Din amintirile de aur, ale unei mari actrite:
Simona Bondoc
"Sunt fericita ca am putut sa-mi urmez patima"
Daca n-ati vazut-o pe scena, ati vazut-o cu siguranta pe micul ecran sau in film: o actrita a carei frumusete i-a egalat talentul. Distinsa, cultivata, rasata, face parte din elita teatrului romanesc, tot mai lipsit, astazi, de mari personalitati feminine
"N-am refuzat niciodata, nici un rol
- Te-am vazut de curand intr-un spectacol despre care am si scris in paginile revistei noastre: Anna Karenina. Joci acolo rolul unei aristocrate, mama "fatalului" Vronsky, o printesa inca frumoasa, capricioasa, plina de prejudecati si de ifose... Dar te-am vazut si in roluri de... targovete, de femei simple, amarate... Te-am vazut in roluri "comice", te-am vazut in drame... Care, dintre aceste intruchipari, ti-a fost mai aproape?
- E foarte greu de raspuns la aceasta intrebare! De-a lungul unei cariere care se intinde pe mai multe decenii, un actor parcurge atatea ipostaze! El trece, abordand diverse roluri, prin atatea vieti, incat - in mod fatal - unele ii sunt mai apropiate, altele mai putin. Sau - deloc! Faptul ca, de-a lungul anilor, mi s-au oferit tot soiul de roluri mi-a dat posibilitatea de a fi intr-un continuu "antrenament". Si-astfel, am obtinut o anume experienta profesionala care este foarte importanta. Vreau sa stii, draga Silvia, ca eu nu am refuzat niciodata, nici un rol! N-am refuzat nici un rol - oricat de mic, oricat de mare, oricat mi-ar fi placut, oricat mi-ar fi displacut (si mi s-a intamplat de multe ori acest lucru!). A astepta roluri mari, a spune: "Ala, da, ala nu!" - mi se pare un lux nesabuit! Daca tii minte, in Peripetiile bravului soldat Svejk, spre sfarsitul spectacolului jucam o baba amarata... Dupa caderea cortinei mi s-a intamplat sa fiu intrebata de catre unii dintre acei iubitori de teatru care asteptau la iesire aparitia actorilor din spectacol - daca eu eram acea "biata batranica"... La fel s-a intamplat cu Casatoria, unde invitasem niste prieteni care, la final, mi-au spus, dezolati ca au tot asteptat sa apar... De ce nu jucasem in seara aceea, m-au intrebat. Dar jucasem! Intrasem in scena chiar de la inceputul spectacolului. Doar ca aveam o cu totul alta infatisare... Si-mi mai schimbasem si vocea... La fel s-a intamplat la spectacolul cu Plosnita - de Maiakovsky, in care a triumfat Dem Radulescu. Spectacolul era pus in scena de Horea Popescu... La vizionare, vazandu-ma in alaiul de la nunta - eram cu peruca rosie, cu o vulpe galbena infasurata in jurul gatului, purtam sosete albe si pantofi negri cu toc - directorul adjunct de atunci al Teatrului National, Val. Platareanu, a intrebat oarecum consternat: "Cine-i aia de la masa sarbatoreasca?".
- De unde iti vine aceasta usurinta, aceasta fantezie debordanta, acest har al... "deghizarii" pline de farmec? O faci cu o aparenta usurinta - de parca zbori dintr-un rol intr-altul... Cum explici toate astea?
- Pai... astea vin din patima mea pentru teatru. O patima irepresibila! O pasiune pe care am educat-o. Vreau sa stii ca in Institut eu am avut parte de o profesoara exceptionala, actrita remarcabila ea insasi. E vorba despre Beate Fredanov. Ea stia sa scoata din tine toate rezervele actoricesti, foarte adanci, nebanuite, de care ai putea "profita" in evolutia ta ulterioara. Uite, spre exemplu, la examenul meu de absolvire a Institutului de teatru si film, Beate - care semna si regia - m-a distribuit in rolul unei negrese batrane. Jucam intr-o piesa americana, Radacini adanci. Era un rol deosebit de greu. Aveam 21 de ani. Ce-i drept, tot atunci, la examenul de absolvire, Ion Cojar ma distribuise in rolul titular din Antigona de Sofocle. Cu rolul "batranei negrese" am patit la fel. In sala fusese acea mare, acea unica actrita care s-a numit Sonia Cluceru. Ea i-a spus mamei mele, la final: "Vai, doamna, ce meserie si-a mai ales fiica dvs.! O meserie atat de grea!".
- De unde vine pasiunea ta pentru teatru? Ai avut actori in familie?
- Nu. N-am avut nici un actor in familie! Patima asta am simtit-o de pe cand aveam vreo 14 ani! Ce-i drept, inca din scoala (am invatat la celebrul pension "Pitar Mos") am jucat cateva roluri. Uite, si-acolo, in spectacolul cu Cenusareasa, am aparut nu in rolul Cenusaresei, ci in rolul... mamei vitrege! La drept vorbind, rolul asta - tot de "compozitie", dupa cum vezi! - era mult mai greu decat cel al Cenusaresei!
- Eu chiar am fost colega cu Minola, una dintre fetitele printesei Ileana. Din pacate, multi ani mai tarziu, Minola s-a prapadit intr-un accident de avion. Iar dupa moartea ei cumplita, printesa Ileana s-a calugarit si a devenit Maica Alexandra. Revenind la Cenusareasa vreau sa-ti spun ca eu nu am jucat rolul principal, pentru ca - si atunci ca si azi, culmea! - cel care aduce piesa (atunci la scoala, azi, la teatru) are unele avantaje... Adica, joaca unul dintre rolurile principale. Daca nu chiar pe cel... titular! Atunci, Cenusareasa era intruchipata pe scena scolii de Monica Hatieganu - nepoata marelui profesor Emil Hatieganu, figura ilustra a medicinii romanesti, cel care a infiintat celebra scoala de medicina de la Cluj! Monica era tare frumoasa, inca de mica. O fiinta de mare calitate, cu care m-am imprietenit inca de-atunci. Ne mai vedem din cand in cand, atunci cand avem un pic de timp liber... Pentru ca si ea, ca si mine, inca mai lucreaza.
"Patima a a izbucnit deodata"
Patima mea pentru scena a izbucnit deodata, cand am fost la teatru si am vazut ceva care m-a impresionat pana la lacrimi. In sala lumea se amuza, aplauda, radea, asculta cu emotie ce se canta si ce se spunea pe scena, iar eu plangeam acolo, in fundul lojii, hohoteam de ti se rupea inima! Nu mai stiu ce opereta era aia la care ma dusesera parintii mei! Stiu doar ca eroul serii era Ion Dacian. Si mai stiu ca atunci m-a strafulgerat sentimentul ca eu nu pot face nimic altceva in viata decat teatru. Cred ca fusesem la Vanzatorul de pasari! Nu, nu eram pentru prima data la teatru! Asistasem, tot cu parintii mei, la marile spectacole care se jucau anume pentru copii si tineret la Teatrul National - in acea splendida cladire distrusa, in vara anului 1944, de bombardamentele care au mutilat centrul Bucurestilor. Tinerii cititori trebuie sa afle un lucru uitat azi, chiar si de cei ce ar fi obligati sa nu neglijeze, ci sa incurajeze astfel de initiative. Si anume, faptul ca in urma cu peste sase decenii, la Teatrul National din Bucuresti era conceput un repertoriu profund educativ pentru tanara generatie. Erau alese din dramaturgia clasica si contemporana, romaneasca si universala, cele mai bune piese menite sa le formeze copiilor si adolescentilor o trainica baza culturala, un "bagaj" de cunostinte elementare privind magica sfera a artei teatrale. Imi amintesc si azi, cu emotie, ce actori uriasi am vazut eu, ca fetita, aparand in roluri magnifice, pe scena acelui teatru, gandit sa fie o adevarata bijuterie a Capitalei.
- O bijuterie arhitectonica ale carei urme au putut fi vazute pana acum vreo cativa ani pe Calea Victoriei, in rand cu Palatul Telefoanelor. S-au pastrat, intr-adevar, decenii de-a randul, aceste "urme". In anii 50-60 ai secolului trecut, acolo, in fostul "subsol" al Teatrului National, au functionat Birourile Directiei. Odai in care a tronat ani de-a randul, ca director al Nationalului, insusi Zaharia Stancu. Si unde, dorind, inca, sa mai apara pe scena, astepta in antecamera marea actrita a teatrului romanesc, Marioara Voiculescu... Din pacate, ca si in cazul altor urme "istorice", de cativa ani incoace, excavatoarele au smuls din pamant si aceasta marturie a unui trecut de glorie. Intre timp, pe-acolo cresc balarii inconjurate de panouri colorate. Dar sa revenim la momentul "astral", cand te-ai hotarat sa dai examen de admitere la Institutul de Teatru si Film. Cum au reactionat parintii tai cand au aflat despre dorinta ta de a te dedica scenei?
- Eu am avut niste parinti absolut exceptionali, care au trait numai pentru copiii lor. Adica pentru mine si pentru fratele meu. Mama mea, Margareta, a fost profesoara de istorie-geografie si cultura fizica si sport la scoala greaca. A fost un om de o generozitate, de o intelegere formidabila pentru sufletul omenesc. Iar tatal meu, Nicolae Bondoc - si el de o calitate omeneasca exceptionala -, a plecat de la tara. A muncit enorm, inca din vremea in care era un copil foarte mic. Venit din Gorj, de pe la Carbunesti, a trudit cat a putut ca sa-si construiasca o viata decenta. (Mama era de la Ramnicu Sarat, cu niste antecedente in neamurile ei - armenesti.) Asa a ajuns tata sef contabil al unui mare institut de proiectari. La 84 de ani, era inca un barbat energic, care mergea pe jos cu mare placere, si pe ploaie, si pe ger, si pe arsita. Era de o amabilitate si de o dragalasenie rar intalnite, politicos cu toata lumea. A fost tare iubit. Mi-am dat seama de asta la inmormantarea lui. Nu fusese un personaj-cheie, nu avusese o pozitie influenta si totusi, acolo, la cimitir, intr-o zi geroasa de februarie, ca sa-si ia adio de la el, s-a adunat o multime impresionanta. Din dragoste si din respect pentru o anume calitate omeneasca - azi pe cale de disparitie dupa cum observam cu totii. Sa stii ca eu am dat examen de admitere la Institut pe furis... Aveam vreo 17 ani. Nu stiu cu ce text m-am prezentat la examen. Sunt peste 50 de ani de atunci! Am implinit, de curand, 50 de ani de cand sunt societara a Teatrului National din Bucuresti! Da, eram inca eleva de liceu cand am luat admiterea. Asa ca mi-am terminat liceul urmand cursurile de dimineata, iar la Institut am optat pentru cursurile de la seral. Pasiune mare, ce mai! In vara aceluiasi an, am absolvit clasa a Xi-a a Liceului Lazar si, tot atunci, mi-am dat bacalaureatul. La Institut, colegi de ani mi-au fost Bibanu, adica acel imens actor care a fost Dem Radulescu, Valeria Gagialov, Catita Ispas. Dupa ce am ispravit Institutul, am fost angajata impreuna cu Valeria Gagialov la Teatrul National. Acolo m-a si distribuit doamna Marietta Sadova - o legendara actrita si regizoare a teatrului romanesc, care, din motive politice, a si avut o biografie destul de zbuciumata - in... nici mai mult nici mai putin decat... Apus de soare. In rolul lui Stefan cel Mare era maestrul Calboreanu. Eram si eu acolo, o tanara nobila care aparea abia in actul Iii. Spectacolul s-a jucat multi, multi ani la rand. La final, auzindu-l pe Calboreanu declamand memorabilele versuri: "Caci Moldova nu a fost a stramosilor mei, nu a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor" publicul aplauda in delir.
"Mi-am dorit mai mult ca orice pe lume sa am un copil"
- Hai sa vorbim un pic despre debutul tau in film. Mi-amintesc ce frumoasa erai in Porto Franco... Un film remarcabil pentru acea perioada (1961), in care jucai rolul unei superbe doamne implicate intr-o poveste de dragoste. Era realizat cu deosebita maiestrie de Paul Calinescu, unul dintre "clasicii filmului romanesc".
- Filmul a fost, intr-adevar, remarcabil, si avea o distributie grozava... Era facut dupa cartea lui Jean Bart si-n el apareau actori exceptionali, precum Stefan Ciubotarasu, Geo Barton, Fory Etterle, Dichiseanu.
- Trecand peste ani, as vrea sa le amintesc cititorilor nostri rolul tau din filmul lui Mircea Veroiu - Hyperion, precum si de cel de referinta din Hotel de lux, un film premiat cu "Leul de argint", in 1992, la foarte pretentiosul Festival al Filmului de la Venetia. Cum a fost relatia ta cu Dan Pita?
- A fost de-a dreptul extraordinara. Cum de m-a ales? Simplu: am dat o proba. Norocul meu si al tuturor actorilor care lucreaza cu Pita, acest mare profesionist al filmului romanesc, sta in faptul ca el e foarte atent la propunerile, la sugestiile interpretilor. Pita este teribil de cooperant in timpul filmarilor. Cu ocazia "probei", el m-a pus sa improvizez ceva... Eu m-am conformat si ne-am amuzat copios! Regret ca nu am mai lucrat si alte roluri cu Dan Pita. El stie sa instaleze un mod de comunicare foarte pretios intre regizor si interpret. O relatie in care fiecare sa vina in intampinarea celuilalt. E foarte greu de suportat opresiunea unei parti anume, a regizorului in speta, adica a cuiva care-ti spune intruna: "Faci ca mine!". Multi regizori procedeaza asa, din pacate! De curand, in teatru, mi s-a intamplat sa lucrez foarte bine cu Gelu Colceag. In piesa lui Tolstoi, Cadavrul viu - el m-a distribuit intr-un rol, destul de ingrat, de mama. O mama nefericita, disperata, care-si plange soarta avand un ginere care-si cheltuieste toata averea pe petreceri si betii lautaresti. In timpul repetitiilor, Gelu doar imi sugera niste lucruri. In astfel de situatii, tu, ca actor, incerci sa te depasesti.
- Ai povestit despre rolurile tale de mama. Dar tu chiar esti o mama, o mama adevarata. Ai o "fetita" de toata minunea (intre timp a devenit un om de stiinta bine afirmat in Statele Unite). Asadar, povesteste-ne despre fetita ta, pe care o cunosc de mica.
- Voichita a fost un copil deosebit. Si a ramas un copil deosebit. Mi-am dorit, mai mult ca orice pe lumea asta, sa am un copil. Am numit-o asa, dupa dorinta regretatului meu sot, doctorul Voinea Marinescu. Pe mama lui a chemat-o Voica... Voichita mea a fost un copil foarte nazdravan. Destul de baietoasa, ea a vrut la liceul de matematica-fizica. Din primii ani s-a dovedit ca are o minte stralucita. A urmat biochimia. Si-a luat licentele si-apoi a luat "testele" de la americani. A fost acceptata la opt universitati din America! S-a decis pentru Massachusetts Institute of Technology din Boston, un loc celebru din punct de vedere stiintific, unde si-a pregatit doctoratul in neurobiologie. Si-a facut si un masterat pe bioinformatica.
- Am ametit! Asta inseamna cel putin 20 de ore de munca pe zi!
- Cam asa ceva! Eu zic ca e bine ca tinerii nostri sa afle ca astfel de performante, obtinute in mult ravnita America, se obtin numai si numai cu mari sacrificii. Dar iti dau si mari, foarte mari satisfactii! Eu, ca mama, nu pot sa fiu decat foarte mandra. Numai ca aceasta mandrie este insotita, permanent, de o mare tristete: aceea ca nu pot fi mai aproape de copilul meu.
- N-am apucat sa vorbim despre alte "iubiri" ale tale: Poezia si Teatrul radiofonic...
- Capitolele astea ar umple multe alte pagini. Din fericire, banda magnetica are memorie. Marile roluri pe care am avut fericirea sa le interpretez alaturi de titani ai scenei romanesti se pastreaza bine acolo, in cutiile "Fonotecii de aur". Ca si emisiunile de poezie romaneasca si universala. Ele inseamna o parte din amintirile de aur ale vietii mele... Intr-un cuvant, sunt fericita, pentru ca am putut sa-mi urmez "patima pentru teatru". Regret, doar, ca n-am jucat niciodata in vreo piesa de Caragiale.
Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
