Povesti de dragoste cu Strigoni

- In satele de munte ale Banatului, cultul mortilor este atat de puternic, incat oamenii traiesc la un loc cu spiritele defunctilor. "Strigonii" merg pe ulita, se intorc sa munceasca in gospodarii sau vin, pur si simplu, sa-si iubeasca nevestele de care nu se pot desparti. O realitate neverosimila, inregistrata pe benzi de reportofon -

Moara cu povesti

In biserica din Maru sunt aproape numai femei. Trei sferturi e goala. Doar patru-cinci batrani picotind in stranele lor vechi, cu coatele sprijinite de balustradele inalte si fruntea lasata pe buzduganul inclestat al palmelor. In schimb, pridvorul, partea ingusta de la intrare, geme de femei. Straie negre, priviri incordate urmarind cu patima cuvintele preotului, intr-un elan parca deznadajduit de sfintenie si de mintuire. Patru ore, cat a durat slujba, le-am urmarit cu mare atentie. Pentru aceste femei gugulane, clipele de varf ale Liturghiei nu par a fi nici Crezul, nici sfintirea Darurilor. Cu adevarat tematoare si preocupate de fiece gest sunt doar atunci cand se pomenesc mortii. S-au citit numele a patru oameni morti. De trei ori s-au citit, intr-o singura Liturghie. Si de fiecare data, ele au batut sute de cruci, inchinandu-se cu fruntea pana in podea si au plans si s-au uitat in boltile inalte, cu frica.
In Maru Banatului, mortii sunt mai importanti decat viii. Sunt adorati de femei. Pe morti ii iubesc cel mai mult, de morti le e teama. Ca s-ar putea intoarce sa le mai iubeasca o data ori sa le judece. Sa le bantuie viata, asemenea unor zburatori. Aveam sa aflu ca pe aici, in satul de la poalele Muntilor Tarcului, orice femeie se marita cam la 16 ani, poate si mai devreme. Iubesc patimas, agatandu-se cu toata fiinta de omul lor drag, si cam o singura data in viata. Pe la 18 ani, incep sa munceasca pe branci alaturi de el. Pe la 40, cele mai multe au nepoti, iar la 60, deja stranepoti mari. De obicei, in Maru, barbatul moare inaintea femeii. Se mai intampla, insa, de multe ori, ca dragostea lor pur si simplu nu se poate opri dupa moarte. Atunci, mortii se intorc la cei vii.

***

Maru pare un sat ce vrea parca sa se avante vitejeste spre lumile de dincolo. Un card lung si drept de case se infig in poala unui perete colosal de paduri, inalt pana la cer. Dupa slujba, singura strada de piatra a satului se umple de femei. Furnici negre, marsaluind printre case. Se risipesc peste tot, pe la porti, pe uliti laturalnice si, dupa mersul leganat si miscarea energica a coatelor, ai zice ca-s foarte grabite, dar de fapt in sufletul lor nu s-ar impotrivi nici unui prilej de taifas. Pentru povesti, sunt indrumat spre morarita satului. Maria Simendroni s-a maritat la 14 ani si traieste la fel de bine cu barbatul ei ca-n prima zi, familia ei fiind una din cele mai instarite si respectate din Maru. Moara Mariei e locul unde se aduna toate intamplarile supranaturale din sat. O odaie pe apa, dezmierdata de racoarea paraului, c-un pat, o soba, o lavita, trei icoane si-o masa inalta la fereastra dinspre ulita, pe care sta in clarobscur o varza enorma. In odaia aceasta se marturisesc mult mai multe secrete decat sub patrafirul parintelui. Halucinante stiri de iubire, cu barbati intorcandu-se din moarte in chip de strigoi sau de ingeri, cu spirite ale mortilor hoinarind peste case, cu nenumarate spaime nocturne destainuite soptit, in vreme ce femeile asteapta cuminti, cu palmele odihnindu-se pe poalele fotelor, ca praful de aur al graului sa curga incetinel in pantecul sacilor. Maria Simendroni e gazda, stapana povestilor. Le stie pe toate, poate de aceea e si atat de respectata. Prin toate trasaturile chipului ei, raspandeste lumina. Ochi stralucitori, pielea bine intinsa pe pometii tari si frumosi, zambet larg cu toti dintii, care sunt ai ei, nici unul pus. La 60 de ani are inca cel mai lung si frumos par din sat, ce i-ar ajunge aproape de genunchi, daca nu l-ar tine "impletat intr-un colac" inalt cat inca un cap, sub cele doua randuri de naframe. Si-a taiat parul o singura data in viata, cand s-a maritat si n-a mai putut suporta apasarea pletelor, dar podoaba o mai are si astazi, cele doua "corzi" de impletituri, cat bratul unui barbat, sunt pastrate cu mare cinste intr-un sipet. E o adevarata placere s-o privesti pe aceasta femeie, in timp ce moara veche de doua secole toarce catinel, ca un motan bland, si pudra cea alba pluteste usor prin intreaga incapere, asezandu-ti-se pe haine, pe buze, facandu-ti pofta de mancare si de basm.

Umbra din pat

Zilele astea moara a mers necontenit, caci in Maru s-au pomenit morti. Aici pomenile sunt bogate, adevarate averi. S-au facut paini si colaci pentru intreg satul. A fost pomenit chiar si Gliga, barbatul Vetei, un "stragoi grozav" care "facea lucruri mari", dar cu greu o induplec pe morarita sa-mi vorbeasca despre asemenea lucruri. Nu fiindc-ar fi neaparat secrete, dar sunt intamplari puternice, care spuse unui strain s-ar putea strica si-ar putea pierde din intelesuri. Cei doi, Gliga si Veta, au trait o adevarata poveste de dragoste. Au trait bine, au dat viata la doi copii. Mereu ii vedeai numai impreuna. Asa ca nici dupa moarte el n-a mai putut trai fara dansa si s-a intors acasa. Povestea curge firesc, fara nimic "paranormal", fara accente spectaculoase. "Numai ca de atata cat o vinit la ea, femeia s-o bolnavit, abia de mai putea merge. Era tanara si trista, intruna plangea. Sadeam langa ea pe pat, eu de-o parte si o matusa - Veturia - de cealalta parte. Si ea numa ce ne strangea de mana si striga plansa: "Uitati-vi-ti, ca trece Gliga pe la fereastra!...". Noi nu-l vedeam, ea-l vedea. "Uitati-vi-ti, ca intra in casa!". Asta adevarat va spun: am vazut amandoua cum s-o deschis usa si pe urma s-o inchis. Sangura! "Uitati-vi-ti, se pune la masa..." si masa s-o miscat fara s-o atinga nimeni. Tot ce zicea ea dinainte, aia se misca. Mortu se baga prin pod, dadea drumu la vite din grajd, facea "lucruri mari". Si de-atata cat o vinit la dansa, femeia o fost gata sa moara. S-o dus si-or facut slujbe la biserica, or intors la vrajitoriu, da tot n-o putut sa-i faca nimic. Atunci si-or cerut voie la Sfat sa-l dezgroape pa mort, dupa doi ani de zile. Cand l-or dezgrupat prima noapte, nu l-or gasit deloc. Era lada goala! A doua noapte, l-or gasit. Jumatate, partea stanga, o fost rosie, cu carnea buna pe el si cu barba mare, iar in partea dreapta era dat in putrigai. I-or scos inima din piept si i-or ars-o. Si chiar cand or bagat inima in foc, numa ce s-o auzit asa, o puscatura mare, si de atuncea femeia lui o-nceput sa se faca bine..." Intre timp, in odaia morii intra alte doua femei, carand un sac de boabe. Se aseaza pe o lavita, una langa alta, in capatul intunecat al morii. Una cam de varsta moraritei, Calina pe nume, femeie cu chip masliniu si niste ochi negri, negri de tot si arzatori, pe care daca-i privesti, parca te apuca spaima. Cealalta, mai tanara si mai inalta, blonda, cu ochi albastri, spalaciti, ca de suedeza. E noru-sa, Silvia, si are si ea deja nepoti. Doar cand observa ca morarita a terminat de spus patania cu femeia bantuita, soacra se baga in vorba, cu glas puternic, zborsit. Si abia atunci traiesc cu adevarat primul soc: "De ce nu spui, Mario, tot adevarul? De ce nu spui din ce pricina s-o bolnavit biata Veta?...". Morarita roseste, iar musafira se intoarce smucit spre mine, tintuindu-ma cu ochii ei negri: "Acuma sa ma iertati, domnule, da s-o culcat cu ea, s-or iubit! De ce sa nu spunem, daca-i adevarat? Venea noaptea omu mort, ca o umbra, ca o mormoana neagra, si-o ghemuia acolo in pat si-o farama toata. De cand i-o intrat duhu ala in ea, abia mai putea merge, se stingea biata femeie de tristete si de durere...". Morarita pune capul in pamant si incuviinteaza prin necuvinte. Tace si Calina, dar vorba ei e dusa mai departe de nora cea blonda cu ochi albastri. "Poate n-o sa ma credeti, da eu am cunoscut o femeie pe care barbata-su mort o lasat-o grea. Ii vecina cu noi, traieste si-acuma, da-i beteaga. L-o iubit mult pe barbata-su, povestea mereu ca ce bine o trait cu dansu. Inainte sa-l bage in groapa, o taiat par din capu lui, ca sa doarma cu el pe perna. Da dac-o taiat par din lumea ailalta, atunci el s-o intors. Nu-l vedea, numa-l simtea noaptea, cum o framanta si-i sopteste vorbe dulci in urechi. Acuma, oricine stie ca daca vrei sa scapi de stragoi, ii musai sa spui la toata lumea ca s-o-ntors si-o venit la tine, cu toata rusinea. Ca daca nu spui, el tot vine. La-nceput, cateva zile, femeia asta n-o spus. Numa cand o vazut cat o chinuie si-i gata sa moara, atunci o-nceput sa spuna la oameni si el s-o mai retras. Da nu s-o retras de tot, decat abia dupa ce i-o descantat mormantu si cine stie ce i-o mai fi facut acolo, la groapa. Poate l-o dezgropat?..."

Gaura sufletului

"Si copilul?", intreb. "Nu, femeia aceea n-a nascut copil pan la urma. Cand s-a retras strigoiul, i s-a retras si burta." Morarita isi face sfanta cruce si-si aminteste, parca-n acelasi timp cu soacra femeii blonde, de Simeon Tulea, cel mai puternic dintre toti strigoii Marului, cel care pana la urma si-a ucis nevasta "cu dragostele lui". "O ramas - ma iertati - gravida pan-o ajuns cu foalele uite atata! Si cand o fost vremea ca de nastere, o dus-o la spital, doctorii asteptau sa vada copil, da ea numa sange inchegat o lapadat. Sange gol, sange negru si spurcat, pana i s-o golit burta si pe urma o murit. Zice ca inainte de moarte ea o spus numa atata: "Iarta-ma, Simeoane..."" Nevasta acestui Tulea marturisea ca l-a vazut in carne si oase. De altminteri, foarte multa lume din sat l-a vazut, chiar la lumina zilei. Barbatul Calinei l-a vazut stand pe prund, in fata casei, imbracat cu hainele-n care fusese inmormantat. Si oricat ar parea de sinistru, si dupa moartea nevestei sale, Simeon mai venea la rudele lui, mai ales la fiica-sa, Fira, care nascuse un baietel. "Stragonu o fost venind ca sa-l vada. Fata lui, mama baiatului, l-o vazut intrand in camera, cum o fost sezand pe scaun, langa patutu lui si pazind copilu pana adoarme. O vazut ea cu ochii ei cum o ridicat paturica de pe copil si cum l-o fost astrucand (l-a invelit) cu mana lui si-l mangaia pe cap si nu i-o fost frica. Pe urma, intr-o alta noapte, o auzit copilu tipand de-o crezut ca moare. O aprins lampa, o fugit la el si cand s-o uitat in patut, ce sa vada?... Copilasu avea niste gropi aici, in frunte. Niste urme in capu lui moale, lasate de degetele unui barbat care l-o apasat ca sa-l mangaie. Copilu traieste si azi. Pe stragon l-or dezgrupat dupa ani si cand i-or intapat inima, o curs sange din ea ca dintr-un cal. Tot in jur era rosu. Asa se intampla: stragonu poate ca vrea sa-ti faca bine, sa te mangaie, da nu-si stie masura puterile lui pe lumea asta si te-omoara. Te-omoara de atata drag, caci acolo unde-i el, stragonu-i sangur. Tare sangur."
Morarita le pondereaza mereu pe femei, sa n-o ia razna de tot. Ea este cea care struneste toate povestile, aducandu-le cu picioarele pe pamant, preocupata mai degraba de "practic", de cum sa scapi de strigoi, decat de spaima pe care o provoaca intamplarea in sine. Imi spune ca, de fiecare data cand e inmormantat un asemenea om in "progage" (cimitir), undeva, in apropiere, trebuie sa fie o gaura in pamant. Ca sufletul neimpacat e ca un "sarpe de abur de foc", care sfredeleste pamantul si vrea sa iasa la lumina. La strigoii cei mai "grozavi", gaura iese chiar deasupra, din dreptul inimii, oricat de bine ai astupa mormantul cu pamant. Iar ea, morarita, a vazut o asemenea gaura la moartea strabunicii sale de pe mama, care s-a preschimbat in "stragoane" dupa ce-a fost strangulata de o nora vrajitoare. "Strabunicii ii ziceam "doda Icu". Aveam pe atunci 9 ani si m-am dus dimineata la progage cu trei muieri, sa afumam mormantu. Si cum ma jucam eu pe-acolo, numa ce vad gaura. Uite-asa o gaura, cat farfuria asta, pe langa cruce drept in jos. Eu am bagat mana... n-am ajuns la fund. Atuncea am cautat un bat, cam de un meter jumatate, m-am aplecat asa, cu mana inauntru... si l-am bagat! Din fundu pamantului o racnit: "Ihiiii!". Ca un guitat, n-o sa uit cat traiesc, si-acuma, cand imi aduc aminte, parca ma-ntarosez toata. Muierile, cand or auzit, or lasat acolo tot si-or fugit de le scaparau picioarele - si eu dupa ele - pana acasa. Or chemat barbatii. O venit bunicu si fratele lui, oameni tari, fara teama, si-or turnat in gaura sufletului apa de curechi acru (moare de varza), or bagat catei de ai (usturoi), "cune parasite" - "pungele" ruginite cu care o potcovit caii, cuie din cele strambe cum o lepadat de la cai -, pe urma or dat foc cu fuior de vara (canepa) de la flinta si-or astupat groapa la loc. Si abia atuncea sufletu moartei s-o mai potolit..."

"De ce se fac oamenii strigoi?"

Peste sat incepe sa ploua marunt, serpi lungi de vant patrund in odaia morii, ridicand la dans pulberea de grau prin tavanuri. Au aparut si alte muieri, toate stiu pe de rost intamplarile astea. Morarita rostogoleste spre ea varza enorma si, cat timp va mai vorbi de acum inainte, o va taia calculat in fasii. Din coltul meu, le urmaresc pe toate aceste femei ca paralizat. Doamne, in ce lume or fi traind? Ele se misca firesc, chicotesc, rad, intercaleaza istorii inspaimantatoare din alte lumi cu glume de-ale lor, stiri despre alegeri sau despre venirea ploii, iar pataniile cu strigoi nu sunt decat unele dintre aceste fapte obisnuite, care "se intampla", pentru ca "asa or trebuit sa fie". Ce rost are sa despic firu-n patru, sa le spun daca eu cred sau nu cred in povestile lor, din moment ce ele argumenteaza in cel mai simplu mod din lume: "Am vazut cu ochii mei"? Mii de intrebari mi se invalmasesc in minte, ca de altfel, probabil, in mintea oricarui om normal care citeste aceste randuri. Cum se explica? Din ce cauza se fac oamenii strigoi? De ce se fac strigoi doar anumiti oameni si altii nu? Iar ele imi raspund la fel de simplu. Gliga s-a facut strigoi fiindca femeia i-a pastrat parul in lumea viilor. Simeon Tulea s-a facut strigoi fiindca nevasta nu i-a bagat intre picioare, cand era in coparseu, un rug de trandafir rosu, pentru ca el sa se impiedice de spinii lui si sa se zgarie atunci cand o vrea sa se intoarca de pe lumea cealalta. Incep sa cred, chiar dac-ar putea parea o exagerare, ca la inmormantarile din acest sat de munte, oamenii sunt preocupati nu atat de pomenirea si mantuirea celui disparut, cat mai ales ca nu cumva mortul sa se intoarca si sa ii bantuie. In magica odaita a morii, femeile imi povestesc "cum se face", cum se tese acest ritual...
Clipa culminanta a inmormantarii este "gatirea", "chititul", "randuirea lazii", a sicriului. Punerea cu mare grija in sicriul gol a unor lucruri care sa-l faca pe raposat sa se razgandeasca sa vina inapoi, printre vii. Praf de pusca in 4 colturi si la mijloc, caruia apoi i se da foc, pentru ca fumul asta sa-l orbeasca, sa rataceasca pe caile de intoarcere. 44 de bani marunti in buzunarul stang de la haina, ca sa aiba bani de drum spre lumea cealalta, sa-si plateasca vamile cerului. Ca daca n-are, vine inapoi si cere. Grau, faina de grau, pentru ca el sa-si faca de lucru sa numere firele de faina si sa uite sa se mai intoarca din drum, pana ajunge dincolo (aici morarita zambeste cu talc, caci faina ei e cea mai fina din tot tinutul, ai ce numara la ea). Balega de porc, pentru ca el sa-si faca de lucru si sa-si deretice sicriul de spurcaciuni. Rug de trandafir intre picioare. 9 catei de ai (usturoi) pusi roata, "inconjurat" si de-o parte si de alta, dar "cu varfu-n vale", ca sa nu mai rasara niciodata. Atunci, o femeie spune: "Eu ti-am pus aiu sa-l iei cu tine. Cand o rasari aiu asta, atunci sa mai vii tu inapoi acasa!". Pe mort il afuma, il arde pur si simplu cu lumina (lumanarea) la cele 4 degete mici de la maini si de la picioare, dar in cruce, incepand cu cel al mainii stangi, pana ce se aprinde unghia (bunica Calinei i-a spus odata asa: "Cand oi fi moarta, daca nu vrei sa-ti fie urat, sa ma musti cu gura de degetele mici de la maini si de la picioare si sa-ncepi cu degetu mic de la mana stanga!") . Iar in urechea stanga ii infige un ac, pana ce trece pe partea cealalta, un "acut mortasc" cum i se zice aici, iar "acutu" asta e infipt dinadins pentru ca mortul sa nu se faca strigoi. De ce se fac strigoi doar anumiti oameni si nu altii? Un raspuns ar fi, asadar, fiindca viii n-au respectat intocmai randuiala inmormantarii. Pana si "piaptanu", pana si "mestelicu de mestecat mamaliga", daca le mai tii in casa si nu le bagi in sicriu cand ti-o murit cineva din familie, mortul tot poate sa se intoarca. Si ar mai fi un raspuns, cel mai ilogic posibil, dar cu asta toate muierile de fata sunt de acord. Ar mai fi Dragostea, dorul celui ce rataceste prin tinuturile vesnice. Unei asemenea puteri nu poti sa i te impotrivesti, cu nici un obicei pamantesc. Cu o asemenea putere, oricine ar fi, pacatos de moarte sau sfant, pana la urma, tot poate sa se intoarca acasa...

Maria de pe gard

Iar dragostea asta poate fi de mai multe feluri... Unul ca Simeon Tulea s-a intors acasa ca sa-si inveleasca si sa-si mangaie nepotul. O alta batrana s-a intors la copilul ei, ca sa-i poarte de grija mai departe, la fel ca inainte. Episodul l-a povestit insusi acest fiu, pe nume Baca Ion, la numai cateva zile dupa ce s-a petrecut. "Ii zicea "Baba lu Baconi", si-o murit. Si dac-o murit, ea s-o facut stragoane si s-o intors acasa. Baiatu ei o vazut-o cum o intrat in cuina (bucatarie) si cum i-o fost facand lui cina. I-o pus oala pe foc, i-o facut mamaliga si i-o pus in blid sa mance. O vazut-o personal, cum ma vezi si cum te vad! Chiar dac-o fost tremurand de frica, baiatu si-o luat inima-n dinti si-o vorbit: "Mamo, da hai manca si mneata cu mine... ". O-ncercat saracu, macar sa vada ce se-ntampla. Atunci moarta s-o dus si i-o puscat una pasta cap. O palma tare, de i-o tauit urechile. Ca sa nu mai vorbeasca cu mortii. Si tot stragoanea asta o iesit noaptea in calea barbatului ei. Omu o venit din jos, catra sat, si, de la unu noaptea pana ce o cantat cucosii, n-o reusit sa faca nici o suta de meteri. Femeia-i tinea drumu, nu-l lasa sa marga mai departe. Atata s-o luptat cu el si-atata l-o trantit, ca el tot pe locu ala o ramas si n-o putut trece de ea pana ce-o strigat primu cocos pasta sat. Si era om tare, "bicos", putea duce doi berbeci grasi la subtioara. Era tot asudat, se batea asa, cu mainile prin aer, neputincios. Si-n timp ce se lupta cu el si-i tinea calea, femeia moarta radea. Radea asa, ca in joaca..."
Asadar, crede-se ca femeile pot avea puteri si mai mari decat barbatii, cand se intorc din moarte. Iar daca se porneste sa te bantuie o strigoana indragostita, atunci e vai si amar! Ana isi aminteste "ca azi" de-o vecina de-a ei, Salomeea, pe care, din greseala, neamurile au lasat-o "putin sangura" in casa cand era in coparseu, gatita de inmormantare. Grava greseala. Ca le misca lucruri prin gospodarie, ca deschidea usi, ca le arunca tot "cucuruzu" din pod, asta n-ar fi nimic. Dar ea s-a pornit, manioasa, pe urmele barbatului ei. "Barbata-su era sus, la Poiana Popa, cu oile la masurat. Si cum sta el sa le mulga in strunga, deodata o-nceput sa vie oile pasta el, ca manate de cineva. Cand ridica ochii, numa ce-o vede pe femeie in spatele lor: statea sus, pe plasa (gard), cu ochii inrositi si radea si zicea: "Nicaaa, de ce m-ai lasat sanguraaa?...". O crezut ca si moare, nu alta! On timp n-o mai venit. Omu s-o dus sa se culce in salas cu spaima mare-n inima si si-o jurat ca maine pleaca. Si-o facut focu si o dat sa se culce. Si cand sa se culce, numa ce s-o pomenit cu ea in salas. Statea in fata lui, in picioare, in carne si oase, mi-o povestit omu pan-o murit. Si-o zas catra el: "Nica, in sara asta faci - sa iertati - dragoste, faci asa si pa dincolo cu mine!". El numa o pus palmele la ochi si-o fost racnind: "Ah, Marieee, ca tu esti moarta! Lasa-ma-n pace, nu ma omori de tot!". Ea, nu. I-o prins mainile, ca sa faca toate celea cu el. Iara dimineata, cand se vedera o tara de zaua, zice c-o iesit din salas, o vomitat toata fierea din el si pe urma si-o luat cojocu in spate si-o plecat la vale. O lasat oile-n staul - "manca-le lupii, faca ce vor, nu-mi pasa..." -, o mars pasta dealuri, pasta vai si drept in spital s-o oprit, trei luni. Pe urma s-o dus pe la biserici, sa-i faca slujbe, pe la vrajitoare, da tot nu i-o folosit. Si dupa toate astea, gata, o murit."

"Floare, mergi mereu, ca te-ajung si eu"

Exista, insa, si povesti frumoase de dragoste, in care iubitii s-au tras unul dupa altul in moarte. Au fost multe cazuri de oameni care s-au dus de buna voie, cu sufletul lin, pe lumea cealalta, s-au dus dupa barbatii sau femeile lor, fiindca n-au mai putut sa traiasca singuri. Maria Simendroni nu i-a condamnat niciodata pe parintii ei fiindca au murit "de buna voie" unul dupa altul, lasand-o orfana la patru ani, cu un fratior de zece luni. "Asa o trebuit sa fie...". Tatal sau a fost sergent pe linia intai si s-a intors din razboi invalid. Doar fiindca l-a vazut venind acasa "neintreg", mama s-a imbolnavit de suparare si a murit. La numai doua zile de la inmormantarea ei, barbatul s-a hotarat sa moara si el. "Mama o murit luni si-or ingropat-o miercuri, tata o murit sambata si l-or ingropat luni. Amandoi intr-o saptamana. Ea o murit de guta lui, de necazu lui. Cand o scos-o cu sicriu-n drum, el o fugit dupa ea, s-o ia in brate si s-o aduca inapoi acasa, da l-o prins doi oameni de umeri. Atunci o strigat in urma coparseului care mergea incet, catre groapa: "Floareee, mergi mereu, ca te-ajung si eu!". Sambata la pranz o mancat si el cu neamurile la masa - pomana ei. Era sanatos, n-avea nimic, doar ca nu vorbea. Si sara, la sase ceasuri, s-o pus in pat cu fata-n sus si-o zis catra mama lui: "Mamico, cand ajunge soarele in balta la Valea Mare, mergem acasa... Plecam acasa...". Si chiar cand o vazut soarele ajungand in balta la Valea Mare, acoperind apa cu lumina rosie a asfintitului, atunci s-o intors mama spre baiatu ei si l-o vazut cum o zambit asa, incet, spre ea, pe urma o inchis ochii si-o murit. O murit "cu gura", constient, pana ce o-nchis ochii. Nici unu, nici altu nu s-o mai intors de pe lumea ailalta. I-am visat, mereu in acelasi vis, cum ii servesc eu pe amandoi la masa, la o nunta mare, dintr-un castron cu trandafiri rosii si frunzele verzi. Mereu i-am visat cum se ridica de la masa si ma saruta pe frunte si-mi zic: "Nu ne cunosti, da noi suntem parintii tai..."."
Un curcubeu clar se intinde din cimitirul de la capatul satului si pana hat, peste muntele din departari. Varza e imprastiata pe toata masa. Morarita nu mai are nimic de povestit. Ma trece ulita, spre o casa mare, vinetie, acolo unde locuieste stapana celei mai frumoase povesti de dragoste din cate i-au fost date sa auda: Talida Micu, in varsta de 67 de ani. Pasim printr-un tunel lung, intunecat, ai carui pereti sunt acoperiti cu fotografii inramate, de familie. La capat, o curte minunata, tipic banateana, inconjurata de "casi" si terminata cu poarta spre grajduri si pamanturi. In mijloc, doua fapturi. O femeie scunda, in straie cernite, tinand de mana o prichinduta razatoare. Aceasta ultima stranepoata i-a inseninat Talidei Micu batranetile. Mereu sta cu ea, de dimineata pana seara, nici la biserica n-a apucat s-ajunga azi din pricina asta. Morarita se retrage pe nesimtite, prin tunelul intunecat. Fetita ma trage de mana si-mi zice: "Badita, unde-o plecat corcobeu?...". Pana sa se nasca fetita asta, Talidei i-au murit cei mai dragi oameni din viata: fratele, barbatul si un nepot de 17 ani, ultimii doi nu demult, intr-un cumplit accident. Dar, cu toate astea, Talida e putin diferita de celelalte femei. Parca mai senina, mai linistita, mai nepatimasa cand e vorba de amintiri cu oameni morti. A imprumutat, cred, ceva din zambetul copilei pe care o ingrijeste, din pofta nestavilita de viata, din curatenia ei sufleteasca. Pe ea, mortii ei au bantuit-o frumos.
Povestea cu pricina e a mult-iubitului sau frate, Iosif, caruia ea ii zice Iosam, mort in urma cu jumatate de veac. "Iosam o iubit pe Ana, o fata din sat. Si ea l-o iubit pe el tare. Eu aveam vreo sapte ani pe atunci si ma uitam la ei ca la niste "dumnezei". Imi crestea sufletu sa-i vad impreuna si ma gandeam ca, atunci cand oi fi femeie, asa vreau sa traiesc, ca dansii. Iosam o vrut sa se-nsoare cu Ana, da tata nostru nu l-o lasat. Era razboi, i-o zis ca nu-l insoara pana nu scapa de armata. Iosam nu l-o iertat pe tata-su pentru asta pan-o murit. Luni trebuia sa plece, duminica o fost cu fata la hora, aici, in rastoaca. Eu eram acolo, i-am vazut. El o scos un inel stralucitor de pe deget si i l-o dat fetei, ca de capar (logodna). Se tineau numai de mana, erau tare frumosi amandoi. Tin minte ca el purta un caput (palton) lung, din lana tesuta. Si numa deodata o-ntors pulpanele caputului peste capu lui si-al ei, si acolo, dedesubt, ei se sarutau (eu, mica, m-am bagat jos, intre dansii, ca sa-i vad cum se saruta). Am plecat impreuna cu dansii sara, catre casa. Soarele apunea. Si cum treceam puntea de la moara veche, pe la jumatatea puntii, deodata ea s-o infiorat si-o scos din parul ei lung un piaptan frumos si mi l-o intins mie. Parca acu o aud: "Cumatico, iti dau piaptanu asta, ca sa-ti amintesti de mine...". Paru i s-o revarsat pe umeri si ochii mari ii erau in lacrimi. Parca o presimtat c-o sa se-ntample ceva rau. A doua zi, fratele meu o plecat pe front, tocma in Budapesta. Dupa cateva luni, tata i-o aranjat o permisie de cateva zile si o trimis dupa el o masana, sa-l ia acasa. El n-o vrut sa vina. Erau acolo vreo cinci-sase baieti din Maru care l-or impins din spate sa se suie-n masana, crezand c-o sa-i ia si pe ei, da el n-o vrut nicidecat. N-o vrut, fiindc-o fost suparat pe tata, ca nu l-o-nsurat. A doua zi implinea 22 de ani. Si chiar a doua zi l-or impuscat in ceafa, chiar aici in groapa din spate a gatului. Numa un sangur glonte s-o tras in zaua aia. El o mai mars putin pe picioare si-o cazut in brate la un camarad de-aici din sat, cuscru lu Nina lu Cucuruz - traieste si azi. Inainte sa-si dea sufletu, i-o zis asa: "Miai, spune-i lu mama mea ca ea nici un pacat nu are. Da pe tata meu nici pamantu sa nu-l primeasca, ca n-o vrut sa ma-nsoare...". Si cu cuvintele astea o murit, pe brate la om. Ana o murit in aceeasi zi, odata cu dansu. S-o dus dupa fragi pe munti si, asudata, o baut apa rece dintr-un izvor. Din asta o murit. A treia zi am fost la mormantarea ei, eu si cu mama mea. O femeie zice catra mama: "Doda Leno, cum sa facem sa-i luam inelu de pe dajet? Sa nu-l lasam, ca daca se mormanteaza cu el, moare si baiatu", ca ele nu stiau ca el murise deja. Cum sa-l iei? Tot vinea lume multa, ni-era rusine. Intr-un timp, n-o fost nimeni in casa si-ncercam sa-l scoatem pe furis. Ce sa poti sa-l scoti de pe deget? Era bagat in carne, nu alta. Si cum incercam noi sa-l tragem, numa ce se repede o femeie inuntru si striga: "Tu, Leno, iesi afara, ca te cheama Bacioni!". Bacioni era unu care batea toba prin sat cand anunta ceva. Am iesit cu mama afara la dansu si el ii sopteste: "Leno, hai mai deoparte, ca am sa-ti spun ceva...". "Ce-ai sa-mi spui, ma? No, hai spune odata aici, omule, ca nu mai ies de la mormantare afara!". El nu, ca sa mergem mai deoparte. Am mers cu el pan la Buzoni la fantana. Il tan bine minte: imbracat in camese, izmene, laibar cu buzunare mari la spate, de postas. Da pana sa-ntoarca el mana si sa scoata telegrama din buzunar, mama o si strigat: "Bacioniii! Tu-mi aduci telegrama c-o murit Iosam!". Parc-acu o vad: o foaie alba c-o dunga neagra, groasa, de-a curmezisu. Bacioni o scos-o incet din buzunar si-o inceput sa planga. "Da, o murit baiatu tau...", si mama o picat jos, fara putere, si toti oamenii de la mormantare se uitau la dansa, cazuta pe pamant, si nu-ntalageau nimic ce se-ntampla.
Tarziu, mi-o spus mama cum l-o nascut pe fratele meu, Iosam. In zaua aceea, ea o vazut ursatorile: trei aratari cu cap de fata si paru lung, da numa cap si aripi or avut, picioare n-or avut. Or cantat la ea la geam, la odaia unde-o nascut ea. Pe urm-o spus una cu glas mai jos, una mai subtare, una si mai subtare: "Esti ferisita ca ai un baiat, da sa stii ca-n zaua de-mplineste douajdoi de ani, moare...". Ea s-o uitat dupa ele cum or trecut aicea, prin Cornu Prejbii, le-o vazut cum or tot dat din aripi pana ce-o trecut peste Cornu Prejbii departe, spre munti, si n-o mai putut sa doarma. Dimineata i-o spus lu soacra ei: "Mamo, nu ca le-am auzit, da le-am si vazut! Sa-nsemnam ziua asta si cand a veni, sa nu-l lasam sa iasa din casa...". De aceea o trimis tata masana dupa el, sa-l ia acasa c-o zi inainte de-a implini el 22 de ani. Ca sa-l pazasca de cuvantu ursitoarelor. Da n-o avut ce sa-i faca. Asa o fost sa fie.
Acuma, in sara zilei cand o murit Iosam si cu Ana, noi, mahniti tare, pana la urma ne-am pus sa ne culcam. Stateam tot aici, in casa asta. Mama cu tata erau intr-un pat, eu cu bunica mea intr-altu pat. Mama se culca mereu ultima si stingea lampa. Cind o suflat in lampa si-o pus picioru pe scaun, sa se urce in pat, odata o auzit din pod, deasupra ei, trei batai ca de toiag si-un raset de fata! Toti am auzit, ca nici unu dintre noi n-am fost culcati inca. Iute o sarit mama inapoi, eu am sarit peste bunica si-am iesit toti patru aicea, pe hol (femeia imi arata "pe viu" acel hol, poti sa refaci in minte intreaga scena). Si cand am deschis usa holului, i-am vazut cu totii pe Iosam si pe Ana cum coborau de pe scara podului, de mana amandoi. Va jur pe Dumnezeu meu ca i-am vazut cu ochii astia, parc-acuma ii am in fata mea. Si mama, si tata, si bunica i-o vazut, o povestit la tot satu. El era imbracat militar, ea mireasa. I-am vazut bine la fata, se uitau unu la altu si radeau. O iesit amandoi din casa, pe usa asta, si o luat-o incet spre gradina, tinandu-se tot de mana. Noi ne-am luat dupa ei. Nu stiu de ce, nu ne-o fost frica. Acolo, in fundoanea gradinii, aveam un gard de scanduri, peste care, deasupra, tata o pus o alta, lunga, ca sa apere gardu de ploaie. Pe scandura aceea uda o stat ei doi, in picioare (imi arata locul). Stateau acolo sus, pe varfu gardului amandoi, tinandu-se de mana, uitandu-se departe, peste campuri, si radeau, da nu asa cum radem noi, astilalti, radeau cum nu pot sa fie niste oameni ferisiti p-asta lume. Niciodata n-o sa-i pot uita cum radeau. Si cand am ajuns toti patru jos, in spatele lor, numa ce s-o-ntors amandoi spre noi si-o ras catra noi, pa urma s-o auzit asa, ca o bubuitura mare, ca o ixplozie in cer, ca un rupet de nouri, si ei or pierit si nu i-am mai vazut niciodata. Mama mea si cu tata meu o stat pana dimineata in ploaie, sub gardu pustiu, si plangeau. Iosam si Ana nu s-o mai intors niciodata din morti sa ne chinuie. Eu, tre sa recunosc, chiar as fi vrut sa ma mai bantuie o tara, ca sa-i mai vad. I-am vazut numa-n vise, frumosi si razand, asa cum i-am vazut atuncea, pe ploia aceea grozava. Mereu i-am visat numa impreuna, el militar, ea mireasa. Niciodata de unu sangur. Asa i-o visat si mama. Si mama fetei. Si tata ei. Tot impreuna. Si asa i-o visat si tata, chiar daca s-o cainat pan-o murit, toata viata".

(Fotografiile autorului)