu ca e aici, ca face parte din Lamia si ca nu va mai pleca niciodata. A iubit casa asta si, de fapt, era una cu ea de foarte multa vreme."
Ce casa este aceasta, ce fel de istorie are inchisa intre zidurile sale, am intrebat, si de ce spune ea, Christine, ca aceasta bunica formidabila, care in anii 50 facea contrabanda peste munti, in Spania, pentru a-si intretine familia, "se intelegea" cu casa? "Dintotdeauna a fost o casa speciala", zice Christine, "din moment ce, timp de cel putin patru sute de ani, a servit drept cuptor comunal de paine." Eu nu inteleg. "Aici veneau oamenii sa-si coaca painea, deci, dupa biserica, era cel mai bine protejat loc din intreaga cetate." Eu tot nu inteleg. Protejat de?... "Painea era sfanta si locul in care se facea painea era nu numai sfintit in permanenta, dar protejat in multe feluri de demoni, de vrajitoare care puteau sa intre in casa prin hornuri sau odata cu sacii de faina, de duhuri necurate care s-ar fi putut strecura dincolo de pragul casei si de ferestre. Lamia trebuia sa fie o casa buna, curata, pentru ca altfel painea intregii cetati ar fi fost amenintata. Lamia si sufletul ei era aparata la ferestre de elori xuri, un fel de cruci micute, facute din lemn de arin rosu, de buruieni culese in noptile cu luna plina, care se puneau cu descantec in gaura cheii, impotriva vrajitoarelor. Focul nu se stingea niciodata in cuptoare pentru ca duhul Lamiei s-ar fi racit, iar la gura cuptoarelor vatraiele se puneau intotdeauna in forma de cruce. Eguzki lorea, niste imortele culese in noaptea echinoxului de vara, ascunse sub ferestre si in dreptul balamalelor, aveau darul de a imprastia tenebrele cu petalele lor de un galben solar. Bunica mea, Maria Errecalde, mi-a spus cum in alte vremuri vrajitoarele ajungeau la portile casei si vedeau floarea galbena ca soarele, cu zeci de petale uscate, pusa pe usa, si atunci incepeau sa numere. Asta le pierdea, caci numarand le apuca rasaritul soarelui si Lamia era salvata. In plin soare, vrajitoarele isi pierdeau puterea."
Stau intr-un fotoliu adanc si privesc imprejur, dar mai ales laportretul teribilei bunici, care abia daca zambeste subtire din fotografie. Incerc sa pipai cu gandul sufletul casei Lamia, sa-mi imaginez camera suprema a cuptorului de paine arzand zi si noapte, mirosul fierbinte si bun umpland cele mai ascunse colturi ale acestui loc. "Painea avea intotdeauna insemnele crucii pe ea, si intotdeauna stapana casei era aceea care le desena", spune Christine ca si cum mi-ar fi auzit gandurile. "Dintotdeauna, casa aceasta a avut o stapana, si nu un stapan." Milioane de paini fierbinti nascute in pantecele de foc al acestei case, purtand semnul crucii, trebuie sa se fi imprastiat in lume in sutele de ani care au trecut. La capatul acestui timp al painii s-a aflat Maria Errecalde, bunica Christinei, care a inteles dupa razboi ca inima arzanda a casei, cuptorul de paine, nu se va mai aprinde niciodata. Vasazica dvs., Christine, n-ati vazut niciodata painile iesind din cuptor, spun. "Niciodata", zice Christine, "dar le-am visat de atat de multe ori incat e ca si cum as fi stat la gura cuptorului timp de patru sute de ani. Eu m-am nascut in Africa, la Dakar, pentru ca tatal meu, Agop Sinanian, era ofiter de cariera si acolo aveau unitatea. Sapte ani am stat printre nisipuri, abia respirand, caci plamanii mei nu suportau aerul uscat al desertului, si mama mea imi povestea cu ochii inchisi despre munti si despre un oras minunat, ale carui case aratau ca facute din turta dulce, si despre o apa de cristal, rece ca gheata si atat de curata incat poti vedea pestii inotand. Parea un vis. Si intr-o zi - implinisem deja 7 ani - visul a devenit realitate. O realitate a carei stapana era Maria, bunica mea. Ea a sters cu buretele amintirea desertului. Timp de 38 de ani mi-a povestit despre casa aceasta, despre zane si despre miracole, despre nenumaratele duhuri ale acestei lumi si ale lumii de dincolo, despre vrajitoare si despre vindecatori ciudati care calatoreau pe nori, si cu toate acestea, dupa atata timp, inca mai avea istorii noi de povestit. Odata am intrebat-o de unde stie toate acestea, cine i le-a povestit, pentru ca nici macar ea nu apucase sa vada marele cuptor de paine al casei arzand. Stiti ce mi-a spus? "Lamia stie toate acestea", asa mi-a spus. "Toate sunt aici, plutind intre peretii stravechi ai acestei case, dar", spune ea, "numai unii le pot auzi, intelege si uneori chiar le pot vedea". Atunci am ras. Acum, dupa ce a trecut dincolo, am inteles. Anul trecut, intr-o noapte, am visat o femeie frumoasa si buna care a coborat de la etaj aici, in sufragerie, si care tinea in maini o pazko opila, o paine care se face pentru Paste, si o lumanare ca un ghem urias. Painea era imensa, impodobita cu modele frumoase cum nu mai vazusem niciodata, aburinda. "E de la bunica ta, Maria", spunea femeia din vis, "facuta in casa ei; ia-o si da din ea o bucatica lui Sevan. Apoi imparte-o pelerinilor". Sevan este baietelul meu de 8 ani, iar painea aceasta se daruieste de catre nasi, finilor. Iar baietelul meu a fost botezat de catre Maria Errecalde. Era in Saptamana Mare, si atunci a fost pentru prima data, poate dupa o suta de ani, cand in casa aceasta s-a facut paine. Eu am facut-o."

(Fotografiile autorului)