Aur pentru filmul romanesc

Aur pentru filmul romanesc. Cristi Puiu . "Un premiu nu te pune pe un piedestal pentru eternitate". Mult mai cunoscut in strainatate decat la noi, este proaspatul castigator al "Ursului de Aur" de la Berlin pentru filme de scurt metraj. O mare victorie profesionala, dar si de stima pentru tara pe care...

Aur pentru filmul romanesc

Cristi Puiu
"Un premiu nu te pune pe un piedestal pentru eternitate"

Mult mai cunoscut in strainatate decat la noi, este proaspatul castigator al "Ursului de Aur" de la Berlin pentru filme de scurt metraj. O mare victorie profesionala, dar si de stima pentru tara pe care a reprezentat-o in concurs. Tanar, ambitios, indragostit de meseria pe care o face, izbanda lui dovedeste ca atunci cand exista valoare, portile occidentului ni se deschid

Paharul spart

- In sfarsit, filmul romanesc se intoarce de la un mare festival international cu "aur". Felicitari! Cum a fost posibil acest triumf?
- Povestea incepe in Bucuresti, intr-o faza finala a montajului la Un cartus de Kent si un pachet de cafea, cand, indemnat de nu stiu ce presimtire, m-am decis sa trimit filmul la festivalul de la Berlin. Termenul limita de expediere a filmelor trecuse cu vreo zece zile, dar am zis ca nu pierd nimic. Am asteptat si-am asteptat... deja pierdusem orice speranta. Pana intr-o buna zi, cand am primit un mail, prin care eram anuntat ca am fost selectionat. Vestea m-a bucurat foarte tare. Era deja o onoare sa ajungi pe lista "celor 17" dintre cei 800 de concurenti! Imediat am inceput sa dau telefoane, sa anunt lumea. Concomitent insa cu bucuria selectionarii, a aparut problema financiara: m-am imprumutat, Cnc-ul mi-a dat bani de drum si o diurna, dar problema era ca eu voiam sa stau cinci zile, in loc de trei. In sfarsit, in cele din urma am "decolat". La Berlin, organizarea a fost aceea a unui festival de anvergura: am fost asteptat la aeroport, apoi am fost debarcat la un hotel de patru stele, dupa care a inceput viata de festival. Care pentru mine inseamna mai mult petrecerile - locuri de intalnire cu persoane din bransa- decat filmele. (Celalalt film al meu, Marfa si banii, a fost la 30 de festivaluri, eu am mers doar la cinci - nu-mi prea place sa parasesc Bucurestiul - si peste tot am procedat la fel.) Prefer sa bat librariile si magazinele cu muzica si filme. In ce priveste atmosfera de festival, ea e caracterizata, as spune, de un soi de efervescenta. Care la Berlin, de exemplu, e ceva mai redusa decat la Cannes. In sensul ca nu cotropeste intregul oras. Probabil e si o chestiune de clima. La Cannes, in orice parte te-ai duce, nu ai unde sa arunci un ac pe strada! Toate terasele sunt pline, mananci extraordinar de bine... Nu-ti vine sa te duci la hotel. Mai bine dormi pe plaja, sub o barca! Pe cand in Berlin, te puteai plimba foarte relaxat. Asta daca rezistai la frig... Si a venit si ultima zi. Dimineata, am coborat la restaurant, pentru micul dejun, si am luat masa cu un tanar regizor argentinian si doua olandeze - regizoare si operatoare - cu care ma imprietenisem. La un moment dat, a trecut pe langa noi chelnerita si a scapat pe jos un pahar de sticla alba care s-a facut tandari. Eu am zis atunci: "Asta inseamna noroc". Si uite ca am avut dreptate: noi, astia de la masa, am luat premiile - argentinianul a luat mentiunea speciala a juriului, olandezele, "Ursul de Argint", iar eu "Ursul de Aur". Si sa nu crezi in semne...

Un vis cotit

- E momentul sa aflam cine esti. Lumea artistica romaneasca se bucura, din pacate, de o slaba publicitate.
- Sunt bucurestean. M-am nascut la Maternitatea Polizu, pe 3 aprilie 1967, fiind al doilea copil al familiei. Mai am o sora mai mare si un frate mai mic. Mama a fost invatatoare, iar tata a lucrat in administratia Spitalului Colentina. In ciuda meseriilor, amandoi au manifestat inclinatii artistice. Tata a vrut sa faca vioara, iar mama are talent la desen. Ea ne-a tinut si niste jurnale cu fotografii, texte si picturi facute de ea. Se numeau "Jurnalul vietii" si fiecare copil a avut cate unul. Al meu s-a oprit cand eram prin clasa a Iv-a. Ultima insemnare arata cam asa: "Cristian e acum in clasa a Iv-a si iubeste foarte mult istoria si desenul". O vreme m-am rugat de tata sa ma dea la Arte Plastice si asa am ajuns la scoala nr. 4. Acolo am urmat patru ani, apoi am dat la Tonitza, am picat si am esuat la liceul de chimie, care a fost ales pe criterii topografice: era cel mai aproape de casa. Tragedie! Pentru ca eu, la zece ani, am stiut c-o sa fiu pictor. Eram si sunt convins de asta in continuare. Liceul acela de chimie m-a torturat indelung: am repetat clasa a Xii-a, apoi m-au exmatriculat si, apoteotic, am terminat liceul la seral. Nu ma puteam integra in lumea aia. Dar pentru ca era musai sa-l termin... In perioada asta, dupa esecul cu Tonitza, m-am reorientat catre cealalta pasiune a mea: istoria. M-am pregatit sa dau la istorie-filosofie. Dar a venit Revolutia, apoi armata... Mi-am schimbat, din nou, optiunea si am ales istoria artei. Apoi Matei, un prieten de-al meu, mi-a propus sa merg impreuna cu el si cu inca patru colegi de-ai lui de la Arte Plastice sa expunem la Lausanne, in Elvetia. Eu reincepusem sa pictez gratie lui, desi trei ani de zile rupsesem orice relatie cu pensula, socotind ca pictura nu e pentru mine, ca e un capitol inchis. Relatia cu Matei m-a ajutat foarte tare, mi-a dat posibilitatea sa recuperez timpul irosit. Am plecat deci la Lausanne, am expus cateva lucrari, am si vandut, si din banii astfel obtinuti mi-am cumparat un kilogram de argint. Ca sa fac bijuterii. Am facut inele Cartier impreuna cu Sorin, un alt prieten de-al meu. In anul urmator, am dat examen la Scoala Superioara de Arte Decorative, sectia Bijuterie, la Geneva, am intrat si asta m-a repus pe linia de plutire. In sensul ca in toata aceasta perioada acumulasem o multime de complexe si de indoieli in materie de arta plastica, iar acea reusita a fost ca o injectie cu energie, cu optimism. Anul urmator am dat examen la Pictura - in cadrul aceleiasi scoli din Geneva - si dupa inca un an am dat, din nou, examen si m-am mutat la Regie. Simteam nevoia de ceva nou. Dupa trei ani, am terminat scoala, iar filmul de diploma - un documentar pe care l-am facut aici, la Bucuresti, cu ajutorul lui Stere Gulea si al lui Vivi Dragan Vasile - a primit si premiul pentru cea mai buna lucrare de diploma pe sectiunea film. 5000 de franci elvetieni. Si m-am intors in tara. Pentru ca ma asteptau Anca, sotia mea, si Smaranda, fiica mea cea mare. Nu m-am gandit nici o secunda sa raman acolo, fiindca n-as putea profesa meseria de regizor in alta tara. Eu cunosc realitatea romaneasca si asta ma intereseaza. In plus, familia e totul pentru mine. Sunt foarte atasat de familie, iar fetele mele - intre timp mi s-a mai nascut o fetita, Ileana - sunt cele mai importante creatii ale mele. Tin si la filmele si la tablourile mele, dar astea sunt niste surogate. De fapt, cred ca asta e conditia artistului: sa restituie un simulacru de viata. Dar sa dai viata unui copil e mult mai important. Familia imi da energia de a merge mai departe pe drumul acesta artistic, in timp ce sursa mea de inspiratie e Bucurestiul si viata de pe strada. Dar familia si prietenii ma ajuta sa trec "pragul". Sunt foarte legat de notiunea de prietenie. Mi se pare ca e unul dintre cele mai de seama doua lucruri pe care le-a inventat omul. Celalalt fiind dialogul.

Trofee, dar mai ales munca

- Sa revenim la Berlin: ce-ai simtit cand ti s-a inmanat premiul?
- Sincer... Nu stiu. Nici acum nu mi-e foarte limpede. Daca fac exercitiul de a-mi imagina "Ursul de Aur" in bratele altcuiva, socotesc ca e un lucru foarte important. Da la mine... parca nu-mi dau seama. Nici in seara decernarii premiilor n-am avut emotii. Am urcat pe scena intr-o stare de calm absolut. Probabil ca asa functioneaza sistemul meu de aparare. Partea mai proasta a fost ca in loc sa ajung pe scena, sa-mi declam speech-ul si sa plec, am fost deturnat de la traseu: directorul festivalului s-a apucat sa faca o gluma in timp ce eu ma indreptam catre microfon si in clipa aia... m-am pierdut si m-am balbait. Dupa care m-am retras cuminte, la locul meu. Filmul castigator - adica al meu - a fost proiectat, apoi am coborat la petrecere. Unde s-a mai decernat o runda de premii si am mai luat si eu unul: cel acordat de Uip (United International Pictures). Care a insemnat 2000 de euro si nominalizarea la premiile Academiei Europene de Film. Toata lumea imi spunea: "Iti dai seama ce premii importante ai luat?". Eu ziceam da, dar efectiv nu realizam ce se intampla. Au urmat apoi discutii cu membrii juriului, care m-au asigurat ca in privinta filmului meu a fost unanimitate, ca n-au intervenit nici un fel de controverse si ca stiau de doua zile unde o sa mearga "Ursul de Aur". Premiul acesta e evident un lucru bun, dar in esenta eu cred ca nu e bine sa gandesti in termeni de trofee. Trebuie sa reusesti sa te detasezi de importanta pe care o are un premiu. El nu te pune pe un piedestal pentru eternitate. Trebuie s-o iei mereu de la capat, iar premiul nu face decat sa ridice stacheta undeva foarte sus si tu trebuie sa faci fata asteptarilor care se creeaza. Ideal e sa te intorci acasa si sa-ti vezi de lucru.
- Din pacate, nu toata lumea va avea posibilitatea sa-ti vada filmul. Care este povestea lui?
- Tema filmului este spaga, Kent si cafea pentru spaga. Actiunea scurtmetrajului se petrece intr-un local, in care are loc un dialog intre doua persoane de generatii diferite. Iar dialogul se invarte in jurul cafelei, al tigarilor si al angajarii, caci acesta este telul: angajarea d-lui Tomescu la depoul de tramvaie Dudesti, ca paznic de noapte. Exista o poveste in spatele povestii principale, dar despre ea nu se pomeneste nimic, pentru ca cei doi interlocutori nu reusesc sa comunice asa cum ne-am astepta. Ma intereseaza foarte mult filmul realist, ceea ce se petrece in jurul meu. Cred ca inainte de a fi un domeniu al artei, cinematograful este o tehnica de investigare a realitatii.

"Stacheta e ridicata sus si trebuie sa fac fata"

- Succesul tau se produce intr-un moment de acalmie a filmului romanesc. Ce crezi ca te-a scos din anonimat? Viziunea regizorala?
- Nu stiu daca pot sa vorbesc despre o viziune regizorala. Eu cred ca am una, dar este inca in formare. Sunt inca tanar. Altfel, daca ar fi sa las la o parte orice fel de formalitate, as spune: ceea ce a contat si conteaza e interesul meu pentru film si, desigur, talentul. Dar asta este o afirmatie imperfecta, imprecisa. Pentru ca talentul este o chestiune extrem de discutabila. Cred ca mai corect ar fi sa "dau vina" pe dorinta mea de a face film. Care s-a tradus in Marfa si banii, apoi in scenariile pe care le-am scris impreuna cu Razvan Radulescu si acum, in acest scurtmetraj. Eu sunt o persoana activa, care vede multe filme, se informeaza... Toate vin insa din dorinta asta imensa de a face film. Ceea ce, evident, nu este suficient: ca poti sa vrei sa faci film, dar sa iasa niste porcarii. Sunt o multime de exemple. Dar eu chiar cred ca ma pricep.
- Se scrie foarte putin la noi despre viata filmului, despre vedete, despre regizori. Un domeniu care in occident ocupa pagina intai a ziarelor, la noi e mort. Cine se afla in spatele succesului tau?
- Filmul este o opera colectiva, care iti impune gestul colaborarii. E imposibil sa reusesti fara ajutorul celor din jur: cameramani, actori, monteuri, sunetisti, scenografi... Cand spui "un film de Cristi Puiu" e doar o maniera simplificata de exprimare, pentru ca, in realitate, filmul apartine unei echipe, oameni care contribuie la el in mod creativ. Tu n-ai putea sa faci filmul fara acesti oameni, iar ei nu au nici un fel de valoare daca nu sunt animati de dragostea pentru film. Asta este un lucru care nu se intelege in Romania. Daca nu exista entuziasm si dragoste pentru film - oricat de demagogic ar putea suna acest discurs al meu -, nu se face nimic. Eu, pe toata durata unui film, sunt intr-un stres continuu, nu dorm noptile, nu am timp si nici puterea de a ma concentra pe nimic altceva. Sunt, cu totul, "acolo". Daca nu-ti doresti sa faci film cu o asemenea intensitate, daca exigentele tale nu sunt suficient de inalte, atunci produsul tau suporta consecintele.
- Te-ai ales cu un avantaj concret de pe urma acestui premiu?
- Beneficiez acum de o oarecare recunoastere in cercurile de profesionisti. Dar publicul larg nu stie prea multe despre mine. Si, desi eu nu sunt un tip prea modest - ceea ce e in natura Berbecului -, sunt convins ca umilinta e un exercitiu obligatoriu. Ideea e ca in Romania se pune caruta inaintea boilor. Adica oamenii vor sa ajunga pe covorul rosu, cu premiul in mana. Iar eu vreau sa fac film. Punct. Premiul, succesul la public sunt efecte secundare. Pe mine ma intereseaza sa spun o poveste. Atat.
- Sa vorbim, in final, despre proiectele viitoare. Gloria dobandita obliga...
- Pregatesc un film de lung metraj, avandu-l co-scenarist pe Razvan Radulescu. Sunt sase filme reunite sub titlul Sase povesti de la marginea Bucurestiului. Toate personajele sunt oameni din patura de mijloc a societatii, de undeva din cartierele de blocuri. Personajele principale dintr-o poveste vor fi regasite secundar si in celelalte. E o incercare de restituire a acestui moment istoric pe care-l traversam. Daca vom reusi sa capturam in aceste povesti ceea ce se petrece in mintea oamenilor la ora asta, inseamna ca ne vom fi atins telul.
- A sosit primavara, anotimpul de predilectie al Berbecilor...
- Daca e sa o luam in sens strict climateric, intr-adevar, acesta e anotimpul care-mi convine cel mai mult. Mi se pare ca am inceput anul bine si sper sa continui tot asa. Toata aventura asta cu premiul m-a si relaxat, dar mi-a indus si un sentiment de frica: stacheta e ridicata foarte sus si trebuie sa fac fata. Asa ca ma lupt cu temerile, incercand sa le inving.
Ines Hristea