Naluca din Baragan

Naluca din Baragan - . Crucea Domnitei. Camp de Baragan, batut de vanturi pustiitoare. La marginea lui, prin lumina tulbure a diminetii de iarna, se zaresc primele case din satul Bara. Sat de oameni gospodari, ce se spetesc din zori si pana in noapte, plantand legume in solarii. Nici sarbatorile nu-i...

Naluca din Baragan -
Crucea Domnitei

Camp de Baragan, batut de vanturi pustiitoare. La marginea lui, prin lumina tulbure a diminetii de iarna, se zaresc primele case din satul Bara. Sat de oameni gospodari, ce se spetesc din zori si pana in noapte, plantand legume in solarii. Nici sarbatorile nu-i opresc, mai ales cand incepe sezonul de primavara si pietele asteapta primele verzituri. Totusi, nu exista zi de la Dumnezeu in care satenii sa nu se inchine si sa nu ingenuncheze langa o cruce veche, de piatra, adusa de cativa ani in curtea bisericii. Acoperita pe alocuri de muschi, incrustata cu semne chirilice, sterse de trecerea vremii, se spune ca aceasta cruce face minuni: vindeca boli, si de trup, si de suflet, aduce pace in casniciile razvratite, ii intoarce acasa pe cei plecati, numai daca cel care se roaga o atinge. Satenii cred ca omul care trece pe langa cruce si nu se inchina e pedepsit: sa-i mearga rau, sa nu aiba liniste in suflet si in casa, sa nu aiba spor si pace in rostul sau. Faima crucii e insa sporita si de o intamplare neverosimila, despre care oamenii depun marturie fara sa clipeasca din ochi: langa cruce, mai ales la sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena, apare naluca unei femei. Dupa hainele pe care le poarta, oamenii cred ca e vorba daca nu de o domnita, macar de o descendenta cu sange albastru, care a trait pe locurile astea in urma cu vreo 400 de ani. Legenda spune ca femeia fusese ingropata de vie de sotul ei, un om gelos si razbunator, care o acuzase de necredinta. Dupa cum spun localnicii, ivirea ei e ca fumul, un abur argintiu cu contur omenesc. Plange. Se invarte pe langa cruce si-si plange, biata, tineretea rapusa. Tot in opinia localnicilor, aparitia femeii e strans legata de minunile crucii.

Misterele Baraganului

Rascruce de vanturi, asa spun oamenii din Bara despre locul unde se afla asezat satul lor. De-o parte, se intinde Ilfovul, de alta incepe Baraganul, iarna sterp, vara acoperit de lanuri intinse de grau si porumb, in spate, judetul Prahova de care de altfel si apartine satul Bara. Nu departe de acest sat, se gasesc comunele Gherghita si Draganesti, locuri pline de istorie si oseminte ale epocilor trecute. Pe undeva, pe dedesubt, prin maruntaiele pamantului, cel putin doua tuneluri fac legatura intre aceste localitati si marginile Bucurestilor. Sunt vechi-stravechi si de multi, multi ani, nimeni nu a mai intrat prin ele. Unul, spun satenii, ar face legatura pe sub raul Prahova, intre Gherghita si Draganesti, dar ar avea o ramificatie pana in satul Bara. Toate acestea sunt deocamdata doar vorbe, caci echipa de arheologi care a inchis tunelul dintre cele doua comune nu le-a facut localnicilor comunicari. Dar tunelul subteran nu apare intamplator in aceasta poveste. Se spune ca prin el a fost adusa si tarata de par, lovita cu pietre, o tanara domnita. Intors dintr-o batalie, barbatul ei a banuit-o ca l-a inselat, condamnand-o, fara dovezi, la moarte.

Femeia in haine albe

Soarele bland, de februarie, lumineaza apatic peste satul unde niciodata nu se intampla nimic. Asa spun oamenii si se refera la faptul ca aici nu sunt hotii, talharii, crime. "Poate si pentru ca n-avem vreme si bani sa stam la carciuma, sa bem", lamuresc ei situatia. "Caci noi ne omoram cu munca la solarii." Dar si la o alta realitate se face referire, cand se vorbeste despre locul unde nu se intampla nimic: aici, desi exista sosea asfaltata, rar ajunge picior de strain. Mai vin cate unii care au auzit de crucea facatoare de minuni si de femeia care apare uneori langa ea. Asa ca prima concluzie pe care o trag satenii cand cineva strain de aceste locuri trece prin sat este ca "tot la cruce a venit"! Pe un podet din marginea santului, stransi la sfat, stau cativa batrani. "E", zice unul dintre ei, cand le spun motivul vizitei mele, "ce v-am spus, pentru cruce a venit! I s-a dus vestea pana la Bucuresti. Ce vreti sa stiti?", ma intreaba. "Prea bine nu stim nici noi povestea, ca legenda s-a pierdut in negura timpului. Nu se stie ce domnita era. Unii zic ca ar fi vorba de cea care a dat numele comunei Balta Doamnei, adica sotia lui Neagoe Basarab, dar ea nu a fost ingropata de vie. Poate ca nici nu era os domnesc, dar nici femeie de rand, caci la zile mari, cand apare langa cruce, este imbracata cu valuri albe, fine, nu in port popular. Uite ca nu stiu ce sa va spun mai degraba, ca nu in fiecare zi vine cineva de la ziar. Baba Brina, care stia cel mai bine povestea, zicea ca a fost ingropata de vie, saraca. Cica barbatu-sau ar fi venit de la lupta si-ar fi aflat ca femeia se tinuse cu altul in lipsa lui. A vrut din prima s-o omoare. Dar nu se indura sa-i ia viata cu mana lui." Un om din grupul de pe podet intervine cu o completare: "Se spune ca a fost ingropata de vie. Asa se spune: hainul de barbat a aruncat pamant de vie pe ea. Doamne sfinte, ce chinuri! De-a lungul timpului, a tot aparut in marginea satului o aratare. Era ca un fum. Ca un abur. Cine-o vedea isi facea cruce si-o lua la picior. Ce sa graiesti cu o naluca? Plangea, amarata. Se invartea pe langa cruce si plangea. Se auzea plansul ei pe tot campul. Aparea numai la zile mari, de Pasti, de Craciun, de Sfintii Imparati Constantin si Elena. Mai ales de Sfintii Constantin si Elena. Si, lucru important: numai celor cu credinta mare in Dumnezeu li se arata. Nu o vedea tot romanul. Cinci sa fi fost, o vedea numa al credincios. Unii radeau de cei care ziceau ca o vad. Da uite ca la scurta vreme picau in patima betiei, capatau cine stie ce boli. Se spune ca era pedeapsa domnitei. De aceea, a ajuns pana azi o vorba cum ca, daca treci pe langa cruce, e bine sa te inchini. Ca nu te doare mana sa faci o cruce. Altminteri, se spune ca iti merge rau. N-ai spor in casa, n-ai intelegere, te lovesc toate bolile si napastele. De la o vreme, crucea a disparut. Nu mai era pe camp, cand treceam pe acolo, si parca ne murise la toti ceva. Cand colo, ne pomenim cu ea in curtea bisericii".

Legenda

Pentru completarea povestii, il caut pe parintele Valeriu Trusca, parohul satului. "Iese fum fara foc?", isi incepe acesta confesiunea. "Cu siguranta ca e ceva. Poate nu are o explicatie logica, dar lucrurile se leaga. Stiu si legenda, asa cum ati auzit-o si dvs. prin sat. Domnita ar aparea la zi mare si s-ar invarti pe langa cruce. Dar eu cred ca femeia nu a fost adusa de departe, este de prin zona noastra. Intr-o vreme, incepuse nebunia cu domnita si crucea ei care face minuni. Dar culmea e ca aceasta cruce nu mai era la vedere. Disparuse. Si lumea se inchina pe langa bornele kilometrice, punea lumanari acolo si flori. Confunda crucea cu piatra kilometrica. Asa ca ne-am propus sa cautam crucea pe campuri si sa o aducem la biserica. Am umblat in primavara lui 2000 prin toate imprejurimile. Practic, la ora aceea, nimeni nu mai stia unde e locul ei. Am gasit-o pe Drumul Sarii, undeva la rascruce de drumuri. Era cazuta jos, acoperita cu pamant, ascunsa privirii. Am luat-o si am adus-o la biserica. Ca o coincidenta, de Sfintii Imparati Constantin si Elena, am facut slujba de sfintire, fara sa stiu ca asta era sarbatoarea la care se arata femeia in sat. Poate ca ea a purtat numele de Elena sau Constanta. Poate ca barbatul ei a fost Constantin. Nu se stie. Dar crucea chiar face minuni. Auzind de puterile ei miraculoase, au venit oameni din Hunedoara, din Constanta, din Baia Mare, ca sa se roage si sa ceara ceva. Eu nu am contabilizat numele si numarul celor care au avut realizari, inchinandu-se langa cruce, dar sunt multi. Stiu ca si dintr-un sat din apropiere de noi au venit niste oameni cu mari probleme de sanatate. Am inteles ca s-au vindecat. De altfel, toate crucile sunt facatoare de minuni. Ele sunt un simbol pentru crestinatate. Crucea noastra este datata, daca va uitati cu atentie, din 1622. Se simt incrustatiile in piatra. Dar sa va povestesc o intamplare din 1945. Biserica se facuse de putina vreme, caci chiar satul e mai nou in peisaj. Comunistii incepusera sa stranga de pe campuri caii si sa-i bage in biserica, intr-un total dispret fata de credinta si de religie. Intr-o zi, din senin, un fulger a lovit biserica, in doua locuri diferite, unde era pictata Buna-Vestire. Nimeni nu a inteles cum a venit fulgerul intr-o parte si apoi a ricosat in apropiere de altar exact pe cele doua icoane. Nici semnul nu a fost inteles bine, ma gandesc acum. Caci toti au crezut atunci ca este vorba despre o lectie data comunistilor. In ce ma priveste, cred ca atunci, tractoarele Cap-ului intrasera pe campuri si lovisera crucea, o astupasera cu pamant. Revenind la legenda, era a doua oara cand femeia fusese ingropata de vie. Prima data patimise ea, a doua oara, crucea ei, o cruce familiara, apropiata, poate din curtea casei, daca venea peste tot dupa ea. Poate chiar crucea de pe mormantul ei. Cred ca a fost un semn. Din pacate, nu a fost inteles decat mult mai tarziu. Poate si de aceea, aparitia domnitei a tulburat generatii intregi. Poate ca cerea sa-i fie gasita crucea si adusa la biserica. Poate de aceea, dupa ce am adus-o in curtea sfantului lacas, nimeni nu a mai vazut naluca. Dar oamenii continua sa creada in puterile crucii. Vin si aprind lumanari, se roaga sa le mearga bine. Sa stiti ca si sotia mea obisnuieste sa vina alaturi de cruce si sa spuna rugaciuni. Ea crede ca ne merge bine daca se inchina langa cruce. De altfel, si mie mi se pare ca suntem oarecum protejati, prin simpla prezenta a crucii aici. De pilda, odata trebuia sa fac slujbele Sfantului Mina, pentru o bolnava din sat. Cand sa plec spre ea, am vazut tot satul strans langa biserica. Era o seceta cumplita in vara aceea. Prezenta satenilor m-a mirat. Venisera la cruce, ca sa le fie de ajutor. Am zis sa citesc intai rugaciuni pentru dezlegarea ploilor si apoi sa ma duc la fata bolnava. Pe la jumatatea slujbei, s-a pornit din senin o ploaie, de rapaia pamantul. Culmea e ca pe cer nu era nici macar un nor amarat. Am simtit atunci puterea crucii de piatra. Noi aveam nevoie de ploaie si ea ne-o daduse. Daca ar fi sa cer crucii o minune, as cere sa nu mai fie oameni bolnavi, sa nu mai fie suferinta, sa fie, intr-un cuvant, bine pentru toata lumea."

Despre minuni

Nu am putut sa plec fara sa mai intreb prin sat despre minunile pe care le face "crucea domnitei", cum i se spune. Mandri ca sunt contemporani cu ele, oamenii mi-au raspuns: "Da cate miracole nu face! Au venit unii de pe la Buzau, care aveau un copil mut. Nu vorbise niciodata, dar dupa ce s-au rugat langa cruce, copilul a inceput sa vorbeasca. Nu clar de tot, da a fost un progres. Altii au venit cu oasele iesite prin piele de reumatism sau guta sau ce-or fi avut ei. S-au facut bine. Si de boala copiilor se vindeca lumea. Era unul din Fanari care pica jos si nu-si mai revenea, pana nu-si facea boala efectul. A atins si el crucea si e bine, si doctorii ziceau ca moare. Multi spun ca e o superstitie de babe si mosi de la tara. Ca nu poate o cruce sa faca minuni. Rad, dar cand trec pe langa cruce tot se inchina, ca se tem ca se aleg cu rele si belele. Macar cu limba pe cerul gurii, ca sa nu-i vada lumea si tot isi fac semnul crucii. Am auzit ca cineva era intr-un stadiu destul de avansat de cancer. A venit la cruce si s-a rugat. S-ar fi facut, vorbeste lumea, bine. Domnita noastra face lucrurile astea. Chiar daca mormantul ei nu stim unde e, ca nu se mai stie unde era zidita crucea la inceput, ea ne ajuta. Face minunile de care avem nevoie."
Mancata de ani, roasa de vanturi, cu bratele sterse de trecerea vremii, crucea din Bara infrunta parca eternitatea. Sufletul chinuit al domnitei pare sa-si fi gasit, in sfarsit, linistea. Oare pentru cata vreme?
Nina Marcu
Fotografii de Petre Cojocariu