Povesti de iarna, cu domnite si regi
De cate ori ajung la Sinaia, chiar imi pare bine ca traiesc in Romania. Viata mi se pare dintr-o data mai intensa si mai libera. Si cred ca oricine simte la fel. Are orasul acesta un farmec si o noblete, o combinatie aparte, ramasa neciuntita sub vremuri. Sinaia, orasul regal, cu castelele sale rasarind ca dintr-o carte magica, intre paduri de brazi. Si peste toate, pare ca aici mai pluteste ceva: un abur de viata, de istorie traita si facuta candva chiar aici, o istorie, si grava, si vesela, cu aburul ei dulce si-amar, stapanind aerul de vesnica vacanta al orasului
Ursi si amintiri pe Furnica
Sinaienii sunt oameni deosebiti: puternici si dintr-o bucata, ca toti cei de la munte, dar cu frica lui Dumnezeu. Traind la umbra frumoaselor castele, amintirea regilor e pentru ei aproape inevitabila, un refren al unor timpuri nobile. Incat, chiar si aceia stabiliti abia dupa razboi in Sinaia, stiu sa-ti spuna cum, pe vremuri, tanarul rege Mihai putea fi vazut in iernile grele intr-o senileta, iesit sa deszapezeasca strazile de pe Furnica si pana la Poiana Regala, pentru concitadinii sai dragi. Ori mai afli vreun alt ciob de poveste, cu domni eleganti, ratacind palizi noptile prin paduri, brusc saraciti la ruleta, in zilele de glorie ale Cazinoului. Si daca vrei sa vezi toate astea, istoria si intamplarile vechi iti sar in fata de cum pui piciorul pe peronul garii: o placa te avertizeaza - si tresari - ca aici a fost impuscat primul ministru I.G. Duca, in 1933. Si alaturi e gara regala: ultima poarta ce s-a inchis, in acel inceput de ianuarie 1948, peste exilul regelui Mihai. Si peste exilul nostru de 50 de ani, exilul rosu al unui popor intreg. Iar cand simt nevoia sa aiba gandurile mai aproape de Dumnezeu, sinaienii merg sa se-nchine la vechea manastire cantacuzina, cu bisericuta ei pictata de Parvu Mutu Zugravul: Manastirea "Sinaia", prima cladire a orasului, aceea care i-a dat si numele. Sau pot sa urce la schitul acela mic si alb, rasarit in padurea de la Cota 1400, Schitul "Sfanta Ana", unde s-a schimnicit de cativa ani parintele Ioanichie.
Si, pe langa istoriile vechi cu regi si cu domnite, intamplarile si povestile cu ursi fac si ele parte din farmecul rafinat, aproape posesiv al Sinaiei. Caci orasul a reusit sa se pastreze destul de bine, asa cum l-a gandit batranul sau rege Carol I: un colt cosmopolit, la poalele unor munti greu de domesticit. Si cum ar putea fi altfel, cand chiar pe Furnica, adica in cartierul rezidential al Sinaiei, ursii coboara si-acum vara, aproape seara de seara, sa cotrobaie si sa bata toba cu tomberoanele. Incat "furnicarii", cum isi spun sinaienii ce locuiesc langa castelul Peles, au ajuns chiar sa-si boteze ursii, ca pe niste animale de casa. Asa am aflat ca de doua veri, pe Drumul Cotei si pana prin dreptul castelului Foisor, isi facusera vad, hauiti seara de cainii iesiti in haite din curti, ursoaica Matilda cu puiul ei Ben. Ba mai mult, acum doi ani, un prieten furnicar m-a invitat la o plimbare cu masina... printre ursi. M-a dus la vechea cariera de piatra, acum parasita, la care ajungi de pe Calea Moroienilor, o sosea pustie intre brazi, nu departe de Taverna Sarbului, localul cel sic si la moda din padurea de deasupra orasului. Era in luna iulie, in amurg. Ora ursilor. Batrana cariera de piatra se ivise brusc dintre arbori, iar locul era de o salbaticie surprinzatoare, greu de descris. Parca ne ratacisem in valea unui canion. Siruri de corbi mari croncaneau de pe stanci. Alaturi se depozitau gunoaiele orasului. Si, deodata, au aparut ursii. Mai intai unul, cel mai mare, apoi cativa, si pe urma, incet-incet, am numarat douazeci, douazeci de ursi, amusinand la gunoaie. Dar m-am oprit. Nu-mi mai ardea sa socotesc. Cativa se apropiasera cam tare de noi. Inainte de plecare, prietenul furnicar ma instruise doar atat: sa nu fac miscari bruste in masina, caci ursii sunt animale destul de labile. Si sa nu deschid vreun geam. Si am stat asa amandoi, nemiscati, privind fascinantul spectacol al turmei de ursi in amurg. Undeva, in vale, desi atat de aproape, doar la o scurta plimbare la pas, castelul Peles parea ca de pe-un alt taram. Castelul cu parcul lui magnific, invadat poate si el, cine stie, acum cand ursii dorm, de cohorte de umbre. Umbrele acelea de amintiri nestiute si amestecate printre turistii grabiti...
Sania albastra
"Iernile dintre razboaie, in poiana Palatului Peles..." - incepe batranul, oftand putin. "Cand eram copil, coboram cu sania de pe Furnica. Asta era imediat dupa Primul Razboi, era de-acum Romania Mare. Treceam pe langa Economat si pe urma prin curtea Pelesului si ne opream tocmai jos, la Piata Noua. Regele Ferdinand si Regina Maria si toata familia regala erau in curtea Palatului, si noi, copiii, puteam sa-i vedem de aproape, in zborul saniilor. Nu se fereau si nu se pazeau de nimeni, ba, uneori, noi mai chiuiam, cum fac copiii la derdelus, si ei ne zambeau, iar printesele, surorile lui Carol al Ii-lea, ne faceau cu mana, mai ales cea mica, Ileana, care era si ea o copila. Pe Regina Maria o vad ca acum. Era asa de frumoasa, de parca se oprise dintr-un basm drept in albul zapezii. Avea niste ogari supli, cu care se plimba, cu tinuta ei mandra, pe terasa de piatra a castelului. Acolo, in poiana din parcul castelului, Regele cel mic, Mihai, aparea si el. Avea vreo 8-9 ani si invata sa schieze cu un aer serios si atent, petrecut roata, de ogarii jucausi ai bunicii sale."
Batranul din fata mea este unul dintre ultimii oameni din Sinaia care au trait si mai pot istorisi din acel timp. Dar la cei 88 de ani ai sai, Ion Megelea e inca verde. Nu-si arata deloc varsta. Cu chipul sau demn si vorba-i calma, usor apasata, batranul supravietuitor are si azi un soi de darzenie blanda. Si, de indata ce ai intrat in casa lui din sudul orasului, amintirile se incheaga iute. Nedespartit la picioarele stapanului, un caniche mare si alb isi scutura cand si cand blana, aprobator. Batranul povesteste mai departe, agale. Si, ascultandu-l, incep sa vad lumea de-atunci ca aievea, cu ochii mariti...
Cand se apropia Craciunul, frumusetea parcului cu castele devenea mirifica, parca exploda. Mai ales serile, cand, imbracate in mii de lumini a mii de becuri electrice, Pelesul, Pelisorul si Foisorul straluceau ca niste gheizere de lumina, suple si maiestuoase, printre brazii intunecosi, uriasi. Pe aleile de bazalt din padure ardeau faclii si torte, si licarul lor marea vraja sarbatorii celei mari care se apropia. Si de care toata lumea se bucura. "Toata lumea, de la vladica pana la opinca", spune batranul, "ca pe atunci oamenii erau si mai credinciosi si traiau mai tihnit." Acum era vremea copiilor. De Ajun, mergeau la manastire, condusi frumos si incolonati de profesori, sa se impartaseasca. Dupa care porneau la Palat, cu colindele. Si pana sa ajunga acolo, toata valea Pelesului rasuna de colinde vechi, cantate frumos, de voci subtirele. La Peles, ii astepta Regina Maria. Ii primea pe toti la fel, si pe cei din familii mai instarite, si pe cei saraci: daruindu-le jucarii frumoase, de la Viena, soldati de plumb si papusi de faianta, dulciuri si hainute. Iar in holul cel mare al castelului se punea an de an bradul. Un brad inalt, imbracat nu doar in beteala stralucitoare si globuri mari, ci si intr-un potop de figurine vesele, de portelanuri fine, lucrate in Germania. Cei care l-au apucat spun ca era cel mai frumos brad pe care l-au vazut vreodata.
"Si nu numai Pelesul, dar tot orasul se schimba de Craciun", povesteste mai departe d-l Megelea. "Pe atunci, timpurile erau mai bune si oamenii nu erau asa ingandurati ca acum. Lumea nu era muritoare de foame, numai daca nu voiai, nu gaseai sa muncesti. Erau trei fabrici la Sinaia. Cea mare se chema "Costinescu", acum Uzina de Mecanica Fina. Si mai erau hotelurile, pensiunile si fabrica Schill, de hartie, de la Busteni, si destule altele. Asa ca pe oamenii simpli Craciunul ii gasea cu camarile pline, la fel ca pe domni. Langa Hotelul "Palas" era Cofetaria "Capsa" din Sinaia, de unde mama cumpara niste prajituri de ciocolata bune, cum numai atunci puteau fi. Si tot de la "Capsa" lua doamna Argetoianu bomboane intr-un cos mare si ni le daruia noua, copiilor stransi ciopor langa ea.
"Cuibul principesei"
"Si tot de copil, mai am o amintire care mi-e draga", isi continua dl Megelea povestea. "Regina Maria a avut-o ca doamna de onoare pe sotia lui Jean Chrissoveloni, unul dintre oamenii foarte bogati ai tarii. Exista la Bucuresti chiar o banca Chrissoveloni, nu departe de Palatul Sutu. In Sinaia, aveau o vila cu o sera mare de flori, la care tatal meu era gradinar. Ce spun eu acum se intampla cam prin 1921, aveam vreo sase ani atunci. Asa, si cand Regina Maria era la Pelisor, venea des in vizita la doamna Chrissoveloni. Odata m-am nimerit si eu acolo, ca ma mai lua tata cu el. Regina culegea niste flori de mazarica de pe langa gardul inalt al vilei. Dar avea si un catelus, care a inceput sa latre la mine cat zece. Si cum de raul lui eu cam dadeam sa plang, Regina m-a luat intai pe langa ea, pe urma in brate, si mi-a spus: "Nu te speria, ca nu musca!".
Si ce ne mai placea noua mult, cand eram copii, era sa mergem la "Cuibul principesei". Fusese facut pentru cele trei printese, surorile lui Carol al Ii-lea, in padurea de langa Foisor. Era o constructie, o incropire eleganta, care parea ca pluteste, asa cum sta ascunsa, intre crengile unui fag. Si in cuibul acela, printesele veneau foarte des, mai ales vara. Veneau, se urcau si stateau ore in sir, razand si visand, iar noi le puteam auzi de departe chicotele rasunand prin padure. Ei, dar toate astea s-au dus, "Cuibul principesei" s-a naruit demult, a ars, la fel ca si vila Chrissoveloni, care era langa manastire, peste drum de vila Take Ionescu. Si tot in spatele Foisorului a mai fost un loc aparte. Se numea "Vulparia". Aici, intr-o poiana intinsa, ascunsa-n padure, fusesera facute pentru Palat un teren de tenis si o mica gradina zoologica. Erau acolo caprioare care mergeau slobode prin poiana si niste vulpi in custi, vulpi mari, argintii si foioase. Regii aveau si-un vulpar, un om care ingrijea vulpile, un austriac, pe nume Bender. Azi, din tot ce era acolo au ramas doar numele locului si custile ruginite."
Sunetul pianului lui Enescu
"Da, am trait tot felul de vremuri, draga domnule. In 1933, eram piccolo la Cazinou, mi-aduc aminte, canta acolo Gica Petrescu. Mai tarziu, am fost si crupier, cap de masa, si era o onoare sa lucrezi aici, pentru ca pe atunci era unul dintre cele mai mari cazinouri din Europa. Veneau aici oameni direct cu trenul de la Budapesta, iar de la Bucuresti era un tren special pentru cazinou, trenul albastru, cu doua vagoane. Iar atunci, in 1933, i-am vazut pe peronul garii Sinaia si pe nicadori, pe asasinii lui Duca. Erau inchisi in Biroul de miscare al garii, albi la fata si paziti cu pustile.
Pe urma, in 1937 si 1938, am facut armata la batalionul 1 vanatori de munte. Cazarma noastra s-a facut dupa razboi hotel, Hotelul "Furnica". In vremea armatei, am fost detasat la Casa regala, sa lucrez ca florar. Prinsesem meseria de la tata, care ajunsese florarul Sinaiei, avea o sera de flori la marginea orasului si o florarie in centru. In acea vreme, am avut ocazia sa stau de vorba cu Regele Carol al Ii-lea si cu Magda (Elena) Lupescu. Vara le placea sa joace tenis la "Vulparie". Si tot atunci, am trait si-o patanie. Stai sa vezi. Tocmai ma trimisese gradinarul-sef in holul palatului Foisor, sa schimb florile cu altele proaspete. Foisorul era resedinta regelui. Si in hol, intr-un colt, pe o masuta sculptata, boiereasca, am vazut un port-tigaret, pe care stateau inclinate si aliniate perfect niste tigari lungi. Pe vremea aia fumam, asa ca, uitandu-ma cu grija in stanga si-n dreapta, am luat binisor o tigara. Si de-odata inlemnesc. Cineva incepe sa strige: "Mamicule, taticule, hotii!". Parca-l aud si acum. Intorc iar capul in toate partile, nimic. Dau sa pun tigareta la loc. "Mamicule, taticule, hotii!", striga iar. Imi venea sa intru-n pamant de rusine. Si totusi, holul palatului era pustiu. Cu greu, dupa ce ma-nrosisem tot, m-am lamurit. Demascatorul meu era un papagal! Frumos colorat, ascuns intr-o colivie incastrata-n perete, ca sa nu fie vazuta. Abia mai tarziu, cand ma mai linistisem, am stat si m-am intrebat: totusi, cum de invatase pasarea, crescuta in anturajul regal, cuvintele astea?
Si tot cam pe atunci, am vazut la Peles o nunta regala. A Principesei Ileana cu Printul Anton de Habsburg. Tin minte caleasca imbracata toata in flori, in care au trecut prin Sinaia, spre Peles. O caleasca cu sase cai cu clopotei la grumazuri, manati de un vizitiu care se invartea pe sub burta calului si sarea iar in sa.
Pe urma, nu a mai durat mult si a inceput urgia: intai ruperea tarii, apoi razboiul. Am fost pe front patru ani, din Rusia pana in Caucaz. Odata, in 1942, pe langa Odesa, corpul nostru de vanatori de munte a fost incoltit de cinci divizii rusesti. Ne potopisera cu artileria si cu tancurile. Am rezistat acolo zile si nopti in sir, am tras pana ni s-au strambat tevile mitralierelor, dar am scapat." Timid, batranul imi arata o decoratie: "Barbatie si credinta" si un ordin de zi in care e citat si pe care-l tine acum inramat pe-un perete: "Cincizeci de ani l-am ascuns", zice. Citesc hartia mare, ingalbenita. Nu-i deloc un ordin scris sec, dimpotriva, forta tragica a acelei inclestari crunte sangereaza si-acum de sub sticla ramei.
"Odata cu decoratia, am primit o permisie de o luna", continua batranul. Cand m-am intors de pe front la Sinaia, eram bolnav de picioare, de abia mai mergeam. Si atunci l-am vazut pe George Enescu. Ma luase tata iar, sa-l ajut, acum era gradinar la vila Cantacuzino. Mai intai s-a apropiat de mine Printesa Maruca si m-a intrebat daca pe acolo, pe front, de unde veneam, nu il vazusem si pe fiul ei, pe Bazu Cantacuzino. Pai, cum sa-l vad, i-am raspuns, ca dansul e aviator, iar eu sunt pedestras...
Era vara, si eu puneam flori in pamantul gradinii, in genunchi, asa, chinuit, cum puteam. Si atunci am auzit sunetul pianului. M-am intors: Maestrul canta in balcon, cu ochii inchisi. Si am ramas asa multa vreme, in genunchi, printre flori, ascultand sub brazi pianul vrajit al lui George Enescu... Moartea si urgia si frontul pareau duse in alta lume, duse pe pustii. Si mi-am amintit dintr-o data toti anii si toate clipele frumoase traite pana atunci.
...Apoi am privit spre muntele Caraiman. Crucea lui stralucea intens in soare, cum stralucea si inainte de razboi, aprinsa in noptile de Craciun: puternica, ocrotitoare, veghindu-ne pe Carpati..."
Valentin Iacob
Fotografii: Arhiva Academiei Romane
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
