Sus de tot, la capatul unei carari ce serpuieste printre ierburile primaverii si printre ultimele petice de zapada, se afla satul Meria, din Muntii Poiana Ruscai. O mana de case adunate unele in altele, pe o culme, printre mesteceni si printre capite de fan. Intr-una din ele locuieste Gheorghe Zepa, omul care le vorbeste cailor despre inima omeneasca, la vremea cand "se crapa de primavara"
"Animalul simtaste cu mult timp inainte sa crape primavara pe la ramurile pomilor", zice nenea Zepa, tinandu-si caii de darlogi. "Te duci intr-o dimineata la grajd, prin zapada, si zapada scartaie sub picior, e un ger de crapa sticla de la lampa inainte de rasaritul soarelui, si cand intri la cai, numai ce-i auzi sfornaind incetisor in intunerec. Atuncea pui binisor mana pa grumaz, uite colea, in spatele urechilor, si simti la palma si la degete o tremuratura. Mana ceastalalta o pui pa pieptul calului, si atuncea, daca simti tremuratura si in tine, inseamna ca iarna-i gata si ca in doua-trei dumineci vine primavara. Nimeni nu stie cum simtaste animalul treaba asta, dar asa l-o lasat Dumnezeu. Sigur este ca primii tremura de primavara caii si vacile, pe urma oile si cainii, si la urma pasarile si porcii. Omul nu simtaste nimic, pana nu pune palmile pa animal in ceasul diminetii, inainte sa le dea mancare."
Cerul se sprijina albastru pe varfurile capitelor de fan, muntii inzapeziti inconjoara pana la orizont satul care pluteste pe apele involburate ale norilor de dedesubt. E un sat deasupra norilor, imi spun, un sat care traieste in cer. Nenea Zepa vorbeste tinandu-si mana mereu pe grumazul calului si vorbele sale se amesteca in vantul de primavara. "Ei, si omul care afla primul ca se crapa de primavara da veste in intreg satul, si asta nu-i lucru putin, ca noi aici suntem cam singuratici pe timpul iernii. Nu-i cale de venit incoace printre zapezi si, uneori, nici macar pa Valea Musatului nu sa poate urca pana la noi." Bine, zic, dar tremuratul asta de primavara, vibratia asta pe care o simt caii si vacile si pe care o transmit oamenilor priceputi, ce este, de unde vine? Ce simt animalele, de fapt? Nenea Zepa zambeste si mie mi se pare ca vantul cald suiera subtire cand trece prin tepii scurti ai barbii sale. Apoi baga caii in grajd fara o vorba. Pare ca se gandeste. "Domnule draga", zice in cele din urma, "ce putere face iarba si copacii sa creasca, ce putere despica mugurii? Nimeni nu stie, e o minune a lui Dumnezeu, dara puterea asta o simt caii inaintea animalelor din batatura, iara animalele salbatice o simt inca si mai inainte. Iarna, puterea asta-i amortita, si numa ce se trezeste ca animalul o si simte, cine stie cum. Poate o simte ascultand pamantul cu copitele, poate o simte cu narile din aer, nu pot sa spun asta, eu numa atata stiu, ca animalul o simteste. Ca dobitoacele nu-s proaste, cum cred unii, chiar daca nu stiu cuvanta. Ba dimpotriva, daca nu cuvanta, pot mai bine asculta. De unde stie magarul drumul cel mai bun catre culme? De unde stie oaia daca apa-i buna sau nu de baut, fara sa se atinga de dansa? Numa se uita asa, si-o simte numaidecat, si oricat ar fi de insetate, oile nu beau apa decat din unele locuri. Si daca animalul stie dinainte treburile astea, iara omul nu, atuncea te-ntreb: cine stie mai multe, omul sau animalul, ha?"
Ma tin dupa nenea Gheorghe Zepa prin curtile succesive, carora el le spune gospodarie. In jurul casei sale cladite din caramida si a acareturilor din lemn se afla un prim cerc inchis cu barne usoare de mesteacan. Aici se afla grajdul celor doi cai uriasi si albi, pe care tocmai i-am vazut. Apoi urmeaza cercul al doilea, in care suntem acum, in care se afla capitele de fan de culoarea chihlimbarului, care sprijina cerul, si grajdul vacilor. Mai incolo, se afla cercul al treilea, al oilor, la vreo suta de metri de casa, iar dincolo de el, pasunile si livezile lui nenea Zepa urca muntele, pana cine stie unde. El vorbeste in timp ce face treaba, in timp ce se misca de la un loc la altul, carand apa cu cobilitele, ducand ba fan, ba niste pari luciosi, despre care zice ca se vor transforma in garduri. Gospodaria se afla chiar in capatul satului. In orice directie ai privi, se vad munti, pana la orizont, sumetindu-si taisurile deasupra norilor. Cum o fi sa traiesti mereu deasupra norilor? Ce fel de sat este acesta, aruncat la capatul de sus al lumii? "Sa-ti arat ceva", zice nenea Zepa, "ca sa te minunezi de desteptaciunea lucrurilor si ca sa vezi ce simtasc caii mei." Si ma duce in locul in care el taie lemne cu un topor urias, pe o ridicatura dincolo de care nu mai e decat cerul. "Uite la buturuga asta de fag si spune: este vie sau este moarta?" Eu nu inteleg deloc. As vrea sa-l intreb despre sat, despre el, ce-a fost in viata, ce meserie a facut si mai ales ce legatura mai speciala are el cu caii. Pai, raspund privind la buturuga, e doar un lemn mare si uscat, lucios de cate lovituri a primit. "Ia uite, colea." Pune mana lui noduroasa ca un ciot si inclina buturuga putin, pentru ca eu sa pot vedea ce se afla dedesubt. Si acolo, iarba aproape nu exista, doar pamantul rosiatic, numai ca, uimitor, in contact cu pamantul, batrana buturuga de fag a facut niste mici umflaturi verzulii, niste muguri sau firisoarele unor viitoare radacini. Adica buturuga a inceput sa invie acum, de "crapatul primaverii". "Intelegi acuma, asta putere o simtesc caii si animalele, iar oamenii au uitat-o de cand or inceput a vorbi." Vrea sa spuna ca, vorbind, oamenii nu mai sunt atenti la ceea ce se petrece in jurul lor, iar animalele, tacand, au timp sa simta ceea ce si oamenii poate ca simteau candva. Numai ca el, nenea Zepa Gheorghe din Meria, vorbeste nu numai cu oamenii, dar si cu animalele, cu fanul, cu buturugile din curte si, in general, cu tot ceea ce are viata. "Dar cum sa nu vorbesc cu caii, daca ei inteleg tot ce le spun, ba uneori inteleg inca si mai mult, ca numaidecat isi dau seama daca sunt bolnav sau daca sunt bucuros de ceva, ba si daca nu spun nimic. Numai daca pun mana pe ei si stiu. Dar cateodata nici mana n-o pun pe dansii, iar ei, ca sa afle despre mine, se apropie asa, cu botul, langa obraz sau langa ureche si atuncea afla." Am impresia, spun, nene Zepa, ca tare iubesti caii astia, de-i pui mereu in fruntea tuturor animalelor din gospodarie. El se uita in sus, pe cer, ca si cum ar vrea sa vada ceva important, se uita in departare si mormaie ceva despre vremea buna care va fi de-acum inainte, dar eu imi dau seama ca vrea sa-si ascunda privirea, ca eu sa nu pot citi acolo despre el si despre caii lui. Si numaidecat ia un brat de fan si merge catre grajdul din "cercul numarul unu", la cai. Ochii lui, care sunt oricum putin oblici, au devenit doua dungi, taieturi inguste. "Io de mic am stat cu animalele", zice fara sa ma priveasca, "mergeam pe muntii astia de copil, de nu vedeam picior de om cu saptamanile si cu lunile, si de-atuncea m-am invatat sa vorbesc cu ele. Odata, cand am avut vreo 14 ani, eram in munte si dintre toate oile era una care-mi placea mie si-o chemam Mieruta, pentru ca era asa, mai laita (adica mai inchisa la culoare). Ei, si pentru ca-mi placea mai mult, tot vorbeam cu ea si-o mangaiam, si-i povesteam toate celea, si atunci cand cantam, ii cantam mai mult ei dintre toate celelalte. Si Mieruta asta sa tinea dupa mine ca un caine bun. In ast timp, toate oile se tineau dupa un berbec mare si puternic care le conducea. Intr-o zi, am bagat de seama ca oile celelalte or inceput sa nu sa mai tina dupa berbec, ci dupa Mieruta mea. Ce le-o fi spus ea, cum or fi simtit ele, ca acum numai dupa ea sa tineau toate si ea ma asculta asa de bine, ca vorbeam cu ea ca cu un om. Nu era nevoie nici sa mai strig sau sa mai fluier, iar cataua de intors oile nu mai avea nimica de facut, ca stateau unele in altele si toate cu Mieruta-n frunte mergeau unde voiam eu. Asa am gasit eu ca animalul intelege de vorba buna. Pe urma, cand am mai crescut, am avut un magar al meu, tot asa, care intelegea de vorba buna si era destept de n-a vazut pamantul, pana intr-o zi - ma asezasem de-acum si eu la casa mea - cand am avut prima pareche de cai."
In timp ce vorbeste, deschide din nou usa grajdului de la cai, le da bratul de fan, ii tot mangaie si-i aranjeaza, pentru ca in cele din urma sa-i scoata din nou afara, la soare. Sunt niste cai mari, cu nume de oameni, care profita de orice moment pentru a-si pune boturile pe umarul lui. "Luasem caii ieftin, tocmai pentru ca erau cam naravasi, izbeau cu copita si unul musca tare, numai ca asa am vorbit eu cu ei si asa m-am purtat, c-am facut din ei cei mai buni cai din muntii astia. Caii mei nu vad biciul toata viata lor si nu se pierd niciodata vara, cand sunt liberi. Eu numai ma duc si suier odata si numaidecat vin la mine. S-apoi, de la cai inveti multe, daca bagi de seama: cum sa alegi o carare sau incotro e marginea padurii, daca te-ai ratacit. Stii cand vine furtuna si cand o sa trasneasca, inveti care iarba-i buna si care nu, pentru ca un cal, atunci cand e bolnav de burta sau de altceva, trage intotdeauna la iarba care-i trebuie lui, si asa afli si tu la ce-i buna cutare iarba. Alta data, calul stie cand nu-i a buna, cum a fost cand eram pe la Luncani, dupa niste lemne de casa, si caii n-or vrut cu nici un chip sa mearga pe cararea ceia. S-atuncea eu nu i-am fortat, c-aveam incredere in ei si-am stat unde eram, ca alta cale nu era de mers. Dupa ce-am mancat, nici jumate de ceas nu trecuse, vad cerul innegurandu-se mieriu pa munte, s-o trasnit Dumnezeu o furtuna cum n-am vazut multe in viata mea. Stateam sub padure cu caii si ce vad? Sus erau trasnete si ploua potop mare, si numai ce vad cararea pe care nu voisera caii sa urce, printre stanci, cum se umple de apa mare si de pietre cat roata carului si de suvoaie. Daca ne prindea acolo, morti eram, si eu, si caii, numai ca ei or stiut ce eu nu puteam sa stiu c-a fi."
Cu totul, am petrecut vreo doua ore cu nenea Gheorghe Zepa si cu animalele lui. El trebuie sa aiba cam 60 de ani si toata viata lui a trait in munti. A fost cioban si, uneori, muncitor la padure, dar nu s-a despartit de cai niciodata. Cunoaste toate cararile muntilor, toate plantele si toate obiceiurile salbaticiunilor, cunoaste vremea si timpurile. Uneori, pleaca cu treburi peste munti si dupa ce lasa vorba fiecare ce-are de facut, dispare pentru un timp. Atunci doarme sub cerul liber si asculta vantul si murmurul pamantului si al ierburilor. Spune ca a invatat toate acestea de la animale. Atunci cand e suparat sau bolnav, de asemenea, pleaca cu caii undeva, nimeni nu stie unde, si se intoarce sanatos. Se pricepe sa oblojeasca rani si sa puna oasele la loc. La biserica nu prea merge, pentru ca in satul lor, de dincolo de nori, popa vine sa slujeasca numai o data la patru saptamani. Se pricepe sa faca din pamant caramizi pentru casa. "Pamantul e viu", zice, "ca din el creste iarba, si de-aia, atunci cand faci caramizi, trebuie sa te porti cumva anume cu pamantul, pentru ca sa dureze mult casa. Niciodata nu trebuie sa arzi tare caramida, ca sa nu arzi ce-are pamantul viu in el." Astfel, crede el, pentru ca o casa sa fie vie, pamantul pentru caramizi trebuie luat acum, cand puterea primaverii crapa mugurii. Nu prea stie ce se petrece jos, in lume, si nici nu prea il intereseaza, pentru ca e ocupat. Nu prea merge nici la carciuma, dar mai bea un paharel de tuica, uneori, cu ginerele lui, cu care discuta "despre cele cu viata". Adica despre animale si despre padure. Ginerele lui este padurar si intelege ce spune el.
Nene Zepa, l-am intrebat la sfarsit, atunci cand mi-a spus ca a facut o casa si jos, la vale, pentru copii, ai pleca de-aici, din Meria, din munte? El s-a uitat la mine cu ochii lui cei oblici si mi-a zis: "Stii ce-nseamna Meria?" (el pronunta "Mieria"). Am ridicat din umeri. "Vine de la culoarea mierii de albine salbatice, care-i galben-albastruie, aproape vinetie. Ei, uite-asa se vede cerul din vale, cand te uiti la satul nostru cocotat in munte: albastrui. Cum o sa cobor eu din cer, sa ma mut pa pamant, cand unii asteapta o viata intreaga ca sa urce la cer?" Apoi rade scurt, pentru prima data. De jur imprejur norii par apele involburate ale unei mari.
Lunca Cernei: oaza din munti
Pe spranceana de primavara, cand oamenii se schimba la ganduri
Ca sa intri in Lunca Cernei trebuie sa urci mult, prin paduri de fag, pe vaile inguste ale unor ape involburate. In cele din urma, trebuie sa traversezi un munte, in inima caruia oamenii au sapat un tunel, si dincolo de acest tunel, e un alt taram. O vale larga, inconjurata de dealuri si privegheata de munti, prin mijlocul careia curge Cerna. O biserica sta infipta in mijloc, casele sunt rasfirate, pretutindeni sunt turme de oi si focurile primaverii isi unesc fumul cu norii, pe ambele maluri serpuitoare ale apei. Satul se numeste Lunca Cernei si pare mai curand o oaza a muntilor, un refugiu binecuvantat, un cuib al primaverii si al viselor, atat de indepartat de lume, incat are propriul sau timp si propriul sau miros si propriul sau vant, care alearga rotund, intre maguri.
Salvina trebuie sa aiba in jur de 60 de ani, poate mai mult - pentru ca are copii mari, la casele lor -, si locuieste in mijlocul acestui taram dintotdeauna. Mos Andrei, omul Salvinei, a fost dintotdeauna oier. El este tacut si ganditor si static. Sta nemiscat in mijlocul oilor sale si pare ca priveste norii alergand peste vale, pare ca asculta vuietul Cernei, cea care le taie pamanturile in doua. Ea, Salvina, este exact opusul sau. Este in permanenta miscare, ochii ii sunt mereu alergatori, gura ii este mereu vorbitoare, bratele sale nu stau nici o clipa. Mosul e aplecat catre sine insusi. Salvina catre exterior.
Salvina alearga, ia fanul, il indeasa intr-un fel de desaga improvizata dintr-un tol, apoi insfaca surazatoare niste galeti, niste bidoane, si strabate o suta de metri cu o rapiditate de necrezut. Apoi lasa fanul in tarcul unor capre si cu bidoanele se indreapta spre fantana. In drum aranjeaza caciula unui nepotel, arunca niste graunte la gaini si verifica daca paturile de lana intinse pe gard s-au uscat. Apoi scoate apa si o cara o suta de metri inapoi, catre tarcul oilor. Omul ei este nemiscat, privind cerul si norii alunecatori. Cerna vuieste in spate. Femeia pune apa la oi. In tot timpul acesta, imi vorbeste. Despre viata care se ingreuneaza, dar si despre aceia care pierd timpul ca sa se vaite in loc sa faca ceva. Despre felul in care oile sale, caprele, caii, vacile si gainile si nepotii - abia la urma copiii ei cei mari - au in permanenta nevoie de ea, ca sa ii ajute si ca sa-i dascaleasca. Vorbeste despre biserica din sat, in care se tine slujba numai o data pe luna, pentru ca preotul lor este un preot calator, un preot al muntilor si al dealurilor, care alearga din saptamana in saptamana la alta biserica, pe un alt munte, intr-o alta vale. "Dara noi n-avem timp sa ne gandim la toate estea, cine-L poarta pe Dumnezeu in inima lui Il poarta la fel si in grajdul vacilor, si in pustietatea padurii, iar cine-i pacatos in inima lui apoi acela e pacatos si in duminica a treia, in biserica, in timpul Liturghiei. Dar ce crezi? Ca Dumnezeu-dragutul nu stie El ce-i in inima omului?" Apoi trece ca vantul peste leaturile ce despart oile gestante de celelalte oi, trece pe langa mos Andrei, care sta sprijinit de gard, mangaie un caine mare si flocos ("ce mai faci, mai Vulture?", ii zice) si se indreapta catre un berbec de soi, despre care zice ca a costat 5 milioane. Il ia de coarne, il pipaie pe gat si la incheieturile picioarelor, la subtioara. Apoi se apleaca fulgerator si pipaie primele fire de iarba verde care ies din pamant. Mosul se apropie cu mainile incrucisate si-mi spune incet ca berbecul a fost putin bolnav, ca simte ca Salvina ii doftoroaie, si de-aia sta sa puna mana pe el, ca altfel ar fugi de-ar rupe pamantul. Cum adica, doftoroaie? intreb. Ce face ea cu berbecul? "Pai, stie a descanta, cunoaste tot felul de ierburi si leacuri si cum se pun ele pa animal. Si eu stiu multe, dar trebuie sa ai putere-n tine ca sa sa faca bine, ca nu orisicare poate face si desface." Apoi mosul se mai gandeste, mereu cu ochii in cer si cu bratele incrucisate, ca si cum asta ar fi fost tot ceea ce avea de spus. Salvina are in mana un fir proaspat de iarba, luat din tarcul oilor gestante, pe care il freaca intre degete pana cand degetele i se fac verzui, apoi miroase primavara ramasa pe mainile sale, apoi pune putin pe limba, ca si cum ar verifica ceva din cale-afara de important, trage adanc aer in piept si, cu un aer multumit, declara: "E bine. De-acuma iarba a creste si Domnul a razbate afara din pamant, cu toate, padurea a inverzi si frigul nu s-a mai intoarce. Cu berbecul asta mi-erea frica de ceva umflaturi, ca nu prea voia sa manance, numa asa, cate trei fire, dar cred ca-i numa presimtirea timpului, c-asa fac unele suflete la iesirea din iarna, stau si asteapta." Cum asa, stau si asteapta? "Uite-asa, nu prea vrea nici sa manance, nici nimica, nu prea alearga, numa sta asa, pe ganduri, si eu stiu atuncea ca asteapta sa sa rupa de primavara si ca o sa inmugureasca padurea. Animalul simte treaba asta si asteapta, sa gandeste..." Apoi adauga, privind spre omul ei cu o unda de repros, dar si de drag, abia ghicit printre vorbe: "...asa si mosul asta de-l vezi aicea, sta si sa gandeste, sa-ncanta cu oile si cu caprele, asteptand sa sa zbiceasca pamantul si sa dea frunza, ca simte si dansul ca suntem pa spranceana de primavara". Omul nu zice nimic, numai priveste mereu in sus, catre norii care alearga pe deasupra vaii, cu mainile incrucisate. Femeia zambeste catre mine. "Acuma-i adevarat ca el, cel mai mult dintre noi, el sa-ntelege cu oile, si numaidecat isi da seama daca una-i desucheata sau bolanda sau deocheata, s-atuncea, daca n-o poate pune pa picioare singur, mai cheama ajutoare. Fiecare-i cu animalele lui, dupa inima. Eu cel mai mult am intelegere cu pasaretul, care numai fac un semn si vine catra mine. Cateodata, mi se pare ca-mi citeste gandurile, ca numai am de gand sa le dau ceva apa sau graunte, ca ele-s gata adunate la usa mea. Andreiu, Mosu, sa-ntelege cu oile si cu caprele cel mai bine, iar Marinel, fiu-meu, cu caii si cu cainii. Uite, de exemplu, Frunzuca, cataua cea mica de-ntors oile, numai pe dansul il asculta, pa Marinel, iara pe taica-sau si pe mine nici nu ne baga de seama."
O intreb pe tanti Salvina cum face sa descante animalul, cum vede ca-i deocheat sau bolund. Numai ca ea se grabeste, are multe de facut, sare din nou gardul din pari de mesteacan. "Mergi cu mine si-ti mai spun, ca am treaba multa", imi zice. Mosul e din nou sprijinit de un par. "Daca ar seca odata Cerna, as crede c-am surzit", zice el fara nici o legatura, si eu inteleg ca se refera la vuietul continuu al apelor care scalda valea. Apoi alerg dupa tanti Salvina, care se indreapta catre paturile proaspat spalate, atarnate in toate culorile pe garduri. "Vine Pastele, si Invierea Domnului trebuie sa ne gaseasca curati la ganduri si la trup si la locul nostru. Gandul sa spala cu rugaciune, trupul cu post si locul nostru cu apa si cu sapun." Dupa o clipa adauga urmandu-si firul gandurilor: "Vezi bine ca iarba si frunza invie odata cu Domnul, animalul schimba blana si omul trebuie sa schimbe gandurile si..." O intreb din nou cum isi doftoriceste animalele, asta ma intereseaza pe mine. Ma priveste surprinsa, in timp ce-mi incarca bratele cu paturi groase de lana colorata, care miros a iarba si a aer si a soare. "Tine astea", zice, "si-ti spun". O urmez cu mormanul de lana catre casa. "Toata treaba e descantecul, iara descantecul ce-i? Tot un fel de rugaciune ii, ca fara rugaciune degeaba mai pui acolo ce mai pui, iarba sau fiertura sau ce-o fi. Ierburile n-au putere de leac fara rugaciune, adica fara descantec. Iarba are viata de la Domnul si putere de leac, dar nu stie ce sa faca cu ea. Trebuie sa-i spui ce vrei sa faca cu puterea ei. Piciorul de berbec, daca-i rupt, are si el puterea lui, sa sa lipeasca la loc, numai ca trebuie sa-i faci rugaciune sa se lipeasca, sa spui, uite, iti dau ajutor de la Domnul puterea ierbii, ca sa te faci bine. Intelegi?"
Intram in casa si in casa miroase a mere si a var. "Acuma... eu nu pot sa spun descantecul de picior sau de bolunzala asa cum e el, pentru ca, daca ti-l spun, eu pierd leacul din descantec si mai imi trebuie. Fiecare animal si fiecare iarba si fiecare frunza de copac sau de lastar are descantecul lui, care sa spune cand e nevoie. Unii mai priceputi stiu face ei descantece pentru orisice betegeala, dar aceia-s putini", zice si ma priveste cu o anumita mandrie discreta, care mie nu-mi scapa. In casa se face curatenie generala, paturile sunt miscate, dulapurile, totul, icoanele sunt puse pe langa pereti in hartie de ziar. Si rugaciunea sau, ma rog, descantecul cel mai frecvent care e? "Pai de... deochi, ca oricine se uita la animal cu vreun gand poate sa-l deoache." Asta-i descantecul pe care-l spune cel mai des. "Mai intai, oaia sau vaca e somnoroasa asa, e moale, e fara pofta de viata si se lasa grea pa burta, pe urma nu mai mananca si slabeste. Puterea ei s-a dus, ca si cand cineva i-a supt sangele si vlaga. Daca nu-i spui descantecul, poate sa moara intr-o saptamana."
Salvina a vazut odata, la dispensar, cand a venit doctorul in sat, cum a infipt un ac in mana unei femei si pe-acolo curgea sangele intr-o sticluta. Daca n-ar fi fost doctor mare de la Hunedoara, ar fi crezut ca ia sangele pentru vreun descantec blestemat. "Ei, asa cum se scurgea sangele prin acul acela poate sa se scurga si puterea dintr-un animal, daca cineva il deoache sau daca, mai rau, ii face o vraja." Apoi strange paturile intr-un teanc inalt pana la tavan, adaugand cu mandrie ca ea este cea care le-a tesut in razboi.
Am vazut apoi caii cei frumosi ai lui Marinel, baiatul Salvinei si al lui Mos Andrei, cu ciucuri mari si rosii atarnati la cap, tot impotriva deochiului. Pe grumaz, sub un fel de jug de lemn, caii aveau pusa o invelitoare facuta din blana de lup. Protectie impotriva animalelor salbatice, a trasnetului si a pietrelor care pot cadea de pe munte. Am alergat dupa tanti Salvina prin toata gospodaria, timp in care am inteles ca oamenii se pot ruga la Dumnezeu de oriunde si oricand, ca Pastele si Invierea trebuie sa se petreaca in sufletul omului si ca animalele si plantele stiu foarte bine acest lucru. "Odata", mi-a spus tanti Salvina, "in ziua dinaintea Invierii, Cerna era umflata si tulbure ca acuma si gemea ca un om mare, ranit. A doua zi de dimineata, cand ne-am intors de la slujba, se linistise, glia din ape se dusese la fund, de parca nici n-ar fi fost, si ea susura si gangurea intre maluri, ca un copil adormit. Toate-s legate intre ele si cu toate te-ntelegi, daca faci o mica rugaciune. Si mamaliga iese anume, daca faci o rugaciune malaiului atunci cand o fierbi. Cartofii tin mai mult peste iarna, daca faci o cruce pe unul din ei si spui descantecul, muraturile trebuie sa aiba capac de lemn inauntru si pe el sa fie facute rugaciuni. Uite la Vulture, zice, canele de la oi. L-am luat flamand si jigarit si numai ce i-am dat niste fierturi de l-am pus pe picioare ca p-un zmeu, si are numai 6 luni."
In cele din urma, dupa ce am cunoscut fiecare animal din gospodarie si am constatat ca sunt infloritoare si ca toate asteapta marea Inviere a Domnului si a naturii, la o tuica pe care am baut-o la tarcul oilor, tanti Salvina mi-a spus doua dintre leacurile sale cele mai obisnuite, care nu sunt secrete, pentru ca "le stie mai multa lume", dar fara descantec. "Unul care se face de Sangeorz, care anul acesta va pica intr-o vineri: sa iau muguri de salcie, sa amesteca cu glie si cu floare galbina de sangeorz, apoi cu maces uscat si pisat si totul se amesteca cu unsoare. Se da la ugerul vacilor, impotriva luarii laptelui. Descantecul nu sa spune. Si mai este un leac, de se face la masuratul oilor", zice tanti Salvina, in vreme ce berbecul isi freaca fruntea de piciorul ei. "Se face un amestec de unsoare, gainat, putina balega de vaca, o masura de praf de marmura, ca laptele sa fie alb, tamaie, o bucatica de fier, poate sa fie si un cui mai mic, un ban, ca sa fie de belsug, si brusture de curatie, si totul se coase intr-o panza alba, facuta de mana, la priveghi, apoi se agata cu un socotel (un ciucure) de lana rosu la oaie. Descantecul nu sa spune, ca fiecare are descantecul lui."
Apoi tanti Salvina a fugit catre lemne, caci baiatul, Marinel, nu mai prididea cu treaba, iar ea trebuia sa-l ajute. Am ramas cu Mosul si cu oile. Si atunci, a vorbit el. "Iti spun un leac mocanesc pentru bolesniti galbene de animale, de-alea cu puroi, ca vad ca te-ntereseaza. Sa cresteaza vana la animal. Daca-i mare - bou, cal sau vaca -, la ureche, daca-i oaie, la picior, si sa pune inauntru un fir de spanz. La animal mare sa tine trei zile. La oaie, doua. La om sa nu pui, ca poate sa moara." Soarele se ascundea in spatele unei maguri, a inserare. "Descantecul nu sa spune", adauga el, inainte de a privi din nou cerul.
Cand am plecat, soarele era dus. Lunca Cernei era in umbra. Am ajuns din nou la tunel si mi-am amintit dintre putinele vorbe pe care mi le-a spus mosul. Daca vad o aratare muta, alba, cum a vazut taica-sau, sa scot cheile din contact si sa-mi fac repede o cruce cu ele, ca-s de fier, si aratarea va disparea. Descantecul nu mi l-a spus.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
