Calatorie in imperiul vantului
Pe urmele pescarilor zburatori
La marginea de rasarit a Deltei Dunarii, acolo unde pana nu demult era imparatia apelor marii, astazi se afla un loc de o magie fara egal. Dune de nisip strang in brate padurea bizara de la Letea si sate ai caror ultimi locuitori viseaza cu ochii deschisi la timpuri apuse. Este un imperiu al vantului si al salbaticiei, al departarii inconjurate de ape
"Domnu", zice mosul, pe care aveam sa aflu ca-l cheama Chiriac si ca locuieste undeva pe la Uzlina, "ce cauti dumneata nu prea mai exista pe-aici, asta a fost demult, s-a dus, gata, nu mai e...", si face un gest cu mana asa, ca si cum si-ar fi impins vorbele in vant, peste ape, dincolo de bordajul vaporului pe care suntem imbarcati. Noi suntem la pupa, "sub vant", cum zice mosul meu, Tulcea a disparut undeva catre miazanoapte, Dunarea fierbe sub marele vapor si bulgari mari de apa alba se rostogolesc inapoi, pentru a se pierde in adancuri. Nu mai e nimeni in afara de noi, pentru ca e frig taios si umed care vine "de la rusi", toata lumea pestrita a "Pasagerului" e inghesuita inauntru, in burta monstruoasa a navei. Noi fumam. Mos Chiriac are mainile ca niste radacini de salcie, o barba de calugar, alba, si ochii verde-taios, fixati in linia orizontului. Frigul nu pare sa-l deranjeze. Ii povestesc mosului despre un film de acum 30 de ani, in care Delta era inghetata bocna si gheturile se uneau cu cerul, in care stuful incremenit statea sa se sparga de ger si in care niste pescari lipoveni zburau pe gheata pe langa lotcile lor. "Si lotcile erau puse pe un fel de sanii, pe un fel de talpici din lemn, aveau niste vele zdrentuite - intelegi, nene Chiriac? -, pur si simplu pluteau in viteza peste un lac inghetat. Asta caut eu in Delta acum, in ianuarie, de-asta sunt aici, pe vaporul asta. Si lipovenii aia din film aveau barbi mari si erau legati de barcile lor cu niste funii". Mos Chiriac nu se clinteste deloc, sufla fumul cu putere afara, in timp ce tine cu unghiile ca scoarta de copac chistocul unei tigari fara marca si fara filtru. "Asa ceva nu mai exista", repeta el, "ai venit degeaba pana aici, daca asta vrei sa vezi, si acuma n-ai cum te mai intoarce... Stii de ce erau legati cu funii de lotci?", spune, mutandu-si greutatea privirii de pe spranceana de gheata a orizontului pe mine. "Ca sa nu-i inghita adancul cand se sparge gheata." "Si-atunci, ce se mai poate vedea acum, iarna, pe intinderile nesfarsite ale Deltei?, intreb. Ce fac oamenii? Pescuiesc? Dorm? Ce fac ei? Cum sunt locurile astea cand bate crivatul de la rusi?" Tace ca si cum s-ar gandi, ca si cum ar sti ce sa-mi raspunda, dar ceva il impiedica. Eu completez in minte tacerea lui cu imaginea standard a unui pescar lipovean incuiat in crasma satului, dand peste cap un pahar de vodca dupa altul, in timp ce viscolul urla afara. Dunarea e plina de gheturi - suntem pe bratul Chilia - si mos Chiriac pare ca ghiceste ce-mi umbla prin cap, pentru ca ma strafulgera cu privirea si zice: "Te vad om strain, de la oras. Dumneata ce-ai face daca te-ar asupri pustia? Dac-ar veni peste tine, in casa, daca ar intra pe sub feresti, pe sub acoperis? A? Ce-ai face?". Am tacut. Malurile se uneau inapoi, catre linia orizontului.
Am intrat in cele din urma si eu in adancurile vaporului. Sute de oameni picoteau imbracati cu haine groase. Respiratia lor se scurgea pe geamuri. Mii de pachete, saci, lazi erau raspandite pretutindeni. Mos Chiriac a ramas afara, la pupa, sa priveasca la spranceana semirotunda a orizontului. Poate ca am atipit si eu sau poate ca m-am gandit doar la animalul inchipuit al pustiei despre care mi-a vorbit mosul. O prezenta, un suflu, un ceva de nerostit si de nedescris, care-i face pe oamenii Deltei sa se inchida in case, sa se piarda, sa le fie pur si simplu urat.
Atunci cand am iesit din nou pe punte, mos Chiriac disparuse. Poate ca a coborat la Chilia sau undeva, pe drum. Eu merg pana la "ultima statie", Periprava. De-acolo trebuie sa traversez o padure, apoi un desert. Noaptea a cazut brusc, ca si cum ar fi fost cumva continuta in vant.
Peste nisipuri
A doua zi. Marsaluiesc printr-un fel de desert inghetat, printr-un fel de tundra nisipoasa, cu tufisuri rare. Cerul e rotund ca o lentila prin care priveste ochiul unui nebun. Ierburile iernii suiera. Nisipurile sunt dure, casante, friabile. Norii tulburi alearga lipiti de marea cupola de deasupra. Orice om strabatand locurile acestea ar trebui sa fie strivit instantaneu de imensitate, ca o furnica. Ca un nimic.
Rememorez seara dinainte, coborarea de pe vapor, intunericul inghetat, multimea de oameni infofoliti in tacere, smulgand vaporului incarcatura de paine si vodca. Apoi drumul infernal prin padure, gropile uriase cu balti inghetate pe margini, soferul, nea Bone, care-mi spune ca el a venit de la Campina definitiv, pentru ca e indragostit de aceasta hruba a lumii. Afara, lianele nebunesti ale padurii - cred ca e padurea Letea - se reped asupra masinii, o inlantuie, masina geme din incheieturi. "E un Aro cu motor de Brasov", zice nea Bone afabil. A auzit el de un anume mos Chiriac?, intreb, caci pe taramurile acestea bizare oamenii se cunosc unii cu altii. Nea Bone a fost pompier inainte sa devina om al locului. "Chiriac? Da", zice, "a fost un mos de-l chema Chiriac si care corespunde descrierii, numa ca a murit acum vreo doi ani, statea la Chilia. Avea un fecior la Uzlina." Nu, nu putea fi acelasi om cu cel de pe vapor, mi-am spus si-am ascultat apoi marturia lui nea Bone despre pustie, care s-ar putea prescurta cam asa: pustia are ceva anume, o frumusete si o salbaticie care te prind in mrejele lor si din care nu mai poti scapa. Ramai prizonier pe viata. Asa a patit el. A venit intr-o vara la pescuit si n-a mai plecat.
La lucrurile acestea ma gandesc marsaluind pe sub marele cer a ceea ce eu numesc desert. Sunt de fapt in comuna Roseti de la marginea lumii, de la marginea Deltei, de la marginea uscatului, caci dincolo de ea este marea cea mare. Cerul, mai ales cerul imi spune ca marea este acolo. E un cer care nu apartine uscatului, ci marii. Da. Merg spre miaza-zi, catre satul Sfistovca, pe care-l voi confrunta cu amintirile mele. E un sat de lipoveni cu priviri pierdute, un sat parasit aproape, un sat al tristetii si al amintirilor, in care mai locuiesc numai cativa batrani singuratici, care s-au nascut si vor muri printre nisipuri, care au respirat si vor respira pana la moarte aerul sarat al acestor singuratati. Inteleg deja ca, venind aici, am fost victima unei iluzii, a unei inchipuiri, caci imaginea lotcilor zburand peste intinderi de gheata mi se pare ridicola acum, printre dunele de nisip fara nici o urma de zapada. Poate doar vantul, da, vantul inghetat sa fie acelasi cu cel care umfla panzele lotcilor zburatoare, poate doar el sa-mi spuna ceva despre ceea ce credeam ca o sa gasesc. Mos Chiriac a avut dreptate. Gheturile nu sunt aici si oamenii aceia poate ca au murit demult, poate ca nici n-au existat, poate ca totul n-a fost decat un scenariu, o regie, o imagine superba, dar artificiala, poate ca am devenit din reporter un biet vanator de iluzii.
Am facut vreo trei kilometri, pana la Sfistovca mai am inca pe-atat si nu-mi ramane decat sa... cercetez pustia, asa cum mi-a spus mos Chiriac, sa caut, sa gasesc si sa scriu despre fiinta-nefiinta a pustiei, a desertului, cea care pune stapanire pe oamenii locului, care in zilele lungi si in noptile infinite ale iernii se strecoara pe sub ferestre, pe sub acoperisuri, urland cu tipatul frigului. Dar cum sa scriu despre duhul pustiei, cand nici macar oamenii locului nu stiu sau nu pot sa explice? Poate fi acesta subiectul unui reportaj?, ma intreb. Mos Chiriac imi pare deja un personaj aburos, dubios, fara credibilitate - a disparut fara macar sa-si ia la revedere, in timp ce eu atipisem. Poate ar fi mai bine sa ma intorc. Si poate chiar m-as intoarce daca n-ar fi cerul acesta nebunesc, cupola aceasta strabatuta de vanturi, daca n-as intra chiar acum in satul pe care-l caut, Sfistovca.
Amintiri despre nimic
Recunosc strazile de nisip, recunosc unele case, recunosc biserica lipoveneasca, despre care stiu ca n-are preot de ani de zile, recunosc albastrul si verdele turbat ale acestor cutii de chibrituri acoperite cu stuf. Nu e nimeni pentru ca e iarna si pentru ca e sambata de ianuarie, pentru ca e vant de la rusi, dar stiu ca inauntru sunt batranii pe care-i caut, singurii locuitori ai acestei lumi. Da, din 10 case, 6 sunt prabusite, ucise de fiara pustietatii, cu acoperisurile de stuf cazute intr-o rana. Ce pacat! Tinerii au plecat pe timpul lui Ceausescu si nu s-au mai intors, au plecat la oras si in strainatate si i-au lasat aici pe batranii lor parinti, care s-au facut si mai batrani. Si puterile lor sunt duse si ei sunt mereu mai putini. Alerg mai intai la canal, acolo unde se afla un vechi ponton, si gasesc canalul inghetat. Nimeni. Apoi alerg la biserica si biserica este inchisa cu lacatul. Vechile icoane lipovenesti dinlauntru trebuie ca sunt inghetate. Luni va fi Boboteaza pe stil vechi. Si atunci imi amintesc despre Nicolae Varabeu, mosul, zis Colea, zis Gabardin, un pescar superb, care trebuie sa aiba peste 80 de ani, dac-o mai trai. Are o casuta din pamant si din stuf, aici, undeva, in spatele bisericii. Dar unde? Pe cine as putea sa intreb in mijlocul acestui sat al vantului?
Nu exista coincidente. Dintr-o curte iese un personaj inalt si jerpelit, pare ca inoata prin nisip. Se indreapta direct spre mine si vantul ii flutura la gat un fular curios, colorat in portocaliu si negru. In mana stanga are un piepten verde, de plastic, in dreapta, un foarfece. Norii alearga. Ma descoase cu foarfeca in mana. Cine sunt, ce fac pe-aici, de ce. Pe mine ma intereseaza lacurile inghetate, desigur, si vechile lotci care zboara pe gheata cu talpici de lemn. Clatina din cap nedumerit. Nu vreau sa-l sperii. "Era un mos, Colea Gabardin, un lipovean batran cu albeata pe un ochi... mai traieste?", intreb. Personajul se lumineaza la fata, imi intinde o mana ca o cazma si zice incantat ca lui i se spune Saroca si a fost de toate, ca acum face pe frizerul pentru prieteni, ca tocmai il tunde pe mos Colea, pe omul de care eu intreb, aici, in curte.
"Ai-ai-ai, Doamnee...", face mos Colea, "asta demult tare era, cand lunecam cu lotcile pe ghioluri, era gheata groasa de un cot, de mergeau si carutele pe ea si vantul sufla de rupea panza." Apoi tace. Si tace. Saroca clantane din foarfece. "Zi, bre!" Gabardin tot tace si vantul imprastie parul alb, taiat, spulberandu-l prin toata curtea, apoi ridicandu-l peste gardurile de stuf si aruncandu-l in desert. Soarele fulgera printre nori, cele doua casute de jucarie in care locuieste mosul sunt inclinate in directia vantului. Adica spre sud. ("Aici vantul bate 6 luni dinspre rusi si 6 luni dinspre nord!") Mosul meu e tulbure. Saroca i-a tuns barba numai pe-o parte si el arata ciudat asa, cu barba inegala, cu albeata aceea teribila pe ochiul stang, despre care povesteste ca i-a facut-o desertul. Cum naiba i-a scos desertul un ochi? Foarte simplu. El mergea asa - asta era cam acum 30 de ani, pe cand inca mai existau lotci zburatoare - si cum mergea, vantul sufla si desertul l-a lovit cu "un maracine de catina". "Ca un trasnet a fost." Asa l-a lovit, exact cu un spin urias si exact in ochi. "Deja desertul se facea puternic atunci", zice Gabardin, si capul sau pare ca pluteste odata cu cearsaful alb pe care-l are in jurul gatului, "dar noi nu stiam. Pe atunci, toate casele erau locuite si frumoase, aveam gradini si livezi si Gabardin, asa cum il vezi, avea cea mai mare si mai buna livada de gutui care-a existat vreodata pe nisipurile astea, pe hectare intregi. Ai-ai-ai...". Ochiul cel alb a capatat o expresie visatoare, iar celalalt, verde si nelinistit, ma scaneaza ca sa vada daca inteleg, daca pot sa-mi imaginez toate acestea care acum nu mai sunt. Dar cum, intreb, unde sunt, unde au disparut livezile, gradinile, casele despre care el vorbeste, cum e posibil ca in 30 de ani totul sa dispara, si acolo unde era bogatie, acum sa fie numai nisip spulberat? Gabardin se apleaca spre mine. El are copii prin Israel, pe la Sulina, prin lumea intreaga, el stie ce spune, el, Gabardin, nu e nebun, are 83 de ani batuti pe muche. "Aicea ne ataca pustiul!", zice conspirativ, "nisipul, asa vrea Alahul (Dumnezeu) sa traim noi, cu nisipul in spate. Asa vrea Alahul, ca marea sa plece de la noi si sa se duca la altii, iar noua ne trimite nisipul, ne inghite gradinile, ne acopera casele. Pai stii unde era marea? Uite colea, la un kilometru, cand eram eu copil, dupa primul razboi. Si-acum unde-i marea? Unde-s gradinile? Unde-s livezile? Nici peste nu mai e, nimic nu mai e, numai noi mai suntem sa suflam in pustiu."
Amintirile mosului sunt de negura, jumatate in ruseste. Viata lui e impartita in trei. Copilaria cu cosul de papura si frumoasa lui mama care n-a vorbit niciodata romaneste, razboiul, despre care ar putea povesti pana la sfarsitul zilelor, si lotca de pescar, care avea incrustata pe varf o icoana scrijelita de el in timpul marii furtuni din 58, cand a fost salvat printr-o minune. Am sentimentul ca pustiul nu l-a invins, ci l-a ocupat pur si simplu. Pustiul s-a infiltrat in mos Gabardin si locuieste acolo, inlauntrul sau.
In casuta cealalta, goala si rece, intr-una dintre camere, pe lijanca (un fel de cuptor din pamant pe care se poate dormi), se afla o icoana uriasa, lipoveneasca si un crucifix. "De ce nu le tii in casa, mosule, de ce le tii aici, singure?", l-am intrebat. "Asa vrea ea, sa stea aici, singura", mi-a zis. "Nu ti-e urat singur?", intreb, caci copiii lui sunt departe, iar "babka" lui a murit intr-o zi, de frig. "De ce nu te duci pe la copii, undeva, in vizita?" Mos Gabardin incremeneste. "Noo... Nu mi-e urat si oi pleca de aici numa la cimitir si nu mi-e frica decat ca m-o dezgropa vantul din nisipuri s-or veni croncanii peste mine. De alta nu mi-e frica."
Am plecat atunci cand mosul a turnat o tuica si a dat-o peste cap intr-o clipita. Din poarta l-am intrebat daca a cunoscut vreodata pe unul cu barba de-si zice Chiriac. A clipit din ochiul cel bun si a zis: "Sigur. Chiriac a lu Ignasov. Popa ucrainean. Statea peste mal, in Chilia Veche. A murit in 69. L-au impuscat ai lui, ucrainienii, cand s-a imbatat si a traversat Dunarea inot".
Vantul smulgea stuful putred din acoperis si flutura cearsaful alb de la gatul lui Gabardin.
Casa celor trei sori
Nisipurile sunt inconjurate de ape. Cele cinci sate ale locului inchipuie, pe harta, o cruce. In centru e Roseti, si acolo, dintre nisipuri, creste uriasa o biserica neterminata. Soarele a coborat si a iesit de sub nori, la apus. De sub marginea orizontului se scurg rauri de culori infernale, care incendiaza departarea: violet, ocru, verde, aur. Conturul intunecat al bisericii zgarie cerul, iar deasupra s-ar spune ca a avut loc o explozie atomica. Peisajul acesta nu exista, e mai curand o viziune, o halucinatie, o nebunie.
Inapoi, catre biserica, in Roseti. Kilometri. Bat la o poarta. In capatul curtii e o casa albastra si pe casa sunt desenati cu alb trei sori. Casa celor trei sori. Iese omul, un roman despre care am auzit multe, si omul are o figura hatra, rotunda, bombata, care nu se potriveste cu lumina crepusculara. Milioane de riduri fine ii imbraca fata in panza de paianjen si panza aduna nisip. Bag de seama calul, care are parul prea lung, apoi vacile, care sunt la fel de neobisnuite, ca si cum natura ar fi vrut sa le protejeze de bicele iernii, daruindu-le o blana prea mare. Omul meu are cred vreo 70 de ani, dar e puternic si vanjos. E Gavrila Carlan sau, cum ii spune lumea, Mos Itic. "De ce au vacile astea parul asa de lung?", intreb. Rade gros, ma invita in casa, poarta o camasa matlasata, in carouri roz, si o caciula ruseasca pe urechi. Nevasta-sa arunca lame din priviri din usa bucatariei. El e stapanul nisipurilor, e vanatorul absolut, din cate am auzit, e un lup singuratic ce dispare cine stie unde, in salbaticie, pentru a reaparea peste zile intregi. "Is animale corcite", zice, "cele mai bune animale, cele mai rezistente si mai destepte, numa ca-s mai dracoase, daca ma-ntelegi." In casa e o curatenie incredibila, cuptorul e varuit cu alb, o candela arde pe peretele de miazazi. Langa ea, o biciusca de piele. Lumina rosie intra prin fereastra, solida, palpabila, s-o tai cu cutitul. "Cum corcite? Corcite cu ce?" "Cu salbaticiune", zice. Si-a lasat cizmele de cauciuc la usa. Are ciorapi albi.
Gavrila Carlan bate nisipurile si padurea la picior de cand avea 10 ani, pentru ca mai intai a fost cioban la oi si la vite, si atunci a descoperit ca celorlalti copii le era frica de departare, dar nu lui. Lui ii placea, cum ii place si-acum. El era altfel. "Trebe sa fii atent la semne, la vant, la nisip, ca daca ele-s mai atente ca tine, atuncea moartea te tine-n brata, ha-ha-ha, te ciugulesc croncanii si oasele ti le gaseste un cane de vanatoare, ingropate in nisip, la sare, ha-ha, curate si lucioase. Aicea sarea e peste tot, aicea a fost fund de mare, ma-ntelegi? Dar nisipul sarat tot un fel de mare e, care te-nghite daca nu umbli cu stiinta. Inghite el padure si case, d-apoi o fata de om. Gaseam cand eram copil corabii in nisip, corabii intregi, cu crivace (coaste) de stejar groase cat boul. Ei, cum inghite marea corabii, asa inghite si nisipul, ca marea." Dincolo de fereastra soarele s-a scufundat, jerbele violete s-au dus, lumina solida s-a scurs. Ramane candela. "Si salbaticiunile?" Casca ochii albastri la mine. "Aicea, orice animal se face salbataciune, pricepi, ii dai drumu pa campie si el dispare cum nici n-a fost, se duce, se face salbataciune. Vacile, caii, cainii, porcii, tot, ii soarbe campia si, cand ii gasesti, peste luni de zile, sau poate chiar peste ani, e salbataciune. Da o stii ca-i a ta, ca are semn. Greu s-o prinzi. Ai nevoie de ea, bum, o-mpusti s-o aduci acasa, ha-ha. Vaca sa corceste cu taur salbatic, iapa cu cal salbatic, purceaua cu vier salbatic. Dar si invers, cum am gasit eu odata intr-un cuib de mistreata, avea doi purcei albi ca laptele, adica sa-mpreunase cu vier d-al nostru. Pai, ma", zice si se apleaca secretos la mine, peste masa, "io sunt ala, Itic, de-a omorat ultimul lup da pa nisipuri. Era de fapt o lupoaica, nenica, de-aia de te-apuca nebunia cand te uiti in ochii ei, si avea pui. Dadea jos aproape in fiece zi cate-o junca sau ceva, si io eram cu frati-miu cand am gasit cuibu. Ce crezi, nenica, avea catei cu cane negru, cane-cane, de pe la Letea, ca nu mai avea lup de-al ei cu care sa sa-mperecheze. Ne-am dus cu trosnete si hauiala peste ea si fugise de la cuib. Am luat puii la turba (desaga) si i-am carat in spate pan-am doborat-o, ca, vezi bine, venea lupoaica dupa noi, ca simtea ca puii-s in turba. Ha! Asta a fost ultimul lup, de avea o piele cat mine de mare intinsa. Nus-ce-a fost cu lupu asta, da cam dup-aia a-nceput sa fie rau."
Apoi noaptea s-a scurs prin fereastra ingusta a lui mos Itic si candela a luminat ca o picatura de apus chipul zambitor al unui sfant asezat deasupra. Itic a schimbat rasul gros cu un ton potrivit intunericului, ragusit si soptit. "Carnivorele sunt mai inteligente decat ierbivorele", zice, "lupul e mai destept decat oaia, salbataciunea mai desteapta decat animalul domestic, pentru ca trebuie sa supravietuiasca." De-asta animalele lui Itic sunt mereu pe jumatate salbatice, iar el, Itic, dispare cu zilele in pustie, undeva, unde are o coliba intre nisipuri si unde-i place sa asculte soapta salbaticiei. "Nu fac nimic acolo, numa stau si ascult si caut sa pricep. Vara stau trantit pa nisip si ma uit la cer, iarna stau pa lijanca si ma uit la vara ce-o am in cap." Apoi tace. Vrea sa stie daca eu inteleg, daca nu cumva zambesc in intuneric, numai ca eu nu zambesc deloc, pentru ca asta ma intereseaza cel mai mult. Aceste soapte ale pustiului, semnele pe care intinderile nesfarsite le lasa pentru a fi descifrate de oameni. "Lipovenii au fost pescari dintotdeauna si nu s-au priceput la animale. Noi, romanii, am venit aicea cu oi pe timpul cand padurea era mult mai mare si marea era mult mai aproape. Lipovenii sunt oameni de apa. Noi suntem oameni de uscat. Romanii faceau secara si porumb si aveau turme si mori de vant. Lipovenii aveau lotci mari si ieseau pa mare. Noi aveam carute cu roti pentru nisip si cunosteam padurea." Si-acum? "Ei... Acum, nu stiu de ce, salbaticia e mai mare ca inainte, poate pentru ca oamenii au plecat si casele s-au parasit. Stii cati cai sunt in pustie? Sa tot fie vreo mie de cai si ceva sute de vaci care-si fac veacul si sa-nmultesc, de nu mai e fir de iarba pa nisipuri. Mananca nori. Morile de vant s-au dus, nu mai e decat una, parasita. Zic unii ca iarna, cand ingheata, cica mai traverseaza Dunarea lupii de la rusi, da eu unu n-am vazut."
Ies apoi in noaptea instelata. Gerul a lipit luminite pe bolta. Vantul nu le poate smulge, asa cum suierul pustiei nu-i poate alunga pe unii ca Itic. Imi imaginez corabiile din lemn vechi, intepenite in nisip, sub cer. Aici a fost marea. Ce or fi facand caii salbatici acum? Chiriac, omul de pe vapor, a avut dreptate.
In cruce
Haladuiesc prin pustiul dintre sate si ma imbib cu nisip si cu miros sarat de vant. Nici macar o data nu reusesc sa ma apropii de cai. Ei sunt mereu la orizont, gata sa-si ia zborul. Siluete de cai pe linia unde cerul si ierburile se fac una. Strabat apoi padurea si ma petrec printre liane. Baltile sunt ochii rosii ai pamantului, cu gheata alba pe margini, cu iris de turba. Uneori, vaci iuti traverseaza drumul si dispar in desis. Drumul... Nu sunt de fapt decat carari impletite din nisip, sagetate de tipatul corbilor, ca la facerea lumii. Urme de mistreti apasa pamantul, sub vant. Satele sunt puse in cruce. O cruce a pustiului, in mijlocul careia se afla marea biserica neterminata din Roseti. Delta e un taram al batranilor, al octogenarilor ziditi in casute de pamant si de stuf, tacuti cetateni ai unui imperiu al vantului, al nisipului, al salbaticiei. Lipoveni in Sfistovca, romani in Roseti, haholi, adica ucraineni in Letea, amestecatura in Cardon si in Periprava. Cetateni ai pustiei, pe care nisipul ii separa, dar pe care braul de ape ii uneste fara ca ei sa stie. Sunt, de fapt, pe o insula de nisip, acoperita cu un clopot de cer. O insula din adancurile careia izvorasc animale.
*
Casa la marginea padurii. Afara, in vant, o vie cum n-am mai vazut. Batrana, contorsionata, fara spalieri, fara sarme, pur si simplu o vie salbatica, cu brate, cu gheare, cu mii de tentacule inlemnite care agata norii. Inauntru, Neculai Lupu, roman, 90 de ani, orb, si mult mai tanara lui nevasta de 75 de ani, Vasilica. O caldura iute de vreascuri. El povesteste cu ochii pustii, in gol: "Aveam odata 17 ani si mergeam cu vacile prin padure. Numai ce ajungeam intr-un luminis, unde buruienile erau rare, copacii erau grosi tare, poate aveau sute de ani si erau scorburosi. Si-odata vacile mi se sperie si fug cu muget mare, care incotro. Nu mai era vant. Asta nu se mai vazuse. Ascult. Suierat de serpi. Ma uit si vad o scorbura mai spre rasarit, si cum ma uit iese o hipera, o naparca d-eia, si dupa ea multe-multe. Serparie. Ma uit imprejur si din toti copacii si din toate scorburile ieseau hiperele si curgeau la pamant. Sa fi fost sute. Am lasat si tolba si tot si am fugit cat picioarele m-au tinut. Vacile au fost duse. M-am fost intors cu tatul, a doua zi. Nu mai era nici o hipera, nici un luminis, nici o scorbura. Nici tolba, bata, nimic. Din 21 de vaci au fost intoarse trei, abia pe la Paste". "Ce-a fost?", il intreb pe Neculai Lupu. "Pustia", imi sopteste el, si femeia lui il aproba din cap.
*
Parfent Serbov, lipovean din Sfistovca, 76 de ani, fost pescar si brigadier. Un ceas chinezesc picura timpul, un peste pe jumatate mancat sta intr-o farfurie de tabla. El are caciula ruseasca cu clapele lasate si niste dinti de otel, un costum de postav maro, cu gulere intoarse. "Ieream pa mare cu mahuna (lotca mare) prin 48, spre toamna, si cand ne uitam, o negura grozava mugea spre noi. Ne-am legat da barca cu funii, am facut cruci la Sfantu Nicalai si ne-am sarutat de adio. Eram 11. Cand a cazut peste noi negura ceia, s-au facut valuri cat casele si mahuna ne-o aruncat in cer. Fierbea marea. Cat o fi durat nu stiu, dar cand era sa murim, odata se face o pace mare pa ape si numaidecat mahuna se linisteste, parca ieream pa lac. Nici un val. Ma uitam imprejur, negura ierea acolo, de jur imprejur, si urla tare. Numa mahuna era ca intr-o sticla de lampa si marea ca uleiul de jur imprejur. Unu, de-i ziceam Tolea, disparuse. Toti faceam rugaciuni. Pe urma iara ne-a luat si ne-a zguduit. Pe urma negura a disparut cum n-ar fi fost niciodata. Cand ne-am uscat, am vazut ca mahuna era plina de nisip si de scoici. Vasazica de unde venise negura aia? Ne-am legat cu juramant sa nu spunem ce-a fost, iar pe Tolea l-am dat accident de munca si n-a mai aparut niciodata." "Si ce-a fost?", intreb. "Doamne apara si pazeste", zice si-si face cruce mare si o plecaciune, "de ce-a fost in apele celea".
*
Iordana Carlan, 74 de ani, vaduva aspra, singura, care are curtea maturata si printre copaci. Liniile gurii si-ale ochilor sunt taiate in stanca, sub basmaua neagra de pe frunte. Ziduri albe, date cu var, stuf pe acoperis. Are doua fantani in aceeasi curte, una cu apa sarata, una cu apa dulce. Vorbim in curte, langa fantana cu apa dulce. "Ion Bercea, asa-l chema pe bunelu, ierea mocan venit de prin Macin, si cand a venit avea vreo 300 de oi. Asta ierea inainte de primu razboi, io nu ieream nascuta. A facut aicea o tarla, pe urma o casa, si-a supus pustia, l-a facut pe tatu-meu, Ilie, si intr-o zi, tau ierea marisor, n-au mai venit oile lor acasa. Atuncea au luat armele si-au mers pe urmele oilor de-au strabatut padurea, pana aproape de Chilia. Acolo urmele da copite traversau apa, da nu mai ieseau pe partea ailalta. Nici talpile ciobanilor nu sa mai vedeau. A venit bunelu acasa si s-a-nchis in chilia lui, unde sa ruga el si, cand a iesit el de-acolo, inainte de Santa Marie, numai ce vine un gonac de-al lui si spune c-au aparut oile, dar unde crezi, dincoace, tocmai spre miazazi, cum ar veni dinspre Sulina. Tatul era ciutan atuncea, da cu frica lui Dumnezeu. Lipseau 18 oi, adica 6 la fiecare suta. De trei ori 6! Vezi ce spun? 6! De ciobani nici urma. S-atuncea bunelu s-a lasat in genunchi si-a zis sa dam pustiei ce-i al ei, ca Dumnezeu nu cere jertfa de sange, numa pustia cere. Si de-aia eu nu ma duc niciodata sa caut dobitoacele, numa cand ele vin singure acasa. Uite, am un murg de 4 ani, care n-a mai venit de asta vara, un murg insemnat de barbatu-meu, numa inainte de a muri, si nu ma duc dupa el." Dar ce-i, intreb, ce se-ntampla? "Nusce le face pustia, da, odata duse, nu mai sunt ele niciodata cum au fost. Parca se uita dracu prin ochii lor, cum sa spun, nu te mai intelegi." Apoi tanti Iordana ma ia inauntru, in "casele mari", si acolo vad cum scoate de sub un sopron un portret mare al bunelului Bercea, plin de praf. Il scoate repede afara, apoi il spala cu apa sarata, pe urma cu apa dulce si cu o carpa pe care-o inmoaie direct in galeata. Bunelul Bercea are figura de om dur si seamana cu un strabun nu al ei, al Iordanei, ci cu un strabun al tuturor. Si atunci, cu jumatate de gura, o intreb daca a auzit de unu, Chiriac, de pe la Chilia Veche sau asa ceva. "Chiriac?", face ea, "a fost unu Chiriac de l-a avut si tatu-meu cioban, unu cu ochi verzi, om al dracului, de-a avut un fecior zis Branzan. Fecioru-su..."
Cand am plecat, tanti Iordana matura curtea si vantul spulbera nisipul peste urmele de gheara cu mii de degete ale maturii de nuiele. Norii impinsi de vant lingeau rotund cupola de gheata a cerului, prin care parea ca priveste ochiul unui nebun.
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
