Roxana Briban - "De cate ori pasesc pe scena, am certitudinea ca arta merita orice sacrificiu"

Opera Romana are o noua stea

Frumoasa, talentata, ambitioasa, este mai cunoscuta in strainatate decat acasa. Povestea unei cariere aflate la apogeu

Micul Enescu

- Candva, stelele operei noastre nationale se bucurau de o permanenta prezenta pe micul ecran. Astazi, ele sunt mai cunoscute in strainatate decat acasa. In sensul acesta, invitatia de a incepe interviul cu biografia debutului dvs. este legitima. Cititorii nostri ar fi dornici sa afle povestea unei cariere muzicale de exceptie, despre care stiu prea putin...

- Intr-un fel, se poate spune ca a fost jocul intamplarii. Eu sunt nascuta in Bucuresti, deci nu intr-o zona care sa respire muzica la modul "tangibil", adica sa auzi cantece seara, pe deal. Iar familia din care provin nu a manifestat aplecari artistice deosebite. Paradoxal, norocul meu a fost ca am prins epoca Ceausescu, cand profesorii de la scolile de muzica mergeau prin clase in cautare de copii talentati. Asa am fost si eu descoperita, in clasa intai. Am mers cu mama la scoala nr. 4, scoala de profil, am fost ascultata de director, iar verdictul a fost: "Al cui e micul Enescu?". Mama a soptit putin intimidata: "Al meu e". Directorul i-a explicat atunci ca trebuie sa fac vioara, fiindca aveam urechea foarte bine formata. Pentru vioara, copilul trebuie sa "auda" notele, sa stie unde sa apese ca sa le formeze, pe cand la pian e suficient sa apesi o clapa ca sa ai tonul "de-a gata". Sincera sa fiu, eu am fost foarte refractara. Voiam pian! De vioara nici nu voiam sa aud. Pianele erau insa foarte scumpe, ocupau mult spatiu, asa ca am fost obligata sa incep sa studiez vioara. Am urat acest instrument. Cand mi-era lumea mai draga, adica in timpul difuzarii singurelor desene animate ale epocii, "Mihaela", mama ma trimitea sa exersez... Apoi, prin clasa a Ii-a, profesoara de muzica a scolii facea selectie pentru "Cantarea Romaniei", si a intrebat in clasa cine poate sa interpreteze o melodie de muzica populara. Curajoasa, eu am ridicat mana. Mama asculta multa muzica populara de pe discuri, iar eu, automat, retinusem foarte multe melodii. M-am oferit sa cant "Lie-lie-ciocarlie" a Mariei Ciobanu, o bucata foarte dificila, pentru ca te obliga sa ajungi pana intr-un registru acut, ceea ce la o varsta frageda e aproape imposibil. Profesoara, cam neincrezatoare, m-a invitat in fata clasei, iar eu am dat drumul la recital. Toata lumea a fost incantata si in felul acesta am luat eu calea concursurilor: ani de zile am participat la "Cantarea Romaniei" si de fiecare data ma intorceam cu premiul I pe tara, apoi au urmat colaborari in emisiuni de televiziune si de radio. Practic, cantam peste tot pe unde eram chemata. Imi placea teribil, iar atunci cand nu exista nici o serbare, nici un concert, cantam prin casa, cu lanterna sau manerul coardei pe post de microfon. Dupa un timp, mi-a intrat in cap ca vreau sa cant in Corul de Copii al Radiodifuziunii si asa am ajuns, de mana cu mama, la doamna Eugenia Vacarescu-Necula, dirijoarea corului. Aveam 11 ani. Dansa a fost multumita de ceea ce a auzit si mi-a spus ca voi intra direct in grupa mare: aveam deja experienta muzicala! Scoala de la corul de copii a fost extraordinara: doamna Vacarescu era o femeie spirt, in fata careia toti stateau drepti, dar nutrind, in acelasi timp, o imensa afectiune pentru dansa. Imi aduc aminte ca la primul meu solo imi tremurau pana si buzele si nu mai stiam daca eu sunt cea care canta sau altcineva, a carui voce seamana cu a mea. Tocmai pentru ca am fost atat de legata de doamna Vacarescu si atmosfera aceea feerica de la cor, am stat acolo pana pe la 22 de ani, cand doamna mi-a spus ca ar fi bine sa ma indrept catre Corul Mare Radio. I-am urmat sfatul, asa cum facusem si inainte, cand ma impinsese de la spate catre Conservator. In anul Iii, am mers la concursul "Hariclea DarclEe" si am luat premiul special al juriului pentru cea mai buna interpretare. Acela a fost momentul in care am cunoscut-o pe doamna Mariana Nicolescu.

Ingerii protectori

- Sa zabovim putin asupra acestui moment: numele doamnei Mariana Nicolescu a ajuns sinonim cu acela al dascalului profund dedicat invataceilor sai...

- Intr-adevar, intalnirea cu soprana Mariana Nicolescu constituie cea mai importanta etapa a vietii mele de pana acum. Consider ca realmente am fost privilegiata de Pronie... Doamna Nicolescu a lucrat cu mine indelung, incapatanandu-se sa slefuiasca tot ceea ce era de slefuit. Este o persoana extrem de meticuloasa, careia nu-i scapa nici un detaliu, nici o nuanta, care nu admite nici o greseala. La dansa nu se poate veni cu celebrul "merge si asa". Totul trebuie sa fie perfect. Ii raman recunoscatoare pentru obstinatia cu care m-a incurajat sa gasesc cheia magica a universului infinit al muzicii si pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispozitie bogata sa experienta artistica. Datorita dumneaei, a pozitivismului cu care m-a incarcat, am reusit ca dupa Masterclass-ul "Hariclea DarclEe" sa particip, a doua oara, la prestigiosul concurs brailean si sa castig, in 2001, Marele Premiu, dupa o lupta acerba cu alti 172 de redutabili candidati din intreaga lume. A fost infiorator de greu: ritmul de lucru era extrem de intens. Inaintea concertului de gala eram epuizata, franta de oboseala: nu credeam ca mai am puterea sa mai traiesc inca 20 de minute. Avandu-i insa in stanga pe sotul meu, Alexandru, si in dreapta pe doamna Nicolescu, n-am avut scapare! (rade) Ei imi spuneau: "Poti!" si uite ca am putut! Mariana Nicolescu e o persoana cu o energie extraordinara. Cat a durat concursul si toata pregatirea noastra, nu cred ca a dormit mai mult de o ora pe noapte! Nu multa lume poate, fizic, sa reziste unei asemenea experiente. Are atata energie! N-am mai vazut asa ceva! Acesta a fost si motivul despartirii noastre: am recunoscut, cu regret si cu toata stima pe care o am pentru dansa, ca eu nu mai eram capabila sa tin pasul in acel program intretinut de o energie vulcanica.

- Ati reusit, in schimb, sa ii confirmati increderea si pedagogia, devenind noua stea a Operei Romane...

- Si cu opera a intrat in joc sansa: in anul Ii, cand am participat pentru prima data la concursul "Magda Ianculescu", am evoluat pe scena Operei, pentru ca acolo se tinea finala. Asa am fost remarcata de domnul Razvan Cernat, directorul din acea vreme. An de an, dansul m-a ascultat, a contabilizat parametrii evolutiei mele, iar in ultimul an de Conservator, Zeita Fortuna a creat o situatie favorabila pentru mine. Ca studenti, noi pregateam pentru licenta Nunta lui Figaro - eu avand rolul principal -, iar Opera pregatea o noua premiera cu aceeasi lucrare. Domnul Cernat mi-a facut invitatia mai mult decat onoranta de a prelua acest rol si pe scena Operei si, desi eu ma pregatisem in romana - cum se face la scoala -, iar pentru premiera era nevoie de italiana... n-am dat inapoi. N-am spus niciodata: "Nu stiu" sau "Nu pot". Chiar daca asta a insemnat, de multe ori, ca in urmatoarea saptamana n-am mai inchis ochii invatand rolul. Zis si facut: m-am pus cu burta pe carte, iar la termenul fixat eram pregatita. In urma reusitei cu rolul Contesei, am primit propunerea de a deveni din toamna angajata Operei. Problema era ca nu aveam repertoriu. Cand domnul Cernat m-a intrebat ce rol mi-as dori in continuare, am raspuns fara sa ezit: La Traviata. Un rol extrem de dificil, care cere o tehnica impecabila. "Il stii?", a venit intrebarea fireasca. Ca de obicei, eu nu am spus nu si asa am intrat in Traviata. Intre timp, am primit un telefon de la tenorul Ionel Voineag, care m-a anuntat, foarte gentil, ca se pune Traviata si la Constanta si ca au nevoie de Violetta. Era un bun prilej ca sa exersez, asa ca mi-am facut bagajele si am luat drumul Constantei. A fost un succes foarte mare... iar la Opera m-am intors deja cu experienta in rol. Revenind la intrebarea dvs., vedeti deci ca viata mea nu s-a domolit prea mult: invat roluri de la o saptamana la alta, schimb avioane ca sa ajung in cel mai scurt timp de la Viena la Frankfurt si apoi la Paris... Din 2002 am inceput sa fiu reprezentata de una dintre cele mai prestigioase agentii de impresariat, agentia Luizei Petrov, ceea ce-mi deschide deja alte orizonturi, la nivel international, si reprezinta o recunoastere a capacitatilor mele artistice. Eu am acum 34 de ani, nu sunt nici foarte batrana, dar nici tanara nu mai pot spune ca sunt. Asta in termeni de longevitate artistica. Deci trebuie sa fiu cu mare bagare de seama daca vreau sa nu irosesc acest dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am contracte semnate pentru anii 2005-2006... sanatosi sa fim!

Alexandru cel Bun

- Ce inseamna cariera internationala pentru un artist de opera?

- E vorba de o testare a ceea ce insemni tu, ca artist, in conditiile celei mai acerbe concurente. Asta te motiveaza, te incarca. Inca ma incearca euforia generata de succesul pe care l-am avut pe scena Operei de Stat din Viena. A canta la Scala din Milano, la Covent Garden sau Staatsoper din Viena este visul oricarui artist liric. Iar eu mi-am implinit deja o parte din acest vis. Satisfactia a fost cu atat mai mare, cu cat am avut onoarea de a evolua alaturi de faimoasa mezzo-soprana Agnes Baltsa. Ovatiile de la final, cand lumea s-a ridicat in picioare si ne-a aplaudat minute in sir, au fost unul dintre cele mai emotionante momente din viata mea si nu cred ca exista mai mare multumire sufleteasca.

- Prin munca, determinare si un "praf" de noroc, ati avut pana acum un parcurs profesional impecabil. In ecuatia succesului dvs. a intrat si sprijinul celor din jur sau si in lumea aceasta a operei exista invidii?

- Pentru un artist aflat in ascensiune, suportul moral al persoanelor avizate este indispensabil. Pe langa minunatele fiinte pe care le-am pomenit pana acum si care si-au adus contributia la aceasta "crestere" a mea, simt nevoia sa ma refer si la domnul Ludovic Spiess, care face dovada unui suflet generos, indrumandu-mi pasii spre cariera internationala, despre care tocmai am discutat. Alegerea repertoriului liric este un subiect foarte delicat. Sfaturile unui artist cu o experienta mai mult decat bogata vor fi intotdeauna de bun augur. Lumea operei este extrem de greu de sustinut si de ameliorat si tocmai de aceea multumesc stelei mele norocoase ca mereu a existat in preajma mea cineva care sa ma faca atenta si la cele bune, si la cele rele.

- Cu toate ca duceti o viata masurata cu cronometrul, ati avut vreme sa urmati si chemarea dragostei: sunteti casatorita si, se pare, cu mult succes...

- Repet ce-am spus si mai devreme: sunt o norocoasa! Nu stiu daca tine de zodie - sunt Scorpion - sau de steaua sub care m-am nascut, insa tot timpul am fost inconjurata de dragoste. Initial, au fost parintii mei - Dumnezeu sa-i odihneasca! -, apoi l-am intalnit pe sotul meu, Alexandru, si cercul s-a inchis. Nu am avut puterea necesara pentru a avea copii, asa ca familia suntem noi doi. Dar familia asta inseamna totul pentru mine. Totul se discuta, toate deciziile sunt luate impreuna, peste tot mergem in doi. Alexandru lasa totul balta si vine alaturi de mine. El e paratrasnetul pe care ma descarc atunci cand tensiunea de dinainte de spectacol se acumuleaza la cote de nesuportat. Sunt foarte putini barbati care pot rezista la un astfel de stres, dar e acolo, mereu, langa mine. Cand ajungi la un anumit statut, nu-ti poti permite sa derapezi si fiecare spectacol trebuie sa fie mai bun si mai bun. Cand am fost, de pilda, la Volksoper, a jucat pana si rolul de traducator, pentru ca eu nu vorbesc germana. Alexandru participa la toate repetitiile, e prezent la toate spectacolele, dupa care imi spune: vezi ca ai venit prea in fata scenei, ai intors capul sau ai tinut mainile la spate... Este foarte important, crucial, ca omul cu care iti imparti viata sa-ti fie alaturi la bine si la greu. Realmente, si la bine, si la greu.

- Cu ce sentimente asteptati aceasta primavara? Ce planuri de viitor aveti?

- Primavara aceasta ma gaseste inundata de o stare de bine, de implinire. Sunt optimista. Traiesc, respir fiecare secunda cu convingerea ca totul e posibil, ca totul e realizabil. Succesul cu opera Mefistofele de Boito a fost o inaugurare mai mult decat potrivita a acestei primaveri, care se tot alinta si amana momentul instalarii definitive. Astept primii muguri cu aceeasi emotie cu care am asteptat instalarea in casa a pianului la care am visat atat si pe care mi l-am cumparat din banii primului premiu pe care l-am castigat. Tin minte ca la ora opt seara l-am sunat pe Alexandru si i-am spus sa vina acasa ca mergem sa-mi iau pianul! Toata noaptea am muncit ca sa-l urcam pe scara spiralata din casa: cate o treapta la fiecare doua ore! Odata cu revarsatul zorilor, m-am asezat si eu in fata clapelor si le-am mangaiat: pianul era al meu, in casa mea! In ceea ce priveste proiectele... ma pregatesc sa-mi fac debutul pe scena operei din Leipzig, cu Aida de Verdi. Asta se va intampla chiar acum, in aprilie. Apoi voi reveni in tara, pentru alte doua premiere: Trubadurul de Verdi si Vaduva vesela de Lehr. In vara, ma voi indrepta spre Franta, cu Aida, iar in toamna voi face parte dintr-un proiect senzational, care doreste punerea in scena, la Sala Palatului, a Requiem-ului de Verdi. Imediat dupa, voi pleca la Deutsche Oper din Berlin, tot cu Aida. Viata unui artist este un freamat continuu, in care dorinta de ascensiune cere o daruire totala, o munca imensa, in detrimentul vietii particulare... Dar de cate ori pasesc pe scena, vraja muzicii imi da certitudinea ca arta merita orice sacrificiu.