In Muntii Tarcului, printre gugulani

Lela - taranca poeta din Bautar

Am primit sa dati citire, ca pe la anul 1930 se nastea o fata, dintr-o familie bogata./ Acum, la 1 martie 2003, fata aceea a implinit primaveri saptestrei

Surpriza din noaptea Invierii

In Muntii Tarcului, primavara miroase a Inviere si taranii din Bautar sunt adunati la biserica. Acolo am vazut-o pentru prima oara pe Lela. O femeie ingenuncheata, imbracata in negru, cu mainile inclestate pe piept si cu ochii inchisi. Scufundata in rugaciune, parea sa nu ia in seama sunetele energice de clopotel care randuiau protocolul ingenunchierii. O lumina blanda si impacata i se asternuse pe chip.
N-am indraznit sa ma apropii decat la sfarsitul Liturghiei. Batranele satului se incolonasera la miruit, formand un sir strans, de straie cernite, care le facea sa semene intre ele: aceleasi basmale de matase innodate la ceafa peste o pieptanatura inalta si colturoasa, aceleasi fuste largi, cu o despicatura alba, stralucitoare, coborand ca o trena din sale si pana aproape de pamant - stravechiul, nobilul semn princiar al femeilor din tinutul dacic al Gugulanilor... Cand sirul miruitului se apropie de sfarsit, femeia pe care o caut se ridica si se apropie de altar. Astept ca preotul sa ii puna mirul pe frunte si, dupa ce saruta si crucea, o ating, usurel, pe un umar. Lela tresare. Ma priveste uimita, cu ochii ei mari si albastri, inca nespalaciti de trecerea anilor, apoi, vazandu-mi haina de orasean, se sperie de-a binelea si ma smuceste afara: "Gata, ati si venit?... Asa de repede?... Nu tre sa afle nimeni, da nimeni, auziti!". E mica, imi ajunge pana la piept, vorbeste suierat, repezit, privind banuitor in stanga si-n dreapta: "Unde sunt? Vreau sa le vad!...".
O privesc, la randu-mi, uimit si inteleg ca s-a petrecut o confuzie. Intr-adevar. Acum o luna, femeia vanduse doua vaci mari de lapte, daruind bisericii milioanele incasate, pentru cumpararea unor aparate prin care satenii sa poata auzi "de la departare" Liturghia din noaptea Invierii. Cele mai frumoase vaci le-a vandut si, tocmai zilele acestea, ii astepta sa soseasca in mare taina pe "domnii cu defuzoarele" de la Bucuresti. Convingandu-se ca, intr-adevar, nu sunt "sunetistul" cu pricina, femeia incepe sa se linisteasca. O intreb de ce tine o fapta asa de marinimoasa, de crestineasca, intr-un atat de mare secret, de ce nu trebuie sa afle nimeni din sat despre gestul ei. Lela se incrunta si-si pune o palma pe gura, ca si cum ar vrea sa astupe sub degetele ei batucite de munca un mare pacat: "Bunul Dumnezeu sa va ierte pentru ce-ati zis acuma! Cum ar fi sa ma mandresc eu cu asa ceva, tocmai la sfarsitu postului de Paste? Nu se cade. Anu trecut am vandut trei porci grasi, mari. Cu banii de pe ei am cumparat eu, sangura, tot vinul, si-am facut toate "pastile" din biserica, din zorile Pastelui, pentru toti oaminii din sat. Luau oaminii pastile sfintite, se uitau unu la altu si se-ntrebau din ochi ca cine le-o fi facut. M-or intrebat si pe mine daca stiu. Le-am zis: "Cine stie, poate ca le-a facut insusi Bunu Iisus din cer..."". Asadar, asta era: mandria, cel mai greu dintre cele sapte pacate capitale! Mai greu decat desfraul, decat pizma, decat mania, mai greu decat iubirea de arginti... Mi se pare uluitor ca, desi cheltuise averi cu darurile sale catre biserica, vaduva Lela le-ar considera un pacat daca cineva ar afla de ele in postul Pastelui. "Lasa, maico, lasa ca astea de pe-aicea toate trec. Acolo (si arata in sus), acolo e imparatia cea mare..." Lela nu a dat bani ca sa fie laudata de oameni, lauda pe care o asteapta este in cer. Vrea sa traiasca smerita, impacata in sine, impartind in jurul ei bucurii. Si in anul acesta, in noaptea cea sfanta, cand zvonurile Invierii vor rasuna intaia oara prin difuzoarele cele negre si noi, peste intregul sat, peste intreaga vale a Bistrei, ea va sta cuminte in biserica, ingenuncheata intre celelalte femei, si nu va spune nici un cuvant, bucurandu-se, nestiuta, de bucuria altora. Acum Lela e linistita. E sfarsitul unei alte dimineti de duminica, ea va merge acasa si va manca, pentru prima data dupa postul negru, inceput de cu vineri. In fata bisericii se intalneste cu sora ei, Maria, singura sora dintre sase frati. Stau si vorbesc putin despre frumusetea Liturghiei, tinandu-se de mana si imbratisandu-se des, prilej sa-mi dau seama ca nu s-au vazut demult si ca nici macar aceasta surata mult iubita nu aflase de surpriza planuita in noaptea de Paste. Oricum, gestul Lelei ma tulburase. Ii spun c-as vrea s-o cunosc mai bine, aproape o implor sa-mi arate casa unde traieste, sa-mi povesteasca putin din viata ei: "Doamne fereste, da nu-s pregatita de oaspeti...", zice. "Ce va trebuie dvs. sa vedeti "saracia" mea, o casa de femeie singura si batrana?" Abia dupa lungi insistente, se invoieste s-o insotesc. E soare, miroase a merinda pusa pe cuptor, a pamant afanat si a tihna. Bautar e un sat drept, insirat de-o parte si alta a vestitului drum numit Poarta de Fier a Transilvaniei, care desparte Muntii Poiana Ruscai de Muntii Tarcului. O buna bucata urmam asfaltul. Chipul femeii e senin precum cerul, ea paseste voiniceste, miscandu-si coatele militaros pe langa trup, dand binete cu pofta tuturor oamenilor. Pana una alta, ma roaga, aproape poruncitor, sa merg numai pe partea stanga a soselei si - mai curios - neaparat sa merg mereu cu doi pasi inaintea ei. De ce? Fiindca asa se merge. Ii spun ca nu mi-e la indemana, ca astfel nu mai avem cum sa vorbim, dar ea mi-o taie raspicat: "Mergeti inainte cum v-am spus! Unde s-o mai vazut ca oaminii sa mearga dezlegati, femeia pe acelasi rand cu barbatu? Doar nu venim de la carciuma...". Asa s-a desfasurat o buna parte a interviului nostru: femeia pasind voiniceste pe sosea, iar eu, la doi pasi in fata ei, punandu-i intrebari cu capul intors.

Barbatii din pamant

Numele ei adevarat e Aurelia. Aurelia Stancioni dupa tata, Gheorghioni dupa primul barbat, Vasiloni dupa cel de-al doilea, nume ciudate, din zona de munte a Banatului. Barbatii ei insa au murit, nelasandu-i copii. Aurelia e demult singura si cel mai mult pe lume ii place mirosul de pamant, primavara. "Imi vine asa, cateodata, sa-mi pun obrazu pe pamantu asta, cum l-as pune pe pieptu unui barbat", avea sa imi spuna in treacat. Pamantul e acum barbatul ei. Iar cel mai putin pe lume ii place asfaltul. Pe bucata asta de sosea, pe jumatatea asta de kilometru de la biserica si pana la rascrucea cu ulita spre casa, i-au murit singurii trei barbati din viata. Mai intai tatal sau, Domnosie Stancioni, "scumpul meu tata, care facea minuni", cum zice mereu. Domnosie, cimpoierul-papusar, unul din cei mai vestiti rapsozi si plasmuitori de instrumente ce-au trait vreodata in tarile Hategului si Banatului, cel care a dus faima acestor tinuturi in lumea larga... Domnosie, unul din cei mai iubitori tati de sase frati din cati au fost pe lume. Lela isi aminteste cum canta el in fata intregului sat, canta la cimpoi, si-n timp ce canta, reusea sa manuiasca, cu fire nevazute, doua papusi, o femeie si un barbat care se sarutau si se iubeau. Iar lumea toata se veselea si abia astepta sa mai vina inca o duminica, ca sa-l vada pe el, pe cimpoierul-papusar, cantand... Domnosie Stancioni a murit pe soseaua aceasta, de batranete. Intr-o seara, s-a oprit pe marginea drumului, s-a asezat ostenit pe o buturuga si a pus capul in piept, ca si cum ar fi vrut sa se odihneasca. Gheorghioni, cel de-al doilea barbat din viata Lelei, a murit de inima. Intr-o seara, a intarziat acasa, ea s-a dus sa il caute si l-a gasit intins pe spate, la marginea drumului, cu ochii deschisi, parca privind stelele. Lela se opreste din mers si-mi arata locul: "Aici a fost...". A fost un barbat bun, grijuliu cu femeia si cu casa, niciodata n-a pus strop de rachiu in gura, dar slabiciunea inimii o mostenise din neam - multi dintre inaintasii sai sfarsisera astfel. Cand il luase, Lela stia ca n-o sa moara batran. Dar l-a iubit, l-a iubit cu adevarat, in felul ei simplu, de taranca tanara, si fiindca l-a iubit, a muncit impreuna cu el, pana la epuizare, ridicand doua "casi" mari, "casi" pe care le-a pierdut imediat dupa moartea lui, dar nu i-a pasat. Si nu s-ar mai fi maritat niciodata, asa cum isi jurase, daca nu l-ar fi intalnit pe mandrul Toma Vasiloni, cel de-al treilea barbat din viata ei, si pe care l-a iubit, cred, cel mai mult. "O fost om de onoare, om de vaza, nu calca nime in urma lui. Asa barbati nu se mai nasc astazi" spune, si pentru prima data trece drumul, ca sa-mi arate un alt loc, aproape desenand cu degetul, de la distanta, conturul trupului celui ucis. "Era agent veterinar, tare mult ii placea sa umble cu bicicleta. Avea o bicicleta faina, lucioasa, cea mai frumoasa din sat. Cand l-o lovit masina aia, eu am simtit. Am simtit in casa cum ma sufoc si-am iesit afara. Si cand am ajuns la sosea, era lume multa adunata in juru la un om mort. Dupa aceea, or venit oamenii aceia la mine sa-mi zica ca le pare rau, ca sa-mi plateasca bani, bani multi. Eu le-am zis sa se duca acasa linistiti, ca n-o sa pun marturie contra lor, ca nu vreau nici macar sa faca omu ala puscarie, nu vreau nimica, nimica nu vreau, nici un ban, nu-mi trebuie nimica, nu vreau sa stiu de asa ceva. Asa le-am zis: "Daca-i vorba de mine, sa stiti ca eu v-am iertat. Acuma duceti-va, lasati-ma sa ma cant langa omu meu..."." Unul de moarte buna, altul de boala, altul ucis. Barbatii Lelei sunt acum in pamant.
Parasim soseaua cea blestemata si o luam pe ulita de tara, o ulita ce urca pieptis un deal si care se numeste simplu: "Ulita lemnelor si a animalelor". Pret de cateva minute, mergem alaturi de o vecina batrana, pe nume Ana Gheorghioni, timp in care cele doua femei constata ca "s-o luat neaua si de pe ultimii munti", cei mai inalti, Muntii Godeana si Hristosu, iar Lela isi aminteste cum era ea tanara si mergea desculta, singura, prin padurile de pe culmi, incercand sa vorbeasca cu pasarile. Aici, pe ulita, sunt case vechi si e liniste, aici e satul adevarat. O intreb pe vecina cum a fost Toma, barbatul Lelei. Fara sa chibzuiasca o clipa, imi zice c-a fost "strasnic". "Era chipes, voinic si harnic, cu-asa un om sa tot traiesti, sa nu mai mori. Tate femeile din sat boscorodeau de ciuda ca ea si-o gasit asa barbat bun. O-ncercat sa le faca fermece sa-i desparta, da n-o putut - erau prea uniti. Da si Lela l-o pastrat bine si l-o impodobit, cine avea ca el trei randuri de haine, in tat Bautaru? La moartea lui, tate femeile din sat plangeau. Pe mormantu lui au pus cincizeci de coroane..." Vecina dispare pe o usita dintr-o poarta imensa, noi urcam mai departe.

Leac la singuratate

Ajungem la casa Lelei, din varful de deal. Incremenesc de uimire: "saracia" ei, in care-i era atat de rusine sa ma pofteasca, e una din cele mai bogate si curate gospodarii din cate mi-au fost date sa vad vreodata. Iau parte acum si la ultima lectie de smerenie pe care mi-o da vaduva Lela, dupa tainuirea darurilor catre biserica si iertarea ucigasului barbatului sau iubit. "Cine n-ar vrea sa aiba asa o saracie ca a matale!...", zic si o privesc cu mare atentie, o urmaresc in timp ce ea deschide poarta cea mare: nu observ nici cel mai palid zambet de mandrie, nici cea mai mica satisfactie la exclamatia mea de uimire in fata atator bogatii. Incet, mi se deschide in fata o gospodarie precum o cetate de necucerit, cu doua "casi" mari, bogate in odai, grajd, suri, sopru de fan, cuptor de paine, "cazanie" pentru tuica, bucatarii, o adevarata ferma, prin care te poti plimba ceasuri intregi, ca printr-un muzeu, fara sa te plictisesti. La mijlocul acestor cladiri se afla o curte patrata, cu iarba taiata marunt, ca un gazon englezesc. Pe peretii caselor, din temelie si pana sub stresini, stive simetrice de lemne, calaburi proaspat taiati. In spatele lor via, apoi o gradina nesfarsita cu meri, la fel de minutios maturata si curatata, presarata cu "clane" grase de fan si fantani adanci, limpezi... Nici un vreasc nu e in neordine, nici un obiect nu pare sa aiba un alt loc decat cel ce i-a fost harazit dintotdeauna. De toate astea ingrijeste singura ea, banateanca cea harnica, vaduva Lela. "Sangura, maico, ca tot sangura am trait. Sanguratatea, sa stiti ca asta-i hai mai grea boala din toate boalele lumii. Daca n-ar fi pacat in fata lui Dumnezeu, demult mi-as fi pus capat zilelor de vaduvie, cu toata bogatia asta pe care-o am. Si atunci, daca nu mi-am pus capat zilelor, am cautat la sanguratate un leac. Leacurile mele au fost doua: munca si poezia. Mi-o fost draga munca. Eu, maico, sa stii c-am muncit de drag. Ca altcum, daca nu munceam, de cand as fi in fundu pamantului!... Tate fecile cu care-am copilarit eu, tate-s moarte. Omu care-i sangur si sta in casa degeaba se ofileste si moare repede. Eu umblu, eu marg! Chiar asara m-o prins bazna la foc, tocma in capatul pamantului meu. Am facut sangura doua clani de fan, pe urma o trebuit sa dau foc la holda, ca sa fie holda curata, sa pot pune gunoiu. Pe bazna m-am intors acasa, da m-am culcat multamita. Mie munca mi-o dat sanatate, si acuma, la varsta mea, ma simt sanatoasa si-n putere, numa o boala am: is prea sangura... Eu ziua am muncit, noaptea am scris poezii, asa mi-am petrecut viata. Acolo, in bucatarioara mea, am scris poezii din viata mea si am plans, iar cu lacramile curse am scos afara si durerea sanguratatii..."

Patul din cer

Vaduva Lela se invarte prin gospodaria ei mare, curata ca o farmacie, prin raceala incaperilor demult nelocuite, iar vorbele ei prind ecouri stranii, parca se maresc, parca trec dincolo de lucruri, de tavanuri, parca nu se mai lovesc de nimic. "Nu-mi trebuie nimica, de toate am. Am pamanturi, am case, am prea mult, prea mult am...", repeta mereu, atingand obiecte, mangaind usi, privind pajisti, de toate are si nu simte nici o mandrie pentru avutul ei. Are convingerea ca bogatia se face usor, ca lucrurile, pamantul si roadele lui "sunt de partea ta", daca muncesti fara sete de inavutire, daca le ingrijesti cu smerenie. Dupa cununia cu primul barbat, ea a pus intr-o sticla verde, de un litru jumatate, un mic castravecior din gradina ei. I-a schimbat apa "cand a trebuit", l-a pus la soare atunci "cand a trebuit", dar mai ales l-a privit cu dragoste, prin sticla cea verde, asa cum numai ea stie sa priveasca o planta. Mi-l arata acum: "Uitati-va, este viu! Uitati-va, ca ce curat si verde-i! Saizeci de ani are. Cred c-o sa mor eu si el inca tot o sa mai traiasca...". Intr-adevar, acolo, in licaririle cele verzi, e cel mai mare castravete pe care l-am vazut de cand sunt. Lung si lat cat intreaga sticla, abia mai poate incapea inauntru. O planta, un rod al pamantului, care a trait mai mult decat o iubire de om...
In grajd, pe marginea jgheabului de apa, mai sunt infipte inca belciugele lanturilor de la cele doua vaci vandute de curand. I-a mai ramas doar una singura, frumoasa, roscata, cu cap alb, dar care de-o vreme n-o mai asculta, o loveste cu piciorul si nu mai vrea sa-i dea laptele, scotandu-l din uger doar amestecat cu sange: "Hai, maico, hai, bea apa, hai, nu ma mai bate, nu ma mai lovi... Hai, buna mea, frumoasa mea...", ii spune la ureche, mangaind-o in carliontii albi dintre coarne, dar vita n-asculta, se smuceste zdravan si-ncepe sa alerge bezmetica in jurul peretilor. Lela nu se sperie: chiar ieri a platit preotului cateva slujbe de dezlegare de farmece. E multa lume-n Bautar care o pizmuieste pentru averea sa fara mostenitori si care-ar vrea sa-i faca rau. Iar daca pana dupa postul Pastelui vita tot nu se va domoli, atunci se va duce la mos Avram, descantatorul satului, si el cu siguranta o sa intoarca blestemul la "mormoanele" care i-au luat mana laptelui...
Iata si cuptorul cu gura innegrita de fum, in care a copt paini bune pentru barbatul ei, in care acum coace prescuri si "pasti" pentru intreg satul. Deasupra, pe servet alb, Lela a cusut un desen si doua versuri: "Bucate bune am gatit, pentru sotul meu iubit"... Iata si melita de canepa, si razboiul, razboiul la care a tesut haine cu care sa-si impodobeasca barbatul. Inca mai merge, inca mai tese la el cateodata. Pe valiugul lung de tras lana, Toma i-a sculptat "semnul celor douasprezece oglinzi", un sir de douasprezece semne magice, intortocheate si stravechi, in crestaturile carora a bagat oglinzile, pentru ca femeia sa-si poata privi chipul, in timp ce lucreaza, cat este de frumos! Iar primavara, soarele straluceste in valiugul cu oglinzi care, tot rasucit, pare in mana femeii o raza de lumina. Drept rasplata, Lela i-a facut barbatului un pat. Un pat cu acoperis de lemn si perdea alba, ca un fel de baldachin, pe care i l-a carat ea singura sus, pe culmile inverzite ale muntelui Hristosu, acolo unde el isi pasuna oile sub cerul liber. Aproape de cer, in mijlocul ierburilor pustii de pe un varf de munte, un om a dormit intr-un pat facut de femeia lui. Inauntru adapostului acestuia fragil, femeia i-a pus un stergar lung, pe care i-a cusut o poezie scrisa de ea: "Dragile mele de oi/ Cu drag ma culc langa voi/ Si de dragul mieilor/ Dorm si pe pamantul gol...". Pe o perna alba, Lela i-a cusut: "Somn usor". Pe o alta, doar atat: "Toma".

Poezia tuturor lucrurilor

Intreaga gospodarie a Lelei e plina de poezie. Sunt versuri peste tot, cusute pe naframe, pe stergare, deasupra fiecarui loc pe langa care trece, zi de zi. La capataiul patului ei din bucatarioara unde doarme acum, alaturi de multele carti bisericesti mostenite de la tatal Domnosie, se afla si un vraf de caiete vechi, scrise marunt, pana si pe coperti. Acestea sunt caietele care i-au alinat Aureliei Vasiloni singuratatile noptilor de iarna. Sute si sute de poezii, toate cam despre aceleasi lucruri, despre munca, despre insingurare, despre dorul de cei doi barbati ai sai, dar mai cu seama despre un anumit "intai martie", ce apare obsesiv, aproape la fiecare pagina: ziua de nastere a Lelei. Acest 1 martie inseamna pentru ea mult mai mult decat o simpla aniversare. E o zi magica, o zi de o importanta colosala a existentei sale: e ziua despartirii de iarna, ziua in care ea va iesi iarasi la soare, ca sa munceasca pamantul. Intr-o odaie din casa cea mare se afla neatinse, in pachetele lor vechi, de celofan, toate "plocoanele" (cadourile) pe care Lela le-a primit de-a lungul zecilor de ani, in aceasta zi "anumita". Odaia aceea o deschide numai o singura data pe an, la 1 martie, cand mai aseaza pe masa, pe pat, alte "plocoane" invelite in celofan, langa celelalte. E nespus de mandra sa le priveasca pe toate deodata. Atunci, poate doar atunci, ea se simte iubita.
Vaduva Lela vede greu, abia isi mai poate citi poeziile din caietele ingalbenite. Adesea mi le spune din memorie, dar nu aidoma, ci nemaitinand seama de nici o versificatie, ca si cum totul i-ar veni in minte pe loc, direct din adancimile sufletului. "Iata o ghicitoare importanta", scrisa de ziua ei, anul trecut: "Am primit sa dati citire, ca pe la anul 1930 se nastea o fata, dintr-o familie bogata. Si acum, la 1 martie 2003, fata aceea a implinit primaveri saptestrei. Si locuieste in comuna Bautar, intr-un loc linistit si modest, sus, pe un deal. Cu A-ncepe al ei nume si tot cu A se sfarseste. Un simplu si frumos nume, numa nimeni nu-l ghiceste. Am compus aceste randuri pentru cine ma iubeste. AureliA, 1 martie, 2003". Cam asa sunt toate poeziile Lelei, cele scrise in ultima vreme. Naive, copilaroase si sincere, doar despre ea insasi, despre viata ei, fara pretentii de posteritate. Ele se numesc, invariabil, "Cantarea mea", "O poezie trista", "O jalnica poezie". Ultima a fost scrisa pe ninsoare bogata, in iarna anului trecut: "Pentru ce sa mai traiesc, cand iarna nu mai pleaca, cu ger si zapada multa si mi-i inima prea muta? De ierni grele m-am saturat, c-o fost greu de indurat. Si mi-i dor de ziua mea, cu ea-ncepe primavara si imi vindeca boala... Vine primavara mea, vine dupa iarna grea! Vine-o zi de Baba-ntai si-nceputul lucrului! Primavara, da-mi un semn ca vei veni! Te doresc, caci nu mai pot trai! Primavara, bate-mi la usa si striga-ma sa ies din casa! Sa plec la lucru afara, sa duc viata mai usoara...".
O alta poezie se cheama "Cantarea barbatului meu": "Mai barbate, un te duci?/ Pe ce cale vrei s-apuci?/ Fericire, nu te duce,/ Caci casa noastra se stinge./ Dragul meu.../ Ortacul meu.../ Ce ma fac eu, dragul meu,/ Fara ajutorul tau?/ Singura fara stapan/ Tot cu necazul in san./ Ca nimic nu-i scump pe lume,/ Ca ortacul langa tine./ Dragul meu.../ Barbatul meu.../ Sa te ierte Dumnezeu". Pe fiecare din pernele albe pe care doarme Lela, pe care a dormit alaturi de barbatii ei, sunt cusute cu fir negru franturi de versuri: "Somn cu dor", "Am pus dorul capatai", "In noptile mele pustii/ Am dus dorul inimii", "Cu mana mea am scris: o umbra este viata, ea trece ca si orice vis...". In schimb, prin fiecare din locurile pe unde trece dimineata, pe la fantana ca sa se spele, la masa ca sa manance, prin aceste locuri sunt puse altfel de stergare, cusute cu fir rosu: "Buna dimineata, Lela!", "Ce frumoasa este viata/ Cand te scoli de dimineata", "E dimineata, Lela!", "Fii fericita, Lela!"... Iar printre aceste stergare, aveam sa descopar doua fasii inguste din panza de canepa, coborand spre pamant, doua fasii inguste si lungi, pe care au fost brodate candva, cu migala, urmatoarele litere: "S-C-U-T-E-C-E". Putin rusinata, Lela le prinde in palmele batatorite de munca si le impatureste, le face sul, bagandu-le grabita in fundul unui sipet. "Da", recunoaste, "da, le-am cusut odata "cand o fost ce trebuie". O singura data, cand o fost ce trebuie cu barbatu meu... Da n-o fost timp." "Cum adica n-o fost timp?", nu ma pot retine s-o intreb. "Asa bine, n-o fost timp sa fac copii. Ca numai am muncit si-am muncit toata viata, eu n-am stiut decat sa muncesc. Cand am fost tinera, cu primu om al meu, nu stiam de barbat. Eram prea tinera, uneori ma si spariam de el, cat era de frumos cand venea sa ma iubeasca. Cu al doilea om iara, numa am muncit, ca eram saraci. Am facut casile astea, am taiat paduri, am pus pomi, am facut gradina, am cumparat pamant, cate-o linie, cate-o linie si tot asa, pana ce am facut toata gospodaria asta sapoi el o murit. Asa ca, vedeti, nu am avut timp sa fac copii..."
In casa cea mare, curata si racoroasa, de mult nelocuita, sunt sapte odai. Intr-una din ele au dormit ei, Lela si Toma. Sunt acolo doua paturi. Unul inalt, impodobit frumos, c-un sir lung de perne albe, asemeni unui trup de om, avand la capatai o icoana straveche. Celalalt, mai scund, mai modest - acolo dormea ea. Au dormit si impreuna, in patul cel mare, dar "mai mult tot ea", "cu firea ei", a dorit sa aduca inca un pat in odaie. Era prea ostenita de munca, o dureau picioarele, vroia sa-si poata intinde picioarele in voie, fara sa-l stinghereasca pe celalalt prin somn. Isi aminteste unele nopti de iarna, cand stateau cu lumina stinsa, in cele doua paturi, si vorbeau amandoi pana noaptea tarziu. Erau frumoase, tare frumoase erau acele nopti... Vorbeau despre viata lor, despre visurile lor, dar cel mai mult vorbeau tot despre ce aveau de muncit in ziua de maine. O intrebare banala, stupid de banala, dar care simt ca trebuie pusa, macar intr-un sfarsit: "Ce inseamna, de fapt, sa iubesti pe cineva, tanti Lela?". "Sa iubesti pe cineva inseamna sa-ti fie drag sa muncesti alaturi de el, pana la moarte."

(Fotografiile autorului)