Mari Actori
Ion Caramitru
"Nu m-a interesat niciodata sa plec din Romania.
Un artist legat de limba materna
nu poate parasi tara in care s-a nascut"
Intr-un test al celebritatii ar ocupa, cu siguranta, locul intai. Numele lui simbolizeaza stralucirea artei teatrale din Romania si implicarea intelectualului in Cetate. Vlastar din veche vita machedoneasca, reprezinta "zona inalta" a modelului cultural, singurul in stare sa mature ofensiva vulgaritatii, raspandita ca lepra in mediile de presa si televiziune romanesti.
Aruncam manusa in anul ce tocmai incepe, propunandu-va un serial "de corectie" a subculturii ce tinde sa ne transforme intr-o natie de natangi
Raiul de la Moeciu
- Personalitatea ta exceptionala are atatea fatete, incat nu stiu pe care din ele s-o abordez, fara ca vreuna sa nu ramana in umbra. Esti mare actor, intelectual de elita, fost ministru al Culturii, activist pe taram teatral, familist exemplar... Oare cu ce sa incep? Cu ce intrebare?
- Pai, intreaba-ma ce-mi place astazi sa fac.
- Bine. Intrebarea e pusa...
- Cel mai mult imi place sa ma retrag la tara. Am o casuta la Moeciu de Sus. Acolo imi place sa ma duc, sa gospodaresc, sa citesc, sa stau... pur si simplu. Adica tot ce n-apuc sa fac cand sunt la Bucuresti. Nu, nu sta nimeni in permanenta acolo, dar am pe cineva, un om de incredere, care "vede" de casa. (Noi ii zicem "Tataia".) ...E vorba despre o casa de lemn, arhitectura e ca cea din zona Maramuresului, nu ca cea din zona Brasovului. Ca stil e o noutate pentru localnici. Am adus anume niste tarani constructori din Maramures ca sa o ridice... Are gard de nuiele, poarta e din lemn. Acolo, in raiul ala, mai repar cate ceva, asez obiecte vechi, de gospodarie, pe care le plasez in locurile unde cred eu ca sunt cel mai bine puse in valoare. M-am ocupat sa avem si incalzire centrala. Ma rog, de tot soiul de... maruntisuri care ma fac sa ies din cotidianul asta sufocant... Urat, prafuit si murdar... Acolo aud apele raului Moeciu...
Curge pe langa casa noastra. Muntii sunt pe-aproape.
- Taranii, vecinii tai, stiu cine-i "boierul" care a venit de la Bucuresti si le este acum consatean?
- Da, stiu. Se uita la televizor si stiu. Numai ca pe langa noi, chiar ca sunt ceva boieri. Boieri adevarati, cu bani adevarati, care au investit sume frumusele, au inaltat case de bun-gust - adica nu au stricat aspectul general al zonei, asa cum se intampla, din nefericire, in multe parti ale tarii. Pe aici se practica un agroturism de cea mai buna calitate...
- Inseamna ca exista cu adevarat si insule de bine si de bucurie in Romania...
- Cred ca satul, regasit in acest mod, satul, de unde, de fapt, cu totii am plecat, este locul in care se ascunde inima Romaniei... Acolo, la Moeciu, vin cu familia si cu cainele...
- Familia ta - care inseamna frumoasa ta sotie, Micaela Caracas-Caramitru, actrita, si cei trei baieti - frumosi si ei si inalti ca brazii. Hai sa-i... enumeram.
- Cel mare e Andrei, are 27 de ani, cel mijlociu e Stefan, de 21 de ani... si cel mic este Matei... nascut la 20 aprilie 1990. Iar cainele - face si el parte din familie, desigur! - e un labrador auriu, inca tanar, are aproape doi ani. Se numeste Polo. La tara e innebunit de fericire. Adora mersul cu masina, e tot timpul cu ochii pe geam. Ce fac baietii mei? Cel mare e absolvent al Universitatii din Geneva - a facut studii economice superioare. E o universitate ieftina, practica taxe modeste, dar e foarte pretentioasa privind disciplina si harnicia studentilor. Oricum, baiatul meu nu ar fi ajuns acolo daca sora mea, Lili - Lili-Elena Caramitru Portier -, casatorita si stabilita in Elvetia inca din anii 70, nu l-ar fi ajutat. Enorm! Al doilea e in anul Iv acum, la aceeasi universitate, dar in alta sectie: la Drept International. La universitatea asta atat de pretentioasa intra, sa zicem, 600 de studenti (cum a fost cazul lui Andrei) si termina... 60! Fiecare semestru este eliminator. Ce-i drept, absolventii trecuti printr-o astfel de strecuratoare foarte dura pleaca in lume cu o diploma care le garanteaza angajarea in cele mai pretentioase organisme in domeniu... Asa incat fiul meu este, de vreo doi ani, salariatul unei foarte importante firme americane, specializate in expertize economice superioare. Iar cel mic isi vede de scoala la Bucuresti.
- Cum reactioneaza baietii tai fata de cariera ta de exceptie?
- Nu le pasa! Oricum, ei nu au nimic comun - nici cu teatrul, nici cu filmul. Nu m-au mostenit, ca sa zic asa...
Strabunicul si muntele cu oi
- Dar tu pe cine-ai mostenit? Vorbeste-mi putin despre copilaria ta...
- Eu m-am nascut in Bucuresti. Sora mea - la Bazargic, in perioada in care Cadrilaterul era parte integranta a Romaniei. Istoria familiei mele are etape de mare duritate. E vorba, pe de-o parte, despre rezistenta aromanilor din Grecia. Asta se intampla pe la sfarsitul secolului al Xix-lea - inceputul secolului al Xx-lea. In vremea aceea, romanii isi aveau scolile lor, bisericile lor, unde se invata si se slujea in limba romana. Toate astea au fost tot atatea "pietre de moara" si motive de conflicte sangeroase...
Asa incat ei au cerut repatrierea in tara-mama, dupa cum o considerau ei. Acolo au avut o stare materiala foarte buna, erau familii cu multi copii, munceau cu sarg. Erau oieri si se mai ocupau si cu "carvanarit" - de la caravana... Transportau marfuri dintr-un loc in altul. Strabunicul meu avea 10.000 de oi si un munte al lui. Il chema Celea, strabunicul meu dupa mama. Lambru Celea. Lambru - de la Haralambie. De strabunica mea nu mai stiu. A murit de tanara. Pe vremea aceea, femeile mureau inaintea barbatilor. Acum e invers. Strabunicu a avut parte de o viata lunga: 103 ani. De altfel, si bunicul meu l-a mostenit. Bunicul meu a trait aproape 90 de ani...
- Bunicul dinspre mama, Gheorghe Celea, a facut parte din delegatia care a venit la guvernul Romaniei si a cerut revenirea la patrie. Si a obtinut dreptul de a fi colonizati in Cadrilater - un teritoriu foarte disputat intre bulgari si romani. O disputa care, adesea, se facea pe viata si pe moarte. Odata cu venirea aromanilor acolo, harta s-a linistit. Ei au primit dreptul de a lua cat pamant vor - asta a fost conditia colonizarii - si fiecare a luat cat a crezut ca poate sa lucreze. Bunicul meu a luat atunci - spre exemplu - 300 de hectare pe care le-a lucrat cu indarjire. Facea agricultura in stil mare! Adica? Din 1925 si pana in 1940, cand s-a cedat Cadrilaterul, timp de 15 ani, a lucrat pamantul atat de bine - cu ajutoare, desigur -, incat ajunsese sa faca comert cu grane. Facea export de cereale direct in Europa Centrala!
- Vorbim, asadar, despre bunicul dinspre mama... Dar... Caramitru - de unde vine numele asta?
- Tata este tot din zona aromanilor din Macedonia, o zona care a revenit partii albaneze odata cu impartirea statului macedonean care exista pe-atunci. Tata e nascut in Korca, capitala zonei respective. Nu mi-am cunoscut bunicii dinspre tata. I-am cunoscut, in schimb, surorile si fratii. Cred ca povestea tatalui meu si a familiei lui seamana mult cu povestea din filmul lui Elia Kazan, America, America. Mai exact, cand au fost obligati sa-si paraseasca locurile de bastina, au luat-o care incotro. Doua surori mai mari - erau deja casatorite - au plecat in America, matusi de-ale mele... O sora si un frate al tatei au ramas in Albania. Iar tata cu un frate si o sora au venit in Romania!
- Dar cand si cum s-a intalnit tatal tau cu minunata ta mama - Maria Caramitru -, pe care am avut bucuria si privilegiul s-o cunosc si eu?
- Acolo, in Macedonia s-au cunoscut si s-au si casatorit. Ma intrebai, la un moment dat, ce inseamna Cara. Cara in turceste inseamna "negru". Cara-mitru, adica Mitru cel negru. Iar Caragiu inseamna... ochi negru.
- Dar Pino, asa cum iti spun cei apropiati, de unde vine? De la Pinocchio? Eu asa am auzit prin targ...
- Intr-un fel! Uite cum a fost: era februarie, o iarna grea, era polei, mama, insarcinata cu mine, iesise in oras dupa cumparaturi... a alunecat, a cazut pe gheata si unchiul Tache - cel care urma sa ma boteze - s-a speriat ca va fi vorba despre o nastere prematura. Asa ca i-a spus ceva in genul asta: "Nu te teme, ai sa vezi, o sa nasti un baiat sanatos, sa dai cu el de pamant si nu se intampla nimic! La fel ca Pinocchio!". Venisera si pe la noi filmele lui Disney, unchiul Tache vazuse, desigur, Pinocchio... Dupa care, el a plecat voluntar pe front. Si a murit, tot pe front, in batalia de la Iasi... Un alt unchi al meu, Decebal Celea, a fost atasat militar la ambasadele Romaniei de la Atena si de la Ankara. A avut aceasta calitate pana la sfarsitul razboiului. Odata cu instalarea pacii, mai toti functionarii ambasadelor romanesti au renuntat sa se mai intoarca in tara, de teama ca vor fi arestati. Ceea ce s-a si intamplat cu cei care au riscat. S-a intors si unchiul meu si l-au si "umflat" la Galati, unde venise cu vaporul. A facut multa puscarie. A stat inchis vreo 11 ani. Cand a iesit - neavand o meserie "de baza", pentru ca facuse "doar" scoala de cavalerie de la Sibiu -, a fost taxator pe autobuzele care faceau curse prin satele din jurul Bucurestilor. Prin anii 62-63, a aflat din ziare ca se organizeaza un concurs de baritoni la Opera de la Constanta. S-a prezentat la concurs - erau 5 candidati pe post -, el nu stia notele, canta "dupa ureche". A invatat temeinic doua arii, una din AndrE ChEnier si aria baritonului din Traviata. Si a reusit! In paranteza, vreau sa-ti spun ca, inca din vremea cand eram copil, la noi in casa veneau marii interpreti de opera, Goanga, Tassian... Erau prieteni la catarama cu unchiu-meu, cantau toata noaptea, aia doi raguseau si unchiul Deci, cum ii spuneam, canta pana in zori. A cantat la Opera din Constanta timp de vreo 6 ani. Roluri importante - pe numele de artist Decebal Celea. Dupa care Ion Dacian i-a propus sa vina la Teatrul de Opereta. El a acceptat, apoi s-a certat cu Dacian, asa ca a cantat doar in cor, pana s-a pensionat...
- Ion... Caramitru... Nume predestinat pentru celebritate... Si atat?
- Ma mai cheama si Horia-Leonida... Leonida, dupa numele bunicului din partea tatalui meu. Mama a vrut Horia. Apoi, tata si cu mama, dupa ce s-au certat crunt din cauza numelor, au ales unul... neutru. Mi-au zis Ion.
Sub umbra lui Eminescu
- Si ei au facut din nume - renume... Cum ai descoperit teatrul?
- Am invatat la Liceul "Mihai Eminescu" - care avea si scoala primara. Acolo, in anii de liceu, am avut un noroc urias in persoana unui profesor de romana absolut exceptional, pe nume Vladimir Dogaru. O figura foarte speciala in scoala romaneasca. Un barbat foarte inalt, cu plete eminesciene, mare mutilat de razboi. Avea un picior amputat. El ni l-a prezentat pe Eminescu asa cum trebuie. Cine a facut scoala in timpurile acelea isi aminteste, sunt sigur, ca din Eminescu elevii invatau cateva poezioare de dragoste, Imparat si proletar si nimic altceva. Nimic despre marea literatura eminesciana, nimic despre preocuparile lui filosofice... Metafizica, respectul pentru filosofia germana a secolului al Xix-lea... Or, Dogaru ni l-a prezentat "asa cum trebuie", avand grija sa ne si spuna - celor pe care-i simtea mai aproape - sa fim mai atenti in studiul nostru si sa nu uitam ca ceea ce ne invata el este esential. A contat atat de mult invatatura lui, incat, prin imensa dragoste fata de Eminescu, eu am prins drag de frumoasa limba romana pe care Dogaru ne-o prezenta prin opera Poetului. Am ramas cu respectul asta si cu preocuparea asta toata viata.
- Ai pomenit de norocul tau de la scoala. Stiu ca tot cu Eminescu ai debutat...
- Si tot din Eminescu m-am hranit... Eu eram in Institut, la "Casandra", student in anul Iv. Jucam in Steaua fara nume, eram Miroiu. Si, intr-o seara, ne-am pomenit cu Sica Alexandrescu la spectacol. Toata lumea a tremurat de emotie. Nu stiam daca o sa-i placa... Numai ca, la pauza, Sica a si plecat... N-a stat sa ne spuna ce si cum... La sfarsitul spectacolului, Victor Moldovan, actor la Teatrul National si asistentul lui Sica Alexandrescu in diferitele montari pe care el le-a facut, a venit la noi la cabina si mi-a spus: "Maine dimineata la ora 8 sa fii la maestrul Sica! Te asteapta!". "Pentru ce?" "Nu stiu! A zis sa fii la 8 fix acolo!"... Am fost la ora 8 si 5... Tin minte de parca ar fi fost azi, maestrul Sica mi-a zis: "Ai intarziat!". Eu m-am fastacit, i-am zis: "Maestre, am intarziat doar cateva minute...". "Nu, nu, ai intarziat! Si asta e ultima oara cand te iert! (Era, la drept vorbind, si prima oara.) Asa ca, daca se mai intampla, ai incurcat-o!". Si a continuat tot el: "Maine dimineata la ora 10 ai prima lectura, prima repetitie cu piesa Eminescu - de Mircea Stefanescu. Joci rolul lui Eminescu. La revedere!" Valeria Seciu fusese aleasa ca interpreta a Veronicai Micle...
- Erati colegi de an?
- Da, eram colegi de an. Spectacolul a fost, intr-adevar, celebru. Premiera a avut loc in 14 iunie 1964. Atunci am absolvit. Asadar, premiera s-a dat in ajunul comemorarii mortii lui Eminescu si s-a reluat in toamna. Evident, in regia lui Sica Alexandrescu. Sica lucrase si asupra textului, imbunatatindu-l binisor, dupa parerea mea. Dar marele lui merit in acest caz a fost distributia pe care a alcatuit-o. Una fabuloasa. Fii atenta: Fintesteanu era Titu Maiorescu, Marcel Anghelescu era Caragiale, Ion Manu juca rolul unui scriitor de la "Junimea", Birlic juca un evreu, Brancomir... un rol episodic, iar Creanga era insusi Alexandru Giugaru... Stiu ca Sica a avut atunci mari probleme in teatru pentru ca... deh!... distribuise in cele doua roluri principale doi tinerei... doi necunoscuti...
***
...Dupa repartitia de la Brasov - unde a fost prezent numai cu numele, pentru ca Teatrul National doar il detasase -, Caramitru joaca rol dupa rol in regia unor maestri ai scenei, printre care Mony Ghelerter. Intre timp, face film cu Victor Iliu - un film antologic - Comoara de la Vadul Vechi - si altul, tot antologic, in regia lui Liviu Ciulei, Padurea spanzuratilor... Dupa acest film, Ciulei ii propune sa vina la Teatrul "Bulandra"...
- Asta a fost cea mai mare fericire a mea posibila. Am acceptat pe loc. Director la National era, pe atunci, Zaharia Stancu. Cand a auzit ca plec, a trantit pe jos tot ce-l inconjura... S-a enervat rau de tot. Maestrul Sica, de asemenea... La "Bulandra", am luat-o din nou de la capat... Ca si cand n-as fi jucat nici o clipa pe scena Nationalului. Asta mi-a folosit enorm. Oricum, dupa parerea mea, in anii aceia, in lumea teatrului romanesc se simtea nevoia unei schimbari. Una de proportii. Ea a venit odata cu Ciulei si cu Pintilie. Mi-amintesc si azi cu cata placere am jucat un rolisor - Baiatul cu abonamente, din piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorinta... Partenera mea era... nici mai mult nici mai putin decat... Clody Berthola! Regia - Liviu Ciulei, fireste!
Marii titani: Ciulei, Pintilie, Esrig si Penciulescu
- Cand ai luat primul tau premiu? A fost pentru teatru sau pentru film?
- Foarte tarziu. Eu nu prea am luat premii in perioada comunista. Cel mai important premiu pe care l-am luat, totusi, a fost pentru filmul Luchian: premiul special al juriului la Festivalul de Film de la Costinesti. O mare surpriza pentru mine! A fost un film pe care l-am iubit foarte mult. Nu stiu daca e important faptul ca am luat sau nu premii in acel timp. Important este, cred eu, ca vreme de doua decenii, intre anii 70 si 90, a fost o atmosfera de creativitate ascunsa, disidenta, extraordinara, mai ales in teatru. Au fost, in acel timp, aparitii importante de carte, mari creatii teatrale. Si tot in acei ani s-au facut excelente, unele chiar antologice, filme romanesti. Au fost atunci in plina activitate mari regizori: Liviu Ciulei, Pintilie, Esrig, Radu Penciulescu. Erau varfuri, fiecare dintre ei cap de scoala. Pentru ca m-ai intrebat de premii, sa stii ca un fel de mare premiu pentru mine a fost faptul ca, dupa Festivalul International de Teatru de la Edinburgh - unde ai fost si tu -, in septembrie 1971, unde prezenta romaneasca a fost socotita cea mai importanta din punct de vedere artistic, un "miracol" chiar (noi venisem cu Dale carnavalului, in regia lui Pintilie, si cu Leonce si Lena, in regia lui Liviu Ciulei), eu am primit cateva oferte de la prieteni si admiratori... Si anume, oferta de a ramane in Anglia si de a ma specializa in limba engleza (urma sa primesc sprijinul lor neconditionat pentru scoala pe care aveam s-o fac). Da, ei ma vazusera in rolul lui Leonce... Vorba lui Eminescu: "Eu am ras, n-am zis nimica"... Nu m-a interesat niciodata sa plec din Romania. Consider ca existenta unui artist legat de limba materna, de cultura tarii lui, un artist profund legat in existenta lui de aceasta relatie... aproape... senzuala - nu poate parasi tara in care s-a nascut... Oricum, si atunci, si acum, eu am considerat aceasta oferta ca pe un premiu special al unui juriu foarte special.
Hamlet pe baricade
- Dragostea asta profunda pentru Romania ti-ai manifestat-o inca de foarte tanar. Inca de cand Dumnezeu te-a ajutat, iar tu, Pino Caramitru, ai ales sa-ti pui marele talent cu care El te-a daruit, in slujba romanilor, in slujba scenei romanesti si a filmului romanesc. Ti-ai dovedit la propriu dragostea pentru teatrul romanesc si marii sai slujitori, in noaptea cumplitului cutremur din martie 1977. Atunci cand, inca din primele ceasuri, impreuna cu o echipa de militieni si pompieri curajosi, ai incercat sa-l salvezi - cautandu-l printre daramaturi, timp de 6 zile si 6 nopti, pe Toma Caragiu. Sperand pana in ultima, disperata clipa, ca-l vei gasi in viata... Ti-ai dovedit iubirea fata de romani, riscand in cumplita iarna 89 acel cutremu-rator, evident anticomunist spectacol, desfasurat in prea-inghetatul Ateneu Roman: "Eminescu dupa Eminescu"...
- Scenariul era facut de mine - alcatuit, desigur, din texte eminesciene. Eram alaturi, cum stii, de Dan Grigore, care, la randul lui, alcatuise un comentariu muzical, demn de versurile Poetului. Intr-adevar, incendiar a fost acel spectacol...
- Mi-amintesc si acum cum spuneai... (ca pe o incurajare, ca pe o torta luminoasa de speranta indreptata spre audienta inghetata de spaima, de gerul de afara) vorbele lui Eminescu: "Vreme trece, vreme vine..."
- Da, era mesajul nostru venit de la inaltimea lui Eminescu. Noi le ceream romanilor sa nu se lase doborati de vremuri... Publicul a reactionat in consecinta... Primise indemnul ca pe ceva mult asteptat. "Tovarasii" primisera la randul lor "mesajul", asa ca unii dintre noi am si fost "cercetati". Dar nu si-au putut ingadui sa interzica un spectacol cu... Eminescu! Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca s-ar fi creat, astfel, doua victime politice! Culmea, pe tema lui Eminescu! - A fost ca o premonitie pentru momentul Revolutiei, cand ne-am trezit cu un "altfel" de Ion Caramitru. Actorul se transformase in luptator. Un Caramitru inarmat cu un curaj nebun, catarat nu pe o scena, ci pe un tanc... Aflat nu intr-un spatiu teatral, ci in Piata Palatului Regal, in plina valvataie a Revolutiei din decembrie 1989. Si strigand o singura replica - "Nu trageti!". Dupa care, ca prin minune, vuietul a incetat. S-a facut liniste!
- Nu era "un alt Ion Caramitru". Era acelasi. Da, sperasem sa ne eliberam si noi. Mai ales dupa caderea zidului Berlinului. Cazuse si Jivkov. Doream atat de mult aceasta schimbare, incat, pentru realizarea unui astfel de... scop... istoric, merita sa risti. Dar nu de pe un tanc am strigat... De la balcon... Ajunsesem acolo, in piata, seara, luat in graba de la Televiziune de cineva care avea un Trabant, asta dupa ce altcineva ne vestise ca "Arde Biblioteca Universitara!", ca se trage din tancuri impotriva Palatului Regal... Am strigat: "Nu trageti!", da, am strigat timp de vreo 15 minute, pana s-a facut liniste...
- Acum, dupa atatia ani de la Revolutie, cum suna speranta ta pentru viitor?
- Speranta noastra este in copiii nostri.
Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
