Visam demult sa publicam in paginile revistei "Formula As" reportaje din tari straine. Sa deschidem ferestre spre lumea larga, ca sa vedem daca e mai frumoasa ca lumea noastra, ca sa intelegem mai bine locul in care traim. Sa le oferim cititorilor nostri calatorii spre taramuri necunoscute, pe care sa le descopere impreuna cu noi. Sa facem presa de anvergura internationala. Sa pipaim, adica, lumea cu ochii nostri, ca sa vedem daca mesajul pe care il transmitem de peste un deceniu e realist sau, dimpotriva, ridicol si perimat. Daca iubirea, bunatatea, respectul, dragul de oameni si de tara in care traiesti, daca nadejdea mutata in cer si legamantul zilnic cu Dumnezeu mai exista si-n alta parte, pe-acest pamant. Daca mai exista speranta, motive de bucurie si de incredere in viitor si, mai presus de toate, daca trebuie sa asteptam izbavirea din alta parte sau de la noi. Iar in luna septembrie, visul acesta s-a implinit. Imbarcati in doua masini, am pornit prin toamna de aur, spre extremitatea sud-vestica a Frantei, spre Pirineii cu piscurile infipte in cerul albastru, spre Tara Bascilor. De fapt, am plecat sa cautam un miraj. Un loc ciudat, despre care citisem si auzisem ca seamana izbitor cu peisajele din Carpati, ca e locuit de o populatie cu o vorbire necunoscuta, fara legatura cu o alta limba europeana, dar sunand, in mod straniu, a romaneste. O populatie incapatanata sa ramana agatata de munte si oierit, dispretuitoare cu avantajele industrializarii occidentale, dar infipta neclintit in traditie. Triburi dacice ratacite la marginea Imperiului Roman? Tipare celtice, lasate deopotriva in Pirinei si Carpati? Oricat de fanteziste si de riscante par aceste intrebari, realitatea le depaseste. Tara Bascilor pare un peisaj romanesc miscat. O fotografie usor expusa, alunecand uneori spre neclar. Un halou de lumina, asa cum era toamna pe care am gasit-o in Pirinei, toamna aceea mirosind nebuneste a grozama si a lavanda salbatica, a ierburi si pajisti fierbinti, prin care ciobani stravechi, deodata cu lumea, isi manau turmele pazite de caini. Ciobanii basci, migrand in transhumanta pe varfuri de munte, purtatori de opinci cu nojite legate peste picioare, inveliti in bunde pe care le joaca in spinare, cand coboara la vale, in sarbatorile lor colorate si vesele, pline de cantece leganate (ca doina) si de dansuri "purtate" (ca dansul fetelor de la Capalna), dansuri rituale, stravechi. Si la fel de "ucigatoare" (pentru un locuitor din Carpati) sunt si bisericile basce din piatra, vechi ca lumea, atarnate de cer si de clopote, biserici cu turla lunga si ascutita, despre care ti-e frica sa crezi ca au aceeasi sorginte ca bisericile din Maramures si din Salaj, desi cimitirele sunt pline si-acolo, ca pe la noi, de cruci rotunde, acoperite cu semne solare...
Si chiar daca totul a fost doar iluzie, chiar daca visul cu care am plecat de acasa si iradierea de aur a toamnei ne-au facut sa exageram, la capatul calatoriei noastre, am gasit ceea ce cautam: traditia. Cultul trecutului. Constiinta unicitatii, forta ei uriasa, datatoare de identitate si sens existential. Ba si mai mult, in Tara
Sat basc in Soule
Si sa nu ne bucuram ca ne-am dus la capatul Europei? Ca i-am aflat pe bascii cei mandri, incapatanati sa-si apere limba si neamul si casele, botezate cu nume de oameni, bascii cei anapoda, fata de mersul lumii europene, bascii cei luminati si intelepti, care au inteles ca problema lumii de astazi nu este globalizarea, ci identitatea, sufletul omenesc. Iar despre toate acestea ne vom stradui sa scriem in numerele viitoare ale revistei, sa scriem si sa ne bucuram, totodata, fiindca una din marile mize ale "Formulei As" a fost incercata in dinti, ca banul de aur: traditia. Marele, nepretuitul tezaur al Romaniei, pentru salvarea caruia nu vom obosi sa suspinam si sa plangem, dar mai ales sa luptam. Am deschis o fereastra spre lume si prin ea a intrat soarele.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
