Matrona

Povestea unei tradari

Dimineata racoroasa de vara. Asteptam pe pragul grajdului, cu cana in mana. O cana albastra, de lut, pe care erau desenate doua flori. Buna statea pe scaunasul ei de lemn si mulgea. Taraitul ascutit al laptelui care cadea in vas se-ngrosa dupa cum crestea spuma alba. Cand era cam la jumatatea mulsului, ma chema: "No, hai!", zicea, si atunci ma sculam de pe prag si intram in aerul cald din grajd. Ii intindeam cana si mi-o umplea de lapte. Cantecul laptelui muls direct in cana era mai ascutit decat cel din donita, era ca un greieras speriat. Crestea apoi si se ingrosa, dupa cum urca laptele, si se facea la urma ca un bazait de bondar. Iar cand spuma se ridica, precum o creasta de deal cu zapezi, imi intindea cana: "Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi". In dimineata rece, de vara, imi incalzeam mainile de cana albastra. Sedeam pe pragul grajdului si beam lapte. Lumina se facea tot mai mare si mai calda, pana cand in grajd toate erau gata si venea vremea de mers la pascut.

Cantec de imblanzit laptele

Matrona a fost o bivolita mare si blanda. Blanda tare cu mine, iar cu Buna, numai cand avea chef. Nu-i placea de Buna, decat atunci cand se lega la cap cu naframa albastra si cand purta surta cu fodore. Cand intra imbracata altfel in grajd, Matrona se uita mai intai lung la ea si-apoi incepea sa tropaiasca scurt, din picioare. Isi intindea gatul negru, cand intr-o parte, cand intr-alta, si fornaia scurt pe nas. Nu mai voia sa dea lapte, se incapatana sa si-l tina in tate, sa-i crape ugerul decat sa se lase la muls. O mangaia Buna pe spinare si-ntre coarne, unde-i placea ei, ii vorbea frumos, ii povestea de cate si mai cate stia ea, dar degeaba. Imi aduc aminte ca de vreo doua ori a lovit-o cu piciorul, iar o data a inghesuit-o rau, langa peretele grajdului. Si cu toate astea, Buna n-a dat-o, caci mostenise de la strabuna rabdarea de a tine bivolita pe langa casa, si asta pentru laptele gros si dulce cum nici o vaca de pe lumea asta nu are. Iar in diminetile acelea in care Matrona dadea cu copita-n sistar, venea Buna in casa si ma scula, ma punea sa ma imbrac si ma ducea in grajd. Dormind pe jumatate, de cele mai multe ori zgribulind de frig, trebuia sa cant, sa cant orice, numai ca sa ma auda bivolita, Matrona, care dupa ce intorcea catre mine capul ei lataret, si dupa ce ma tintuia cu privirea, se lasa mulsa. Cata vreme Buna mulgea, cantam mai intai toate cantecele pe care le stiam. Apoi lalaiam despre vrute si nevrute, pe aceeasi melodie care nu se mai termina, care n-avea nici inceput, nici sfarsit, cantam despre closca si despre pui, despre motanul Ciurli, cu care ma razboiam toata ziua, despre nucul din fundul gradinii, in care am vazut odata doua veverite. Cantam despre Feri, caprarul, si cand ajungeam la el, ziceam niste vorbe pe care le auzisem intr-o seara, asteptand sa adorm, la radioul mare ce sta cocotat pe varful dulapului. Era ceva cu o dragoste si un val nesfarsit. Nu stiam ce inseamna, dar mi s-au parut atat de frumoase vorbele acelea, incat le pastram mereu in cantecul despre Feri si caprele lui. Si lalaiam cat ma tinea gura, pentru ca Matrona sa dea lapte, si Buna mulgea, mulgea repede, bucuroasa ca are lapte mult si ca a mai pacalit-o inca o data pe Matrona. Iar cand se satura de lalaiturile mele, ma chema cu paharul si-mi mulgea lapte cald sa beau si sa tac. Matrona statea cuminte, caci ma avea in fata ochilor. Ma mirosea si ma lingea pe picioare, de parca eram puiul ei. Matrona era singura bivolita de pe ulita noastra si eu eram tare mandra de asta. Era mare, neagra si calda, cand ma lipeam de ea ca sa-i curat scaietii din par, avea genele lungi si dese, care-i umbreau privirea. Mi-era draga Matrona, avea un cap turtit si doi ochi in care incapea toata curtea Bunii. Niciodata nu mi-a facut vreun rau. Nu m-a speriat, asa cum facea cu alti copii catre care se-ntorcea cu coarnele mari, labartate, nu m-a calcat cu picioarele ei butucanoase, desi eram toata ziua pe langa ea, nici macar nu m-a plesnit vreodata cu coada inspicata la varf, pe care Buna i-o lega de un picior atunci cand o mulgea.
Si-acum, dupa atatia ani de atunci, imi vine sa plang cand ma gandesc la ea, si chiar plang, plang de nu ma mai opresc, cand imi aduc aminte cum am tradat-o ca pe un dusman.

Camionul albastru

N-am stiut ce urmeaza sa se intample. Am vazut doar ca ceva e in neregula cu ea, ca parul parca i se rarise si ca parea mai jigarita, ca se scula mai greu, cand intram la ea in grajd, si ca in ultimele zile pe care le-a mai petrecut cu noi, nici macar nu se mai ridica, isi intorcea doar capul catre mine si inchidea ochii, atunci cand ma jucam cu coarnele ei si cu urechile mari, pe marginea carora aparusera fire de par albicioase, ca si cum ar fi incaruntit. In dimineata aceea s-a oprit la poarta Bunii un camion mare, albastru, care a umplut curtea de fum greu, albicios. Apoi Buna a intrat in grajd si-a dezlegat-o pe Matrona, dar ea n-a vrut sa iasa afara. I-a pus tarate intr-un vas, a chemat-o cu un brat de iarba proaspat cosita, a tras-o de lant, dar tot degeaba. Matrona incremenise si nici macar nu clipea cand Buna incerca s-o traga dincolo de prag. Se priponise bine in picioarele care pareau si mai mari, si mai puternice, si cu nici un chip nu s-a lasat ademenita. Si atunci m-au chemat pe mine, m-au trimis langa ea si mi-au spus sa-i cant, s-o prind de lant si s-o scot frumusel afara. Si ea, Matrona, Matrona mea draga, s-a uitat lung la mine si m-a lins pe maini ca-n zilele ei bune, si dintr-o data s-a inmuiat si a venit dupa mine si nu s-a oprit nici cand a trebuit s-o conduc pe scandurile groase, sprijinite de niste pietre, ca sa poata urca sus, in lada camionului. Si nu s-a opus nici cand soferul acela necunoscut a urcat dupa noi si a legat-o strans de unul din peretii camionului, si nu s-a zbatut deloc, caci eu ii cantam asa, ca in fiecare dimineata, si ea credea in mine. Si nici eu nu m-am opus si nu mi-am dat seama ce se intampla, si n-am banuit ca am fost unealta vanzarii ei, pana cand n-am coborat din camion si pana cand n-am vazut grajdul gol, care parea dintr-o data mare si urias fara ea, si curtea, dintr-o data, straina. Si toti erau bucurosi ca eu am pacalit-o pe Matrona, prea bucurosi, si atunci m-am trezit plangand cu cana albastra in mana, pe pragul grajdului care mai mirosea inca a dimineata. Era deja tarziu. Plansul si rugamintile mele strigate pe langa sofer, ca sa n-o ia si sa n-o duca din curtea noastra, au fost in zadar. Am ramas cu cana in mana, multa vreme dupa ce fumul camionului s-a risipit peste padure, iar laptele n-am putut sa-l mai beau.

* * *

Si acum e noapte si la fel de tarziu. Toti ai mei dorm. Caldura noptii de vara intra pe geamul deschis, odata cu fluturii buimaci, zapaciti de lumina lampii. E liniste. Ma duc tiptil, ca sa nu-i scol, si-mi iau un pahar cu lapte din frigider. In noaptea calda de vara, mainile mi se racoresc pe paharul aburit. Nu se aude nici un zgomot, doar taraitul unui greier ratacit: Tane bine cu manurile amandoua, sa nu versi!". Si dintr-o data intunericul se face mare si cald ca burta Matronei pe care o curatam de scaieti, si dintr-o data, stelele par luminitele din ochii ei mari si umezi, cand ma jucam cu ea, suflandu-i in genele ce se miscau ca niste fluturi mari, fumurii.