Pe dealul din fata, inconjurata de padure, se inalta cetatea din piatra a Cisnadioarei, iar ceva mai jos, in sat - Biserica cea veche. Una din case are scris pe ea "Ano 1770", iar pe alta, veche de 200 de ani, cineva a asternut cu litere colorate urarea in limba germana: "Dumnezeu sa-i ocroteasca pe cei care locuiesc aici". Aflat la doi pasi de Sibiu, satul respira, in ciuda caselor sale vechi de secole, un aer european. Sus, pe dealuri, au aparut in ultimii ani vile instarite si de bun-gust, construite de romani, olandezi, germani si elvetieni. Seara, masinile straine asteapta cu rabdare sa treaca ciurda cu vaci si carutele din care sta sa se reverse fanul. In trecut, Cisnadioara se numea Michelsberg si era un sat de sasi. Acum, Hansi este unul dintre ultimii sasi get-beget ramasi aici dupa exodul din anii 90.
Randuiala saseasca
""Un leu, un leu!", strigau copiii impodobiti cu ciucuri si alergau pe langa carutele cu coviltir, ca la tiganii corturari. Carutele astea se plimbau prin tot satul, aveau in mijloc un aragaz, la care se faceau clatitele pe care le vindeau copiii, si asta se-ntampla de carnilegi, de carnaval, in februarie. La sfarsit, se faceau un baiat si o fata din paie si se puneau la roata carutei si se stia ca carnavalul e gata. Se tinea in fiecare an sarbatoarea vecinatatilor, unde se strangeau cele patru vecinatati ale Cisnadioarei, Centrul, Valea dupa cetate, Valea Strandului si Pietii, si toti veneau imbracati fain, in costume sasesti. Foarte frumoase obiceiuri am avut, dar dupa Revolutie, toate s-au pierdut, dar noi nu lasam asta traditie. Eu merg si acum prin sat cu doba si anunt, am o voce de se aude pana-n pasuni, eu sunt aparatul satului, anunt ce vine de la primarie, ca sunt trageri la poligon si sa nu lase oamenii vitele prin preajma, ca trebuie sa facem un gard nou."
Mic de statura si subtirel, Johann Kloss, Hansi cum ii spun toti prin sat, nu are nimic din sobrietatea, din aerul trist al aristocratiei pierdute, pe care le afiseaza majoritatea sasilor batrani din Cisnadioara. Este in continua miscare, pare ca nu se poate opri decat atunci cand cade lat, seara, si ca nu are in gand decat un singur lucru: munca. Iar cand apar noutatile, se transforma in aparatul de radio al satului. "Am inceput sa umblu prin sat cu doba dupa ce a murit tata, el avea datoria asta. La inceput, oamenii nu ma luau in serios, veneam acasa si-i ziceam mamei: "Mai, astia rad de mine si eu nu pot sa dau din gura, ca ma apuca si pe mine rasul!"."
Hansi s-a nascut cu 62 de ani in urma, in Cisnadioara si, fiind primul din cei sase copii ai familiei, a primit numele tatalui. "Acum nu mai boteaza copiii dupa obicei, acum le si spune la copii ca au venit din burta mamei, dar pe noi ne-a adus barza cu trocuta. Ne-a adus in cioc. Zahar si miere de albine puneai la geam si venea barza mai repede, asa spuneau batranii. Si aveam un carlig in mijlocul camerei in tavan, acolo statea cosul cu copilul si-l legana, iar cand mergeau parintii la munca, la fan, luau cu ei cosuletul. Ne baga sub un pom mai umbros, mai venea mama, mai dadea tata la copil, apoi mergea si muncea. Cand ne-am facut mai mari, urcam sus, in cetate, si ce ne mai jucam, ce mai fugeam pe acolo... Acum nu ne mai jucam, nu ne mai vine asa ceva in cap, se duce floarea asta faina a tineretii."
Intors ranit din razboi, "de la Rusie", tatal Johann nu a mai trait decat cativa ani, iar Hansi a renuntat la scoala, dupa sapte clase, si a trecut la munca. Comunistii le-au luat pamanturile si animalele la Cap, iar el a trebuit sa lucreze un timp acolo, dupa care familia sa a primit in grija cetatea. Hansi facea curatenie si era ghid pentru autocarele cu turisti germani care veneau foarte des. Apoi, a venit Revolutia si sasii au plecat care-ncotro.
*
Hansi se lasa cu greu luat de la treaba pentru a sta la povesti, insa atunci cand se porneste, cuvintele vin suvoi, se leaga si se leagana ca o melodie saltareata. Stam, intr-un moment de ragaz, pe iarba, sub ciresii din livada sa intinsa pe doua hectare, impreuna cu prietenii sai romani, care-l ajuta sa stranga fructele: Deli, colega lui din scoala generala, si Ion. Ciresele sunt mari si gustoase, chiar daca inca nu s-au copt pe de-a-ntregul, iar ei isi aduc aminte si povestesc cu drag cum era Cisnadioara atunci cand satul era plin cu sasi. Erau doar trei-patru familii de romani, Coroian, Iacob a lui Rosu, a lui Roman, restul erau sasi. Era curat luna, in fiecare noapte, de la zece seara la cinci dimineata, patru sateni, prin rotatie, pazeau pe cai satul, si nu se intampla ca acuma, sa se sparga atatea case sau sa dispara cu totul bancile din parc, facute de Michael Plefts, acum douazeci de ani. Sasii aveau ateliere de impletit palarii si sacose si le faceau atat de fain, ca veneau oamenii de prin Maramures, din Satu Mare si Targu-Mures sa le cumpere. Satul avea fanfara lui, care de sarbatori urca sus, la cetate, la sapte dimineata, si canta de acolo in trei locuri, inspre vale, inspre padure, si catre sat. Apoi, se facea o roata in centrul satului si continua sa cante. Ieseau oamenii din curti cu cate o sticla de vin, cu ceva de-ale gurii, si spre seara, incepea petrecerea la Camin. Ca si celelalte lucruri, fanfara saseasca a disparut in 1990. "In tot cazul, satul era mai frumos cu sasi in el, era alta randuiala", rezuma Deli, care-si aminteste ca in 90, plecau sasii si ziua, si noaptea. In fiecare dimineata, gasea cate-o patura, cate-un covor lasat pe gardul casei ei si-si dadea seama cine a mai plecat. "Casile" au ramas goale si apoi, cu timpul, au inceput sa fie locuite de romani din Moldova, din Sud, dar si de straini. Acum, mai sunt in Cisnadioara 114 sasi din familii mixte si doar vreo 6-7 dintre cei batrani. "Ce sa faci, daca Ceausescu ne-o tinut ca pasarica in colivie? Daca puteam circula ca acum, se-ntorceau toti, ce sa faca acolo, ca acum le pare rau? Cine ar mai fi plecat de tot de aici?"
Din toate neamurile sale, Hansi este singurul care a ramas in Cisnadioara, impreuna cu mama lui, ce nu a vrut in nici un chip sa se stabileasca in Germania. Pleca in vizita la copii si peste o saptamana, Hansi numai ce primea un telefon sa vina sa o ia de la gara, ca se intoarce. Acum i-a mai ramas, din cei cinci frati, o singura sora, pe care n-a mai vazut-o din 90, de cand a plecat. Locuieste undeva langa Padurea Neagra si are "reuma", asa ca nu poate sa vina sa-l vada, iar el n-a fost niciodata in Germania. Nu poate sa lase animalele si treburile. "Vorbesc cu ea la telefon: "Ce faci, Hansi, mi-e dor de tine!". Mai vin nepotii vara, eu ii stiu de mici copii, dar ei, daca a trecut mai mult timp, nu ma mai tin minte si zic: "Tu cine esti?". Foarte suparat sunt, mi-e greu sa duc singur, nu am sa spun la nimeni, tinerii au plecat in strainatate, oamenii sunt dusmanosi din cauza la saracie. Ne mai intalnim intre noi, sasii, ca-nainte, doar iarna, cand e noapte lunga, nu poti sa te culci de la sase, si stam, jucam carti si povestim. In rest, munca, din zori si pana seara, cand vin vitele si le luam la muls."
Oricat ar munci si oricat de aprig ar fi, dorul de verisori, de nepoti, de cei dragi si de vremuri apuse, il copleseste, totusi, chiar si pe cel care umbla tot timpul pe cap cu o sapca pe care scrie "Prish und Knackind". Ce inseamna? "Este o amintire de la un frate de-al meu. Asta inseamna: "Iute si nu ma las!", adica asa ca mine!"
Cetatea nu mai rasuna de chiotele copiilor sau de trompetele si alamurile fanfarei sasesti. In locul lor au ramas doar cosasii din iarba si stolurile galagioase de randunele ce survoleaza acoperisele acoperite cu tigla, din minut in minut. In dimineata de vara, cetatea Cisnadioara, avand in mijlocul zidurilor prima basilica romanica ridicata pe teritoriu romanesc, este singura si inconjurata de verdeata, asemenea unui batran fara varsta, care sta in asteptare, lipsit de griji. "Noi ne tragem din strainatate, avem tot o limba cu austriecii", imi spune Hansi, care ma insoteste si astazi pe deal. "In timpurile prime, cand au venit aici, batranii, uresii nostri, au facut mai intai biserica, in secolul al Xiii-lea, si apoi, pentru aparatoare, au construit si zidurile. Ei nu aveau arme, si atunci cand veneau turcii, lasau casile, lasau tot si urcau sus in cetate. Leghenda veche spune ca fiecare baiat, daca se casatorea, trebuia sa duca pana sus, in cetate, o piatra rotunda, de rau, ca sa arate ca e-n stare sa tina o familie."
Pietrele sunt si acum in zidul cetatii, zeci, sute, si poate ca fiecare din ele are in spate o poveste de dragoste sau o drama a unui popor care a colonizat si a trait in pace, secole la rand, in Ardeal, pentru a se risipi apoi in doar cativa ani. Jos, la portile cetatii, s-a strans, inca de la noua dimineata, un grup de turisti nemti care asteapta cuminti, imbracati in pantaloni albi, sa o viziteze, iar mai tarziu, pe la pranz, sunt asteptati altii, care vor sa se fotografieze in costume sasesti. Chiar daca departe de casa, Ardealul este pentru ei locul in care isi regasesc originile, care le aduce aminte, poate mai mult decat Germania de astazi, de copilaria si de bunicii lor.
Clopotele bisericii catolice cheama credinciosii in dimineata duminicii insorite. La slujba, oficiata in limba germana, au asistat vreo 15-16 sasi, intre care, cel putin jumatate, adolescenti si tineri. La sfarsit, preotul ii asteapta in pragul usii, da mana cu fiecare, ii intreaba cate ceva, rade cu ei, le da un sfat. Este tanar, este german, a venit in urma cu patru ani in Cisnadioara si spune ca nu mai vrea sa plece de aici. Poate ca si el este "iute si nu ma las", poate ca si el, la fel cu ceilalti straini, care si-au facut case de vacanta in Cisnadioara, unii stabilindu-se pentru totdeauna aici, face parte din noul val, tacut si pasnic, de colonisti ai vechilor sate, din care sasii get-beget se retrag, incetul cu incetul, in lumea de dincolo.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
