Pe urmele lui Eminescu

Pe urmele lui Eminescu, . La Viena. Anii de studentie petrecuti in capitala Imperiului Austriac fac parte din rarele clipe de fericire ale vietii lui Eminescu. Inainte ca orologiul timpului sa bata 144 de ani de la nasterea lui, am strabatut drumurile Vienei, in cautarea adolescentului ce avea sa devi...

Pe urmele lui Eminescu,
La Viena

Anii de studentie petrecuti in capitala Imperiului Austriac fac parte din rarele clipe de fericire ale vietii lui Eminescu. Inainte ca orologiul timpului sa bata 144 de ani de la nasterea lui, am strabatut drumurile Vienei, in cautarea adolescentului ce avea sa devina "geniul national"

Drumul spre fericire

Dimineata de septembrie, 1869. O trasura incovoiata de bagaje paraseste Ipotestiul, pornind leganat, pe drumuri de tara, spre satul Dornesti si de aici mai departe, spre zarile Cernautiului. In trasura sunt cinci oameni, doi parinti si trei frati. De-o parte tatal, inconjurandu-si cu bratele sotia, pe micutul Matei si pe Aglae, "de acum duduca domneasca". In fata, pe cealalta bancheta, sade singur un tanar de 19 ani, privind ganditor pe fereastra. Mihai, fratanele cel mare, e insotit de parinti, "pentru siguranta", la inscrierea in Universitatea din Viena. Un june palid, cu ochii negri, ce stralucesc salbatic sub fruntea inalta, cu parul coborand in plete rebele peste umerii zdraveni. Pare ca zambeste mereu - un zambet abia schitat si putin batjocoritor - pe seama a tot ceea ce intalneste in cale. Zambeste campurilor parjolite, zambeste cerului pustiu cu luciri de andezit, isi priveste Moldova ca pe o iubita blanda pe care-o lasi sa te astepte acasa. Niciodata nu s-a simtit mai bine. Nicicand n-a simtit mai vie demonica jinduire de-a pleca, de a-si masura puterile cu lumea larga... Il cheama Eminovici. Mihai Eminovici.

***

De la Cernauti, cei cinci au luat trenul. Lvov - imperialul Lemberg -, cu ocolis prin Boemia, oprind in mod special la Praga, ca sa se fotografieze in atelierul celebrului Jan Tomas din Piata Sfantului Venceslas. Tatal a pozat in jacheta sura, de ceremonie, sezand grav pe fotoliu alaturi de flacaiasul cel mezin, mama, Raluca, impreuna cu Aglae, amandoua gatite in rochii "de taietura evropiceasca". Separat, Mihai s-a pozat bust, acea istorica fotografie plina de avant, cu barbia usor ridicata, parul intins pe spate si ochii luciferici. Se fotografia pentru prima data in viata. De una din cele sase copii avea nevoie pentru minutioasele fise matricole ale marii universitati. Una i-o va darui lui Slavici. Alta lui Miron Pompiliu. Pe ultima, unei femei dragi... A doua zi, cei cinci si-au continuat calatoria catre Viena. Trenul s-a oprit, finalmente, in gara din mijlocul orasului, stravechea "Franz Josef Banhof". Un tren ostenit, pufaitor, invaluit in fum si colb, ce aducea la scoli inalte copii din toate neamurile chezaro-craiesti de la rasarit...

Vuietul unei mandre capitale

Cu siguranta, prima cladire pe care a vazut-o Eminescu la coborarea din tren a fost hotelul in care... stau eu, reporter pornit pe urma poetului la Viena: Hotel "Belvue", pe atunci proaspat zidit, o cladire impunatoare, cu ferestre lungi cat o casa, cu odai in care te sperii noaptea prin somn fiindca nu poti ghici inaltimea tavanurilor. E dimineata, devreme. Privesc pe fereastra strada abia iesita din amortire, metropola cenusie, cetoasa, peste care tasnesc razlet turle de catedrale, si ma intreb, mereu ma intreb, aproape cu panica, cu ce-ar trebui sa inceapa reportajul meu despre anii studentiei lui Eminescu in capitala Austriei? Unde sa ma duc?... Cat de mult trebuie sa se fi schimbat orasul fata de atunci? Gara "Franz Josef" intuneca pur si simplu cadrul ferestrei. Un munte ultramodern de sticla reflectorizanta, atat de bine antifonat, incat trenurile intra silentios, fara zgomot, de nici nu le banuiesti de afara, de pe trotuar. Iata-ma apoi in strada, mergand printre oameni eleganti care plimba caini, aceeasi strada din "betircul noua" (sector - n.n.), pe care vor fi purces la drum cei cinci Eminescu, in cautare de gazda, printre tramvaie trase de cai, domni eleganti salutandu-se ceremonios din cupeurile cu ferestruici de cristal, alaturi de dudui fara griji, invaluite in dantele si blaneturi scumpe. Un vuiet mandru, al unui oras mandru, mai plin de sine si infloritor cum n-a fost niciodata. Cine sa se uite, altcum decat zeflemitor, la un june ca vai de el, pripasit din tinuturile "siberiene" ale Botsanilor? Poetul va fi pasit putin inaintea parintilor si fratilor sai, minunandu-se de toate cele vazute, calcand sprinten, parca purtat de aripi, cercetand cu incordare pe fiecare trecator, fiecare cladire, fiecare conversatie. Larma orasului ii facea bine. Limba acestor oameni o cunostea inca de la scoala nemteasca din Cernauti, trufia si bunastarea lor nu-l frustrau. De altfel, nici nu voise neaparat Viena, venise aici dupa lungi insistente, mai mult ca sa-i faca pe plac tatanelui sau. Ar fi voit, poate, sa scrie mai mult, sa mai calatoreasca in carutele cu paiate ale actorilor, de-a lungul si de-a latul pamantului romanesc, sa culeaga folclor, sa vorbeasca mai degraba cu taranii nostri decat cu profesori spilcuiti si scortosi. Nu-i placeau academiile, nu-i placeau programele scolare. Dar experientele noi, asta da, il incitau nespus! Voia sa studieze; nu doar filosofia, pe filosofi ii parcursese deja (mai mult "in mare"), insa acum n-avea prea multa trebuinta de sistemele lor abstracte si rigide. Voia medicina, voia - surprinzator - dreptul, chimia si astronomia. Voia totul. Voia sa colinde strazile unei mari capitale, parcurile, muzeele, galeriile de arta, dar mai ales teatrele, patima veche, mostenita inca din vremea peregrinarilor cu trupa Pascaly, pe drumurile Ardealului. Si, peste toate, avea enorm de multa dragoste de daruit...
S-au oprit aproape de gara, pe Porzellangasse numarul 9, acolo unde auzisera inca din tara c-ar fi locuinte la preturi rezonabile, pentru studenti. Au urcat cu totii in odaita de la ultimul etaj, tatal a achitat in palma unui neamt, galben dupa galben, toata chiria pe cinci luni, pana la primavara. Au mai stat cateva ceasuri impreuna, vorbind nimicuri, apoi s-a imbratisat cu parintii si cei doi frati, care s-au intors la gara, de unde au luat urmatorul tren inapoi, spre Moldova. Poetul a ramas singur. S-a asezat la fereastra, a pus o palma pe soare si a zambit: pentru el, incepea o noua viata.

Un insingurat? Oh, nicidecum...

Nu e usor sa gasesti - uneori fie si sa-ti imaginezi - locurile pe unde a trait Eminescu, intr-o capitala imperiala. Unele strazi au fost renumerotate, multe cladiri au fost daramate, inlocuite cu altele. Da, nu-i usor, mai ales ca in cei aproape trei ani cat a stat in Viena, poetul a fost mai degraba un hoinar si-un nestatornic, schimband nu mai putin de sapte adrese, negasindu-si astamparul si rostul nici in bancile amfiteatrelor, nici in tavernele mohorate, la un pahar cu amicii studenti, nici in singuratatea bibliotecilor sau a odailor mizere, inchiriate pe nimic. Pleca, disparea mereu, chiar amicii foarte apropiati nu-l vedeau decat asa, in trecere, cel mult doua zile intr-o luna, la adunarile asociatiilor studentesti, in laboratorul de chimie al lui Nicolae Teclu, la "Casa cu trei fete" dindaratul Universitatii, in coltul cel mai intunecos al cafenelei Troidl sau privind ore in sir cate un tablou, cu mainile incrucisate pe piept, in sublima galerie de arta "Belvedere"... Misiune grea, asadar, pentru un reporter, sa-i dea de urma tocmai acum, dupa aproape un veac jumatate. Am insa sansa sa cunosc, cu totul intamplator, un om, chiar la intoarcerea mea in hotel, la sfarsitul unei zile intregi de cautari desarte. Romanul Dorel Usvad e receptioner pe timp de noapte la hotelul "Belvue". In timpul zilelor, se retrage in locuinta sa - preschimbata intr-o adevarata arhiva - si nu face decat sa cerceteze si sa se intrebe despre rastimpul vienez al lui Mihai Eminescu. De 20 de ani, de cand a venit aici, a cutreierat toate marile biblioteci ale orasului, si-a scos mii de fise cu insemnari, a gasit matricolele universitare ale poetului, ba a intrat chiar si in arhivele politiei vieneze, punand mana pe acele "meldeschein" din perioada 1869-1872, documente amanuntite, cu fiecare adresa unde a locuit poetul. A incaruntit cautand si citind hartii despre Eminescu. Iar dupa ce citea toate astea, inchidea ochii si-ncerca, dupa puterile lui, sa-si inchipuie...
Impreuna cu el aveam sa colind strazile Vienei, sa ma contaminez de vraja cladirilor vechi, a bulevardelor cu halucinante palate, a gradinilor publice cu murmur de vals, starnindu-ma a-ncerca sa "vad" si eu ce a vazut altadata neasemuitul romantic. Asadar, in Porzellangasse 9 - cladire astazi inlocuita cu alta "noua", de vreo suta de ani -, Eminescu a ramas numai acele cinci luni platite de tatal sau. Pe 2 octombrie s-a inscris ca student "ausserordentlich" - auditor, fara drept de examene si diploma - la Facultatea de Filosofie, dar n-a avut rabdare - si mai ales bani - decat pentru putinele cursuri care-i erau pe plac. Mereu in ultimele banci, cu tampla rezemata in palma, un tanar in haine negre si nitel cam roase, de siac, zambind melancolic spre catedra profesorilor, fara sa-si insemneze nimic... "Was fr eine Denkerstirne!", exclamau colegii germani. Ce frunte de ganditor! Stia aproape tot, multi dintre cei care l-au ascultat atunci aveau impresia ca, de fapt, el audia acele prelegeri mai mult ca sa se convinga de ceea ce stia dinainte. Nici intre oameni nu se simtea strain. O multime de "domni studenti" valahi, care mai de care mai zurbagii, intesau aulele universitatii vieneze. Numele sau, chiar daca schimbat din Eminovici in Eminescu, era deja cunoscut, caci aparuse in cele mai prestigioase gazete ale vremii: "Familia" si "Convorbiri literare". Desi cel mai tanar, vorbea cu toti, intra dezinvolt in suvoiul celor mai infierbantate peroratiuni si conflicte de pareri strigate "pasoptist", in gura mare, era vazut adesea razand c-o pofta molipsitoare in mijlocul lor, parea s-aiba timp si dispozitie pentru toate fleacurile lumii. Nu, nicidecum imaginea aceea a "visatorului pierdut in lumea inchipuirilor", a ratacitorului razlet privind la lumina de luna si la ferestre femeiesti, cu care ne-au obisnuit cronicarii. Totul in el era forta, dorinta nebuna de faptuire imediata, fara zabava. Nimic nu-i statea in cale. Abia sosit la Viena, reuseste sa impace dusmaniile dintre cele doua mari asociatii studentesti - "Romania" si "Societatea literara" - atat de razboinice, incat intrunirile lor erau pazite cu politistii inarmati ai pajurei imparatesti; la 1 ianuarie 1870, entuziasmul sau reuseste sa adune toata studentimea romaneasca de la Viena, pentru a-i face o urare de plugusor lui Alexandru Ioan Cuza, pe Bilrothstrasse nr. 26, acolo unde fostul domnitor locuia singur, bolnav de cancer... Si daca acelasi moldovean palid, scund, cu hainele lui roase si ciubotele scalciate, bocanind jenat pe dalele de marmura ale palatelor, era poftit saptamanal la fastuoasele reuniuni ale teatrelor vieneze - spre invidia tuturor colegilor -, inveselind si sucind mintile celor mai vestite si albastre-n priviri actrite de la Burgtheater - Frederica Bognar si Augusta Bandius-Wildbrandt -, asta inseamna ca Eminescu n-a fost chiar atat de contemplativ si insingurat pe cat s-a crezut. Era tanar, fiestecare pofta lumeasca mistuia intr-insa un sambure de poezie. Iata cum il vedea Stefanelli, bunul sau coleg de la Drept: "Eminescu, cat timp a petrecut in Viena, arata de regula foarte bine si era deplin sanatos. Prin pielita curata a fetii sale strabatea o rumeneala sanatoasa, iar ochii sai negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce in fata si se inchideau pe jumatate atunci cand Eminescu radea. Si radea adesea, cu o naivitate de copil, de facea sa raza si pe ceilalti din societatea lui, iar cand vorbea prin ras, glasul sau avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ti se lipea de inima...". Distractiile, viata de noapte nu-i erau straine. Radea cu lacrimi de comicul Meixner la Teatrul Curtii Imperiale - atat de zgomotos, ca deranja spectatorii -, chefuia cu prietenii pana la ziua prin carciumi, la Troidl, Moretti, "La Tata Wihl" ori prin altele, mai de mahala, se incingea in interminabile jocuri de noroc - vechi si de putini stiut narav de-al sau, tabinetul si "Staier"-ul vienez, alaturi de bucalatele cuconite mic-burgheze, domnite la a caror companie ceilalti studenti valahi nici macar nu visau. Apoi, deodata, disparea multa vreme, nu mai stia nimeni de el. Si le era dor romanilor sa-l mai vada aparand, cu paltonul cel lung si negru, cu clabatul banatean lasat peste pletele involburate, clabat si palton de care nu se despartea niciodata, din toamna pana-n primavara. Cauta mereu gazdele cele mai ieftine, voind mai degraba sa cumpere carti cu putinii bani pentru chirie, de acasa. Il gaseai prin odaite stramte si neincalzite, la etajele de sus ale cladirilor, pe care le parasea repede, dormind pe la prieteni, pana ce primea iarasi pachetul de panza sigilat, cu florinii de la Ipotesti. "N-am respuns, caci asteptam la zi intai scrisoare. Cand trimiteti lunarii? (Am trebuinta.) Respundeti telegrafic. Mihai." Asa aratau mai toate telegramele lui disperate. Scria: "Oriunde locuiesc, e natural ca aceia trebuie sa fie oameni saraci, cari asteapta ziua in care trebuie sa le platesc locuinta ca pe o sarbatoare. Acum, locuesc asemenea, la niste oameni foarte de treaba, caci in decursul boalei mele au fost modele de amabilitate, dar sunt foarte saraci. Eu nu le pot raspunde altfel la amabilitatea lor decat prin punctualitate." Sau: "Va spun drept ca traiesc cu mare greutate. In momentul in care va scriu aceste siruri, ma aflu in lipsa deplina de bani, asa incat voiu trebui ca mani sa imprumut de la cineva, desi si imprumutarea e grea, caci cunoscutii mei, studenti ca si mine, n-au nici ei de unde". Sau: "Noutati nu am a va spune decat ca scumpetea devine din zi in zi mai nesuferita. Mi-ar trebui un pardessus, pentru ca pe o vremea asa calda nu pot umbla cu paltonul, apoi nu e nici asa cald ca sa pot umbla numai in jacheta...". Banii, lipsa nenorocita a banilor, doar asta ii putea sterge "vecinicul zambet de pe buze". Nu injura. O singura vorba mai grea avea el, dar si aceea zisa rar, oftat, dupa multa strangere de suferinta, zisa direct din adancul inimii: "Tu-i neamu nevoii!".

Odaia unui geniu

O emotie ciudata ma cuprinde stand pe trotuar, in fata imensei cladiri de pe Dianagasse numarul 3. O cladire cazona, tipic imperiala, aflata la taierea a doua strazi perfect drepte, in fapt doua siruri nesfarsite de cladiri cenusii, albe, cafenii, de aceeasi inaltime, intre care nu se casca nici macar un gang, printre care nu patrunde nici o raza de soare. Strazi lungi, inguste, pe deplin cufundate in intuneric sub cladirile masive si reci, fara balcoane, plasmuite dupa vechea rigoare habsburgica, asa arata si azi intreaga Viena, la aproape un veac dupa marea prabusire a Imperiului. Dar casa de pe colt e totusi scaldata in lumina. Acolo, la ultimul cat, in mansarda cu ferestruici cat o palma, a trait poetul in ploioasa toamna a anului 1870, dimpreuna cu amicii Samuel Isopescu si Iancu Cocinschi, impartind cu ei acelasi pat, aceeasi odaie sumbra, aceiasi cativa creitari blestemati, indurerat de moarte ca nu mai are bani sa se poata bucura de singuratate, ci e nevoit iarasi "sa iasa in adunare", caci de scris stihuri nici nu putea fi vorba in tovarasia cantaretului Cocinschi si a chefliului Isopescu. Si totusi, acolo, in acea chilioara mizera, de deasupra unei capitale trufase si opulente, s-a pus la cale marea serbare a praznuirii de la Putna. O reunire istorica a intregii studentimi romanesti de pretutindeni, in jurul mormantului lui Stefan cel Mare...
Intru in cladire cu inima stransa. Ma pomenesc intr-un hol ciudat si rece, in care ecoul pasilor rasuna pana la ultimele etaje. Pereti scorojiti. Penumbre unsuroase, maslinii, prelingandu-se parca din tavanuri. O umezeala batrana iti intra in oase. Aici - imi spun -, putine se vor fi schimbat fata de vremurile de atunci... Urcam spirala scarilor, tinandu-ne de balustrada inghetata si privind doar in sus, ca si cum nevazute primejdii ar putea sa se pravale spre noi de acolo. Care o fi fost odaita lui? Asta? Sau cealalta?... Cine stie... Domnul Usvad se ofera sa bata, sa-mi traduca, dar il opresc. Ce rost ar mai avea? Probabil niste batrani, care n-au auzit nici in vise de Mihai Eminescu. Vraja s-ar rupe. Parca mai frumoasa e inchipuirea. Privim in jos, prin rotocolul amenintator de scari, gandind ca pe aceleasi trepte batrane va fi urcat altadata si Slavici, cu aceeasi inima stransa, ca sa-i aduca bietului poet un pachetel de mancare. In unele dimineti friguroase il gasea pe amaratul stihar cu patul nedesfacut, chircit intr-un colt de odaie inecata in fum de tutun, cu spatele lipit de peretii rosii, mustind de igrasie, si genunchii la gura, citind. Iar cand il vedea intrand, Eminescu se ridica voios, lasand cartea pe podeaua nematurata cu saptamanile, langa ibricul de cafea plin de zat, si-l poftea galant inauntru, ca si cum l-ar fi invitat in cine stie ce salon domnesc...
Niciodata n-a putut prietenul sau ardelean sa priceapa cum poate trai asa Eminescu. Aproape il invidia pentru puterea-i de a face haz pe seama tuturor lipsurilor si amaraciunilor. "Nu avea cuvenita purtare de grija pentru sine insusi", isi aminteste Slavici. "Cand se punea pe cetite, nu suferea sa i se dereticeasca prin casa, sa i se mature si sa i se astearna patul. Alt pacat al lui era ca nu facea deosebire intre ziua si noapte: statea toata noaptea treaz cetind, scriind ori discutand, si apoi dormea toata ziua; azi dormea imbracat, a doua zi ramanea toata ziua in camasa...Chiar de pe atunci incepuse a face abuz de cafele negre. Manca putin si pe apucate, isi omora deci foamea band mereu cafele gatite de el insusi la masina care-i statea intotdeauna pe masa." Toti prietenii se ofereau sa-l ajute, sa-l scoata macar din cand in cand pe banii lor la ospatariile invecinate, dar el ii refuza mereu, nevoind nici macar sa le deschida usa. In saptamanile acelea, cand scria ori "cetea", nu exista pentru nimeni. Apoi, deodata, aparea iarasi la cafeneaua "Troidl", la fel de exuberant ca inainte, razand si cantand in gura mare pe strazi, dispus la toate petrecerile si dracoveniile pamantului. "Astazi es pentru prima oara din casa", le scria parintilor, la Ipotesti, "dupa o trohana indelungata si dupa o totala lipsa de apetit, care-a tinut mai mult de douazeci de zile. Inainte de doua zile am inceput a avea un apetit mai bun si acum reintru in obisnuintele de mai inainte si in traiul ce-l duceam inainte de boala. Ma simt mai tare si galbinarea e ca si disparuta de pe piele si din fata, numai in albul ochilor se mai vede. V-as fi scris mai mult, dar eram intr-o stare sufleteasca atat de amarata si de rautacioasa din cauza boalei mele, incat ma temeam sa va scriu sub inspiratiunea acelei rele dispozitiuni. Nimeni nu venia la mine, pentru ca oprisem pe orisicine de a veni, si astfel ramasesem numai in prada cugetarilor si inchipuirilor mele, care numai senine nu puteau fi. Doctorul mi-a spus ca principala cauza a boalei mele a fost izolarea deplina in care traiesc si incunjurarea societatii si a oamenilor. Eu nu cred sa fie asta. E drept ca nu ma duc decat foarte rar in adunari, insa totusi ma duc cateodata...".

Intalnirea cu ingerul

Unde sa fi fost, totusi, acea pensiune Lowenbach, in care a stat doamna Veronica Micle? Nici prietenii cei mai intimi ai poetului n-au stiut. Iarna lui 71 a fost cea mai cumplita din viata sa. Cei de la Ipotesti parca-l uitasera. De luni de zile nu mai primise tainul de optsprezece florini, traia in post negru, iar fara tutun si cafea nu mai avea pofta nici sa scrie. Se mutase departe de centru, pe Schaumburgergasse 15, o casa galbejita, cu un singur cat (se pastreaza si astazi), intr-o odaie larga, unde abia putea chivernisi lemnele de foc pentru cateva ore calde pe noapte. Statea in pat, invelit in palton, cu privirea atintita in tavanul crapat de udeala, asteptand un semn. Si iata ca, intr-o dimineata rece si senina, semnul s-a ivit! O doamna la fel de tanara ca si el, nimeni alta decat sotia rectorului universitatii iesene, ii trimitea ravas - de ce tocmai lui? - ca l-ar vrea talmaci in scurtul ei voiaj prin Viena. Venea aici "ca sa se tamaduiasca de-o eczema suparatoare", dar - ascunsa si femeiasca pricina - poate mai mult ca sa mai dea o raita prin fata uluitoarelor vitrine cu blanuri si bijuterii, din fascinanta capitala a Imperiului. O Veronica subtirica si eleganta, cu ochi mari si albastri, cu o coafura bogata, din care i se revarsa pe umeri suvite razlete, ispititoare, cu degete subtiri, inmanusate, ce ating parca intamplator, nevinovat, ca din greseala... Un singur lucru e cert, marturisit de toti: aici, in aceasta fatala pensiune a doamnei Lowenbach, cei doi oameni au facut cunostinta. Si inca ceva: dupa o singura intalnire, dupa un singur schimb de priviri, viata lui Mihai Eminescu s-a schimbat pe de-a-ntregul. Nebuniile cu prietenii s-au ispravit chiar de a doua zi, cartile din odaita inecata in praf au ramas vreme indelungata intoarse la aceeasi fila. Ceaiurile dansante de la "madam Maier" si "mamzell Rezi" - nemtoaicele cu rochii decoltate si chicot de ras cristalin -, acolo unde junele moldav era mereu sufletul petrecerii, s-au risipit ca un abur. Ce s-o fi intamplat in dimineata aceea de iarna, acolo, intre peretii pensiunii austriece, in clipa cand ochii patimasi ai poetului au descoperit "minunea cea dulce", ingerul invelit in cascadele parului auriu, zambetul acela sagalnic si alintat, pe care avea apoi sa-l viseze si sa-l cante in poezii, talia subtire ca lujerul unei flori, rotunjimile ascunse sub mangaierea matasii, mainile albe si delicate si, mai presus de toate, sirul vorbelor maiestrite, picurandu-i in suflet margaritare. Veronica era, si ea, poeta, stia pe de rost versurile celui pe care il rugase sa-i fie insotitor. Vraja? Alchimie? Boala de esenta divina? Cum sa-i spui clipei miraculoase in care inima incepe nebuneste sa-ti bata si simturile sa ti se aprinda, in care dorul inabusit pe care il porti dupa tine ca o umbra de suferinta isi gaseste implinire, fara puterea de a mai fi stapanit? Sigur este ca acolo, in pensiunea Lowenbach din Viena, viata lui Mihai Eminescu a intrat intr-o alta dimensiune, pe o alta durata de timp, pe un drum de neintors: drumul marii iubiri. A insotit-o pe Veronica Micle pas de pas, peste tot. Departe de cafenelele dospite de alcool, pe marile bulevarde ale Ringului, prin parcuri cu fanfare valsande, prin expozitiile de arta, privind-o ca un hipnotizat, ca un timid, neindraznind s-o atinga, mangaind-o cu ochii sai negri, stralucitori. Iarna aceea cumplita a devenit cea mai fericita si tragica din viata sa. Doar fulgerarea de gand a despartirii facea sa i se franga respiratia, sa i se rupa carnea de pe oase. Si totusi, pana la urma, ea a plecat. La plecare, i-a daruit Veronicai, fara vorbe, o fotografie. Nu a avut puterea nici sa ii zica "pe curand".

Inger si demon

Un carucior paradit, plin de carti si acoperit de-un palton negru, zornaind sacadat pe pavajul marunt al strazilor imperiale. Il impinge un tanar absent, cu pletele negre cazute peste ochii aproape inchisi, il impinge tot mai departe, nepasator, fara tinta... Mihai Eminescu isi cara averea, isi cara crucea prin mohorata Viena. Una dintre ultimele sale adrese - Kollergasse 3, tot in "betircul trei", o casa cu adevarat impunatoare, bogat sculptata pe braul dintre etaje, foarte aproape de apa cenusie a Dunarii. Si daca-mi va dainui in amintire vreo imagine a caselor in care a trait Eminescu la Viena, atunci cu siguranta aceasta este: absolut toate sunt insorite! Dupa lungi calatorii pe jos, prin umbra rece a zidurilor, fiecare ajungere e insotita de o aparitie a soarelui. Parca o bizara fatalitate le-a ales numai la colturi sau rascruci de strazi. Parca Dumnezeu le-a ales sa fie toate luminate...
Kollergasse 3 e o cladire celebra, ramasa absolut neschimbata din vremea poetului, dar pe care abia acum vreo treizeci de ani romanii s-au gandit sa atarne o tabla memoriala. Se stie precis chiar si etajul - intai - si numarul apartamentului - nouasprezece. De la fereastra aceea, ochii mintii pot sa vada si azi, fara gres, inchipuirea nu e doar vanare de vant. Toate datele se potrivesc: in acele cateva luni ale anului 1871, prin fereastra de la etajul intai a apartamentului nouasprezece, imediat in partea dreapta, Mihai Eminescu a vazut zidirea unei catedrale. Poetul a coborat adesea sprea ea, pasind sfios printre schelele murdare, prin var si moloz, privindu-i uneori zile intregi pe pictorii vienezi, urmarindu-i cum picteaza un brau de icoane, la inaltimea privirii omenesti. Atunci se picta Golgota; se poate vedea si acum. O succesiune halucinanta de imagini, infatisand ultimul drum al lui Iisus Hristos, ultimul drum al Fiului care-si poarta crucea spre moarte si mantuire...

Bogdan Lupescu
Viena, decembrie 2003