Tara Bascilor. Al doilea spatiu mioritic

In putine alte tinuturi ale batranului continent mai pornesc azi oierii in aceste istovitoare transhumante, lipsindu-se benevol de binefacerile civilizatiei. Poate doar bascii si pastorii nostri din Carpati o mai fac cu atata inversunare, zicand ca nu pot sa traiasca altminteri.

Din poarta "kayolarului" sau batranesc, un cioban basc priveste cerul. E singur, singur langa stana sa, ca acum o mie de ani, sub cerul neclintit al Pirineilor... Vazduh albastru, vazduh de cobalt. Un senin mat, inchis, sub greutatea caruia pana si oceanul nesfarsit al crestelor de piatra golasa pare mai bland, mai alungit, mai putin infricosator... Pe cerul ciobanului basc trec avioane cu reactie. Darele lor scriu povesti. Multe, zeci de fasii lungi si albe ce zgarie firmamentul de la un orizont la altul, intersectandu-se si despartindu-se intr-un spectacol halucinant, deasupra piscurilor sidefii, deasupra crestetului pastorului insingurat. Jos, in vai, se vad alte dare albe, miscandu-se de data aceasta pe stepele lungi ale muntilor. Turme. "Txotx" (cioci), cum li se zice pe-aici, in tara asta ciudata de la capatul Europei. Rauri unduitoare de lana alba, mii de mioare haladuind slobode, in carduri colosale, pe versantii aspri. El, ciobanul basc, priveste cerul, priveste pamantul. De jur imprejurul sau, numai munti. Aici este Franta, acolo, peste alte cateva piscuri, mult mai neinduratoarea Spanie. Intre ele, o "alta tara", una a muntilor si a oamenilor de-a pururi nesupusi. "Les brbis a la montagne, le mas en terre", zice mereu oierul pirinean, un proverb basc simplu, dar vechi de cand lumea. "Oile pe munte, porumbul in pamant", de parca ar statornici cu vorbele sale o intreaga impartire a firii. El nu a fost niciodata agricultor. Cumintenia pamantului semanat cu porumb nu i-a stat in fire. El este "de alt neam". Contemplandu-l pe acest om, urmarindu-i curgerea gesturilor, ai strania senzatie ca te-ai dezmeticit dintr-un vis vechi, ca drumul pana aici, strabaterea de la un capat la altul a intregii Europe, pana la oceanul cel mare, n-a fost decat o fugara bataie de pleoape. Iluzie?... Ciobanul acesta te masoara pe sub sprancene din poarta kayolarului sau, a tarcului sau plin cu oi, zambind aproape zeflemitor. Iti vorbeste scurt, in franceza lui adaptata, plina de consoane ca aschiile de piatra, cum ca nu are timp de pierdut, ca "timpul inseamna bani". Dar, daca i-ai picat la inima, e in stare sa uite de trebi si sa ramana la povesti cu tine ore-n sir, despre cate-n luna si-n stele. Daca simte ca esti "de-al lui", te pofteste degraba in "olha" - coliba cu doua odai, una mica pentru sine, alta pentru facutul branzei -, te pofteste in aceasta casuta unde traieste singur, peste sapte luni dintr-un an, omenindu-te ca pe un inalt oaspete. Pe timp urat, unele "olha" au o usita mereu deschisa, o usita foarte scunda, ca sa nu poata patrunde potiokii (caii basci, pitici, traitori in semilibertate), dar pe care sa poata intra orice om ratacit prin munti, ca sa manance, sa bea, sa se incalzeasca.

***

Unde l-am mai vazut oare pe acest cioban ancestral? Hatru, rabdator, visator cu ochii deschisi, putand zabovi indelung sprijinit in bota sa cea inalta, om plin de viata si vorbe de duh, ale carui glume nu le pot pricepe nici francezii, nici spaniolii si nu le pricepi nici tu, reporterul pribeag pe coclauri atat de indepartate, dar de care razi, razi odata cu el, molipsit de nestavilita lui bucurie de a trai. El este "din alt neam" decat oamenii de acolo de jos, din vai, altceva decat oamenii vesnic legati de pamanturi. Un ins obisnuit sa traiasca multa vreme singur, in sihastriile muntilor. Un om liber.
In putine alte tinuturi ale batranului continent mai pornesc azi oierii in aceste istovitoare transhumante, lipsindu-se benevol de binefacerile civilizatiei. Poate doar bascii si pastorii nostri din Carpati o mai fac cu atata inversunare, zicand ca nu pot sa traiasca altminteri. Motivand simplu ca asa "s-au pomenit" din stramosi. Ar trebui sa-l auziti pe Pierre Ibanez, tanar cioban basc din Basse-Navarre, povestind despre cat de mult isi iubeste el oile. Ar trebui sa-l vedeti cu ce mandrie isi urmareste el de pe inaltimi micutul caine "labrit", adunand peste trei sute de mioare, de pe toate vaile dimprejur, bagandu-le in kayolar una cate una, istet ca un om. Oile sunt viata lui Pierre Ibanez. Le stie pe fiecare, din cele sase sute, dupa umblet, dupa invartitura coarnelor, dupa zvarliturile de copite. Stie sa le tamaduiasca singur, cu ierburi tainice, stie cand vreuna din ele devine "trista" si are nevoie de mangaieri. Viata lui n-ar avea nici un rost fara ele, fara tihna muntilor din jur. Chiar daca pe deasupra stanii sale se rotesc avioane supersonice, chiar daca drumuri netede, impecabile, cu asfalt ca pe autostrazi, serpuiesc printre piscurile Pirineilor, ajungand pana in cele mai inalte si nebiruite cotloane ale muntilor, chiar daca el isi poarta mereu cainii ciobanesti in cusca din spatele micutului sau Renault alb 4x4, chiar daca "olha" sa are curent electric non-stop, de la o baterie solara... in esenta nimic nu s-a schimbat. In "olha" lui sunt aceleasi obiecte dintotdeauna: vatra din piatra, barbanta, ceaunul de tuci, lavita ingusta acoperita cu blanuri de oaie, o singura lingura, cateva sticle goale de bere, una pe jumatate cu ulei, un impermeabil galben, un mic aparat de radio legat cu elastic, ca sa faca mai bine contactele... Aici traieste singur doar el, ciobanul basc. Tot ceea ce face face singur. Singur isi mana oile spre inaltimi, incepand cu 15 aprilie, si tot el le coboara la fiecare inceput de noiembrie. In fiecare zi se trezeste cu mult inaintea soarelui, la ceasul patru al diminetii. Cu mainile sale mulge oile, in "kaiku" - cofa cea mare, taiata piezis, grosolan, dintr-un trunchi de copac, pe care o poarta istovit de la un uger la altul. Face asta de doua ori pe zi, in zori si la sfarsitul amiezii. Indiferent daca ploua, daca ninge. Cu mainile lui le tunde, pe la sfarsitul lui iulie. Si tot cu mainile lui le canta din fluier, sub cerul limpede, instelat, in noptile de adanca singuratate. Intamplare sau nu, cei cativa ciobani cu care am vorbit in Tara Bascilor erau toti burlaci, fara copii, chiar si la varste foarte inaintate. Motivul? N-au vrut sa lase pe cineva sa sufere in urma lor, sa-i astepte atat de mult, sa se intoarca acasa. Si totusi, oamenii acestia sunt bogati, au conturi in banci si mosteniri frumoase din neamurile lor stravechi de oieri. Ar putea prea bine sa traiasca jos, in vale, ocrotiti de femei, in case de confort occidental. Dar nu pot. Globalizarea n-a reusit sa le intre in sange. Au convingerea ca nu pot dainui decat prin aceasta indeletnicire sacra. Nu pot fara munti, nu pot fara oi. Fara aceste marunte mioare din rasa"manech" (maneci) - un fel de tigai de-ale noastre -, oite cuminti si rabdatoare, ce se catara cu o agerime incredibila pana pe stancile cele mai povarnite, multumindu-se chiar si cu cativa licheni iesiti din piatra seaca. Cornute pe care adesea ciobanii basci le blesteama cu patima, din toata inima, zicand: "Ce mi-o fi trebuit?", amenintandu-le c-odata si-odata, tot o sa le vanda, dar fara de care nu pot trai. E acelasi dor de ciobanie pe care l-am intalnit aidoma, de atatea si atatea ori, la oierii nostri din Carpati. Acelasi dor de suferinta si singuratate, cu care un cioban roman isi priveste muntii tarziu, dupa ce s-a intors in sat, la varsta batranetii. Origini comune?... Fratii indepartate?... Sa fi fost poate celtii, cei care i-au invatat oieritul pe-o mare parte din muntenii batranului continent, cu o mie de ani inainte de Hristos? Cine poate sti?... Un singur lucru e sigur: libertatea ciobanului basc, a celui roman deopotriva, a insemnat dintotdeauna insingurare, a insemnat suferinta. Si ca intr-o zi insorita de toamna, la mii de kilometri de Carpatii nostri cei dragi, in apropierea oceanului cel mare de la capatul Europei, m-am simtit, pentru cateva ore, fara a sti nici eu prea bine de ce... acasa.

Fotografii de Emanuel Tanjala (5)