Din ierburile groase, verde-smarald ale dealurilor izbucnesc spre cer milioane de pomi infloriti si ploaia de vara ii cuprinde, ii mangaie, ii curata si ii face stralucitori. Magurile molcome ale Suslanestilor par coplesite de un fel de jungla care creste din adancuri, o jungla sclipitoare, peste care cineva a imprastiat jerbele culorilor primaverii. Merii si prunii si-au deschis catre cer flori enorme, forta uriasa a vietii face sa tremure aerul deasupra copacilor, face ploaia sa para fierbinte, face norii sa fiarba deasupra si melcii sa misune prin hatisurile mustinde ale ierbii.
Sunt case vechi, cu pridvoare din lemn impodobit, case cu ziduri groase, asa cum se faceau pe timpuri, si acoperisurile lor sunt pete caramizii scufundate printre florile livezilor. Un drum larg taie satul si ploaia in doua, in timp ce o lumina aurie izvorand dinspre apus unge cu miere aerul. Ei, si pe drumul acesta ud si lucios, in care se reflecta spinarile dealurilor si bratele inflorite ale pomilor, merge un cal alb. Pe el, calaretul are spinarea dreapta, tinuta mandra, leganarea blanda. Calul merge la pas, picaturile ploii si lumina groasa ii face sa para ireali.
Se apropie, si atunci vad ca omul poarta un clop mocanesc pe cap, ca e un batranel tantos si uscativ, ca e mic de statura dar atos, ca e blond ca un viking si ca are ochii albastri. Calul cel alb nu are sa si nici frau, numai asa, un capastru subtirel petrecut peste gat, facut dintr-un snur de matase. "Ziua buna", zic si omul ridica doua degete catre cer, aplecandu-si capul cu un zambet. "Hoo, tata!", spune apoi cu blandete si calul se opreste sfornaind si pufnind. "Hais, Surule, na si stai pa loc, hoo!" Calul baga capul in piept si ramane pe loc, frematand din picioare. Barbatul il bate usurel cu palma peste grumaz si apoi ma priveste fudul, intrebandu-ma, parca, din ochi: "Ei, ce zici, asa-i ca-i destept calul asta? Intelege din vorba, ca-un om!". Ploaia aproape s-a oprit. Aerul e umed si greu de miresme, copitele bat pe loc oglinda de asfalt. "Cum l-ai invatat, nenicule, sa mearga asa, fara scari, fara frau, indemnat doar cu vorba?", intreb. Mandru nevoie mare, nenicul mai mangaie o data grumazul calului alb. "Ai de mine, pai tot satul stie de calu asta, cat ii de destept si invatat. Nu se mai vede asa ceva prin partile astea! Ii vorbesti ca la om si pricepe numaidecat, dar de ascultat, numa pa mine ma asculta, ca l-am crescut de mic. Altfel ii ambitios, ba si musca, daca vrei sa i te bagi in suflet si n-are chef. E cam liber de fire, da si destept! Ia uite ia ce stie a face, roata la dreapta, roata la stanga, ba merge si-n spate, cum ii cant eu." Si fara sa mai stea pe ganduri, nenicul - pe care aveam sa aflu ca-l cheama Nitica - incepe sa vorbeasca cu calul. "Hais, narave!", zice, si calul face un cerc catre stanga. "Haida cea, voinicele!", si calul se intoarce spre dreapta nechezand usurel. Copitele-i cloncane cu sunet de xilofon pe oglinda asfaltului ud. "Hopa, mai vanjule, iaa, turuc!", zice, si - ca intr-un numar de dresura de inalta clasa, calul merge cu spatele. Apoi, cu o fata radioasa, nenicul isi impinge clopul pe ceafa si se imbatoseaza din nou. "Asta-i Suru meu, al mai invatat cal din sat, ca sa stiti. Nu-l dau nici pa Ducipal. Cati ani ii dati?" Patru, zic la-ntamplare. "As", se mira enorm nenicul. "Douazeci si patru batuti pa muchie, asa sa stiti! O juma da viata am impartit frateste cu el, d-aia ma simte si ma intelege, iara eu nu l-as da pentru nimic pe pamant." Cu degetele duse la clop, Nitica saluta si se indeparteaza satisfacut, cu spatele drept, calare pe Suru lui. Dintre dealuri se inaltasera doua curcubee deodata, cum nu mai vazusem nicicand.
A doua zi dupa-amiaza, pe o vreme la fel de ploioasa, am strabatut ulitele serpuind lucios peste dealuri, printre case si printre copaci, cautandu-l pe nenea Nitica si Surul sau. Era duminica. Ziua in care taranii se aseaza si spun povesti. La o rascruce, intr-o coasta, se afla casa: o casa frumoasa si noua, cu etaj de lemn, ingrijita, cu o gradina plina de randuri de ceapa si usturoi, cu borduri de piatra date cu var. Pe partea cealalta a ulitei pietruite, se afla un fel de sopron, de magazie la drumul mare, o constructie stranie, lasata vederii ca o expozitie de ustensile gospodaresti, pe peretii careia se afla insirate, in ordine, mii de scule, de ciocane, de clesti, cabluri, lanturi, potcoave, harlete, sape si sapaligi. In stanga e adapostita o caruta, deasupra este o fanarie, in dreapta se afla incaperea in care locuieste Suru, curata, aerisita, impecabila. Totul este invaluit in iuresul nebunesc al crengilor de un verde stralucitor care sufoca ulita, casa si ciudata constructie. In mijlocul acestui peisaj tehnic taranesc, un fel de anexa a gospodariei, sta nenicul pe o bancuta joasa, cu o tesla in mana, cu un zambet larg pe fata, cu clopul pe varful capului. Puloverul din lana si pieptarul au disparut. Nenicul poarta o salopeta albastra si cizme de cauciuc. "Unde-i Surul cel iscusit?", intreb. Nenea Nitica se lumineaza la fata cand aude de cal. "Ia, ca-i dus la masa, prin sat, paste poate pe langa crucea de piatra, da il aduc la comanda, daca il cautati. Stie veni la fluieratura, ca si copiii, vine sa vada de i-am adus ceva. Si daca n-am la mine o bucata de paine, vreun mar, atuncea sa face ambitios, mihane la mine a suparare si ma apuca cu dintii de umar cam binisor. In capu lui glumeste, dar spinarea mi-i plina de muscaturi. Nu prea tari, numa asa, ca sa stiu ca are si el dreptatea lui."
De pe ramuri picura ploaie curata si nea Nitica se invarte de colo-colo sa-mi arate acareturile, atelierul, sculele, fanaria si mai ales "camera" in care traieste Suru, de departe personajul cel mai important din viata lui. Pe urma mergem inauntru, intr-o bucatarie de vara, la un pahar de apa rece si la o lingura de miere curata, si nenicul povesteste si iar povesteste despre... bineinteles, calul lui. Familia, copiii, nevasta, toate acestea raman mereu undeva in umbra fata de nemaipomenita istorie a Surului. "Mai intai am avut-o pe ma-sa, de mica, si cand s-a inaltat se facuse frumoasa. O iapa neagra buna de deochiat. Florica o chema si stia toate celea. Ca pe cand l-a facut pe Suru, era tare invatata, si poate ca el pe ma-sa a mostenit-o, asa da destept. Io l-am vazut de mic ca-i sticlesc ochii deosebit, ca-si intoarce capul la vorba, de parca ar fi inteles ce ii spun, si-am stiut c-o fi cal de nadejde si l-am grijit si l-am crescut ca pe copilul meu. Asta a fost demult tare, mai ca-mi vine sa-i zic o viata de om - bat-o Dumnezeu ca stramta-i si scurta-i, cum se zice si-n cantec, si cand Suru sa-naltase si sa facuse de-acuma manz, atuncea am vandut-o pa maica-sa. Nu prea-mi venea s-o dau, ca era buna, si manzu tanar avea de invatat, da asa o fost vremea, n-am avut de ales si-am dat-o la un om peste deal. Am mai fost cu Suru s-o vedem cam de doua-trei ori, ca, mic fiind, mai zmierhanea dupa dansa, dar pe urma, cand s-o inaltat manzoc, o uitat-o si s-o potolit. Dupa vo doi ani, ce aud? Ca pe Florica o mancat-o ursu! Saraca! Asa a fost soarta ei, legatu, cum se zice la noi. La Suru n-am spus nimica, sa nu cada la suparare, ca tocma sa-nvata sa are cu plugul si n-am vrut sa-i stric inima. Da ceva o simtit, ca mai necheza cateodata la luna, de ti se rupea inima. Noroc cu munca, ca nu-i dadea ragaz la jelit. Invatase, frate, sa are singur, de statea satu si sa crucea." "Asta-i buna", zic, in timp ce nea Nitica sta cu un aer de om cuminte, cu mainile in poala si cu privirile albastre atintite in gol, ca si cum ar fi cazut undeva, inapoi, in timp. "Cum sa simta un cal ca a murit mama-sa?" Nea Nitica se intoarce si ma priveste cu repros. "Da cum nu?! Calul intelege la fel ca omu, toate le simte, la fel ca omu, numa n-are gura sa zica ce-i in sufletul lui. Nu crede dumneata ca animalele n-au simtire. Ba au mai multa ca noi. N-au grai, da au lacrimi. Sa nu vezi dumneata vreodata un cal plangand. Chiar asa: calul poate sa lacrameze ca omu. Si inca-i mai bun ca si omu, ca toata inima o are ca el, numa ca-i curatata de rele. Nu stie minti, nu stie uri. S-atuncea, cine-i mai bun? Omu? te-ntreb. Zici ca nu stie ce-i bun si ce-i rau, da eu zic ba, ca stie. Ia, daca-i dau o joarda pe degeaba, ce face? Daca-i slobod, pleaca de-acasa si nu mai vine pana nu ma duc dupa el sa-l impac si sa-i dau o bucata de paine, ceva. Dac-o gresit, iara stie, pleaca capu-n pamant, sa rusineaza si sa da la o parte. N-am nevoie nici de bici, nici de joarda, numa glasul sa-l ridic a cearta spre el si pleaca botu in pamant." Nea Nitica ramane o clipa pe ganduri, speriat parca de vorbele lui. N-a vorbit niciodata asa despre Suru, n-a inteles, ca acum, cate-l leaga de calul alaturi de care a imbatranit. Sta cu degetul ridicat in sus, incercand parca ploaia, cu palaria pe cap, cu ochii albastri, larg deschisi pentru amintiri. O clipa de emotie adevarata, in care eu inteleg dintr-o data legatura extraordinara care exista intre taranul acesta si calul sau "vechi" de 24 de ani, vechi de o jumatate de viata. "Asa-i ca tii mult la Suru, nenicule?" La asa intrebare, nenicul pleaca privirea intr-o parte, isi freaca putin palmele, ca si cum s-ar rusina sa raspunda, si isi trage clopul pe frunte. "Vai de mine, cum sa nu tau, daca-l am de atata amar de vreme si daca toata casa si gospodaria le-am ridicat doar cu el? Intelegi dumneata? Toata munca ce am facut-o si toata vremea ce n-am dormit-o tot cu el alaturi am fost. Ne-am invatat amandoi unu cu altu si nu mai putem sta despartiti. Ca si el stie si vine la mine, de-si lipeste botul de mana mea, cat ii el de idependent. Asta-i trebe lui de la om, mangaietura si vorba buna, mai multa decat mancarea, ca mancarea si-o gaseste pa orice sant, da vorba buna si palma pusa colea, pa grumaz, aia numa la mine gaseste. Numa omu prost sau negru la inima bate animalul! Eu nici c-o floare nu l-am atins. Ca sa minuneaza tot satu ce cal destept are alde Nitica, de stie sa are singur si sa vie singur acasa pe innoptat. Si eu ma bucur si-l laud ca pa un om, bravo ma, Suru tatii, si-l mangai ca pa un copil si-i spun vorbe bune. De-aia face ce face el pentru mine, ca sa fiu multumit."
Am iesit apoi cu nenicul afara, sa-l cautam pe Suru, care era dus la masa, prin sat, pe langa crucea de piatra veche, pe langa marginile de drum napadite de iarba si flori. Inainte de a iesi, nenicul a luat un coltuc mare, de paine alba, pe care l-a bagat in buzunar. Am strabatut din nou ulite inguste, cararui ciudate, coborand printre garduri de piatra si lemn, prin tuneluri de frunze ude. "Asta-i drumul pa care-l face Suru in fiece zi, p-aicea merge", adauga nenicul ca raspuns la intrebarile mele despre copii si despre familie. Pe urma am trecut o punte peste un parau vijelios si el mi-a aratat vadul pe unde trece calul. "Nene Nitica", intreb, "de ce l-ai botezat Suru, de vreme ce calul e alb ca neaua?" "N-a fost alb", zice infundandu-si mainile mai adanc in buzunarele salopetei, "a fost negru ca ma-sa, numa c-o trecut, iaca, timpul, si cu el si viata, s-a albit, la fel ca si mine. Am caruntit amandoi. Uite colea..." Nitica isi scoate clopul si lasa ploaia sa-i ude parul albit. "Si cand l-oi pierde, cand o sa moara?", intreb. Nitica tace, apoi se face ca nu a inteles intrebarea, desi, dupa felul in care isi strange ochii, cred ca a inteles. Mai amana insa raspunsul, amintindu-si de o intamplare petrecuta demult. "S-o pierdut odata, cand era mic de tot. Era cu muma-sa, Floarea, si ploua ca acum. Doua zile si doua nopti am umblat dupa dansii, am batut dealurile si padurile astea, pana mi s-au facut picioarele ca butucii, si nu i-am gasit. Eram intunecat pa Dumnezeu ca-i pierduse si nu m-am rugat. Stateam acasa, negru de suparare. Da ma duc pe urma, in Duminica aia, la targ, si numa ce ma opreste o tiganca si-mi zice: "Stiu de ce esti negru si invinetit. Da-mi o bucata de paine si-ti spun unde-s caii. Du-te de cauta-i peste dealul de la miazanoapte de casa si daca-i gasesti, in duminica cealalta, mai da-mi si doi bani". I-am dat cinci lei dinainte, ca parca simteam ca este adevarat, si m-am dus unde mi-a spus tiganca. Si-asa era. Floarea statea cu Suru, speriati amandoi, la o margine de ogor. I-am gasit acolo. Si de-atuncea, calul asta n-a mai plecat niciodata de langa mine si nici nu l-a putut fura nimenea. Pesemne ca asta-i soarta noastra, sa nu ne mai despartim, cal de om."
Ajungem iar pe drumul cel mare din sat. Suru paste in sant, tocmai langa crucea veche de piatra, acolo unde spusese nenicul ca-l va afla. In spate sunt livezi uriase, inflorite, cu picaturile de ploaie stralucind orbitor. Nenicul se apropie, calul il recunoaste si "nihaie" catre el. Nitica scoate coltucul din buzunar, isi hraneste animalul, apoi isi pune palmele pe grumazul lui si calul sta nemiscat. "Si dac-o fi sa moara", spune cu glas strain, "dac-o fi sa se duca, ca nimeni nu scapa pe pamant nemurit, nu ne-om desparti nici atunci. Nu-l las eu sa putrezeasca pa sant. Ba oi face o groapa mare, in fundu gradinii, sub vreo doi nuci, o groapa pe care am si masurat-o, si l-oi ingropa ca pa oameni, ca sa stie ca nu-l las singur, nici pa lumea de dincolo. Sara buna." Drept in sa, cu clopul pe ceafa, Nitica indeamna calul la drum. "Hai acasa, tata, hai, nii!", si pornesc la pas, cloncanind, pe oglinda drumului limpezit de ploaie.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
