Cetatea dintr-un glob de sticla
Prin ceturile albastre ale inceputului de decembrie,
magnifica cetate a Sighisoarei asteapta primele ninsori
si pe Mos Craciun
Cinci, sase porumbei dolofani stau nemiscati pe obloanele verzulii, date de pereti, si pe canturile ferestrei unei case vechi de aproape trei secole. Stau intr-un echilibru pe cat de asimetric, pe atat de perfect, ce ar putea semana cu un tablou, daca nu ai avea senzatia clara ca nici un pictor nu si i-ar imagina vreodata pozand in felul asta. Fara a deveni aroganta fata de suratele ei, unele mai tinere cu cateva sute de ani, fereastra de pe Strada Cositorarilor are un simt artistic nefiresc, asa ca, dupa ce s-au falfait ce s-au falfait, au gangurit, au facut zig-zag-uri cu pieptul in fata si cu penele umflate in scopuri romantice si si-au alungat intrusii de pe micul lor teritoriu, porumbeii s-au lasat tintuiti ca de un magnet intr-o noua "poza" bine studiata. Cand, deodata, geamul se deschide si un domn in varsta, slabut, cu o palarie pe cap si un aer de violonist, desi n-a pus in viata lui mana pe o vioara, apare cu o jumatate de paine. Gangureli, toti porumbeii dau din aripi, dar nici unul nu fuge de mainile batranului care ii mangaie si-i alinta pe fiecare. Il intreb ceva si batranul imi raspunde de la etaj, imi tot spune ca pe unul dintre ei il cheama Vu, e cel mai cuminte si vine la ore fixe, dimineata si seara, chiar cand bate orologiul din Turn. O sa urc mai tarziu pana la batran. Acum nu-l mai aud din cauza porumbeilor si a vociferarilor din strada. Trei fetite la vreo 12 ani, pornite in excursie cu scoala, au "evadat" pe stradute, isi noteaza constiincios inscriptiile de pe ziduri intr-un caiet pe care probabil il vor uita in autocar, cu un regret care va dura cateva secunde doar. Vorbesc tare, cat pot de tare, in germana, si din cand in cand, atunci cand se enerveaza si nu-si gasesc cuvintele, in romaneste. Trei costume albe, cu gulere inalte si cu sclipiciuri, de printesa, s-ar potrivi atat de bine si cu decorul, si cu firea lor. Un baietel si o fetita, mai mici cu cativa ani, care au stat lipiti de gard, cu ochi mari si curiosi, pana a trecut "alaiul", ocupa din nou straduta ce porneste de la Turnul Cositorarilor si coboara ingusta, incadrata de ziduri vechi, pana la casa lui Vlad Dracul. Se joaca cu o mingiuta albastra, foarte usoara, din plastic. "Fii atenta!", zice ala micul, "ti-o arunc acuma de zici ca vine racheta!" Ceva mai incolo, pe Strada Scolii, de unde porneste tunelul din lemn spre Biserica Manastirii, pe deal, doua sasoaice stau in fata casei si vorbesc in germana. Una dintre ele, doamna Ionascu, poarta pe cap un fes crosetat, urias si tuguiat ca o jumatate de obuz. Nu regreta nici un moment faptul ca nu a plecat in Germania odata cu toate rudele ei: odata, cetatea era locuita de sasi, acum ii poti numara pe degete. Doamna Ionascu a venit aici la inceputul anilor 60. Doamna Berta Banyai, unguroaica, s-a stabilit in cetate la 12 ani. Asta inseamna fix acum 80 de ani! "Stiu tot ce a fost pe strazile astea, cine a locuit si cine mai locuieste in fiecare casa, tot stiu!". Oamenii cetatii, singura cetate medievala locuita din Europa, au ramas in mare parte batranii.
Este duminica dimineata si pe stradute pluteste ca un abur pe care mai intai il banuiesti, apoi il vezi clar, la un metru deasupra capului: un sunet de orga. Toate clopotele prind a bate in acelasi moment, cel de la Biserica de pe Deal, de la Biserica Catolica si de la Biserica Evanghelica, de unde se aude orga. Duminica dimineata, la ora 11, lumea vine imbracata frumos, la una din slujbe. Daca nu ar fi oamenii acestia, cei care locuiesc inca aici, daca nu ar fi amintirile luptelor, ale dramelor, dar si ale sarbatorilor si zilelor insorite, amintiri si emotii ce razbat din fiecare zid, din fiecare turla, Sighisoara ar semana cu o superba macheta, o reconstituire 1/1 cladita spre deliciul domnilor istorici si al turistilor. Asa insa, cu emotiile, cu oamenii sai, cetatea Sighisoarei pare un orasel medieval, viu, aflat intr-un glob cu sticla groasa si, daca stii unde sa apesi, intr-un loc ascuns, deasupra strazilor vechi, a turnului cu ceas, a arcadelor, boltilor si felinarelor, va incepe sa fulguiasca in ritmul sunetelor de orga.
Craciun sasesc
"Sa va spun eu cum a fost cu sasii. Odata era plina cetatea de sasi, apoi au inceput sa plece si, daca o plecat copiii, or cerut si parintii, daca or plecat parintii, or cerut si cumnatii si tot asa, ca oile dupa cioban. Si sa nu credeti, sa fiti sigur ca celor de o anumita varsta le-o parut rau ca o plecat. Aici ziceau: "Ce sa raman singur?", dar acolo tot singuri stau toata ziua, pana ce vin copiii lor de la serviciu. Fratele meu, baiatul, toate rudele mele s-au stabilit in Germania, am mai ramas aici doar cu fata si cu nepoata. Aveam si eu actele in buzunar, dar sotul meu era mecanic de locomotiva, nu stia germana si la trenuri e mai greu, sunt mai multe intrebari de pus. Iar acum, cand sotul nu mai e, sa plec in Germania, dupa ce am muncit atat la casa asta?"
Doamna Ionascu isi face de lucru prin bucatarioara ei in alb si albastru, dintr-o casa cu mai multe familii, ascunsa in spatele unei bolti lungi si intunecoase. Numele ei de fata este Schot, Sara Schot. Acum toti o stiu drept doamna Ionascu, insa inainte o strigau Tiri, asa cum sasii le alintau pe Elisabeth - Lizi, pe Rosine - Zili si pe Ekaterine - Kati. S-a nascut la Lasca Mare, un sat la 12 kilometri, pe drumul spre Medias, locuit la vremea aceea in mare parte de sasi. "Nu eram noi prea bogati, nu aveam oi, capre, dar aveam ceva porci si vaci, iar la ora 12, cand veneam de la scoala, incepea treaba. Mergeam dupa buruiana, dadeam la porci de mancare, aveam grija de vitei si, cand erau parintii la camp, mai puneam la foc o ciorba din fasole frecata, pana vin ei sa fie aproape gata, iar seara mai mulgeam cate o vaca. Si apoi duminica era zi de biserica, ne imbracam frumos, ne pregatea mama hainele de sambata si la 10 tot satul era la biserica, doua ore, cat tinea slujba. Veneau toti in port sasesc, va arat eu poza. Asta o fost viata noastra, pana cand o pornit prin sat unul cu goarna de la Primarie sa anunte ca a doua zi barbatii nascuti pana-n 1927 si femeile pana-n 1928 sa vina la Sfat cu mancare de drum sa mearga la curatenie. Acolo i-o adunat pe sasi, intre care si tatal si fratele meu, i-o bagat ca pe animale in vagoane de marfa si i-o dus in Rusia, la munca grea. Fratele meu o lucrat doi ani intr-o fabrica de cuie, pana cand i-o sarit un varf de cui, si-o pierdut ochiul si l-au trimis acasa. Tata ne povestea mai tarziu ca nu primea altceva de mancare decat ciorba de salata si frunze de sfecla, asa ca dupa munca mai mergea la oameni, ii ajuta la randuiala, cara lemne pentru o rubla de-o paine. Acasa nu stiam nimic de ei, nu aveau voie sa scrie, nimeni nu a primit nici o scrisoare. Noua ne-or luat vitele, ne-or luat tot din casa, apoi un timp ne-au dat si afara din casa. Romanii pe care i-or mutat or tinut randuiala, nu zic, dar tiganii or distrus tot, asa ca, dupa ce o cazut un perete, ne-or dat casa inapoi."
Tiri si-a dat jos coiful urias din lana si priveste in jos, spre fotografii. Acelea au fost vremurile grele, cand, daca se plangeau de ceva, li se spunea "duceti-va la Hitler sa va dea el, sa va rezolve el problemele!", de parca ei ar fi avut vreo legatura cu razboiul. "De aia o plecat sasii, ca o luat ei tot si-o impartit intre ei." Tiri a plecat numai pana la Satu Mare, unde fratele ei facea o scoala si unde l-a cunoscut pe viitorul sau sot, oltean din Craiova. Sase ani au stat in Sighetul Marmatiei, apoi au primit casa de la tara inapoi, au vandut-o si in 63 s-au mutat in Sighisoara.
Distanta, bariera pe care Tiri a impus-o de la bun inceput intre noi si pe care eu am primit-o fara mirare, ca pe o marca germana, a disparut incet, incet. Sasii nu sunt nici aroganti, nici reci, asa cum ii catalogam in general pe nemti ci, dincolo de reticenta lor initiala - deschisi spre dialog, spre emotie. Sara face parte din Comitet si, pe langa romani si unguri, este singura sasoaica din Clubul batranilor - locul unde se intalnesc, de doua ori pe saptamana, in cladirea cu steaguri si joaca sah, rummy si mai povestesc. Clubul batranilor din cetate, romani, unguri si o sasoaica, fondat de englezi... Acum Tiri este destinsa, luminoasa la fata, spune cate ceva cu aerul celui care tocmai ce a ispravit un siretlic de senzatie si rade cu pofta. Acum putem vorbi despre cea mai frumoasa sarbatoare a anului. Cum era Craciunul sasilor, cum era Craciunul in satul natal si in splendoarea aceasta de cetate care arata probabil ca-ntr-un basm, impodobita de betea si de zapada?
Si acum? "La fel ca atunci, sasii care au mai ramas strang bani si la bradul de Craciun se aduna pachetele cu daruri, se impart bilete la copii si fiecare isi primeste cadoul. Suntem vreo 6-7 femei in comitet si ceva barbati si ne ocupam de brad si de cadouri. Si chiar daca sasii au plecat, Biserica Evanghelica de langa Turn se umple in fiecare Craciun, ne vin rudele din Germania, se strang si turistii care se nimeresc aici, iar domnul Halman canta atat de frumos la orga..."
Strada Secuilor
In camera de la etaj a batranului de pe Strada Cositorarilor troneaza o planseta de proiectare. In rest, tablourile pictate chiar de el, cartile, jucariile si toate lucrurile din camera par ca sunt luminate de huruitul porumbeilor de la fereastra. Jakob Zsoltan are 73 de ani si 6 luni, din care 59 si 10 luni a muncit. Mania cifrelor are si o explicatie: a fost inginer proiectant si mai lucreaza si acum la planseta. S-a nascut aici, in Sighisoara, dar in timpul crizei mondiale din 31-32, familia sa a plecat la Dumbraveni, langa Medias. Razboiul i-a prins la Cristuru Secuiesc, iar tatal sau, dupa ce a fost prizonier la rusi, a fost in 58 intemnitat politic 10 ani, desi era nevinovat. El a avut tot timpul sentimentul ca vrea sa revina acasa, la Sighisoara. "Ani de zile am facut naveta de la Odorhei la Sighisoara. Ma trezeam la patru dimineata, la cinci si douazeci pleca trenul, iar la sapte si jumatate seara aveam tren de intoarcere. Erau pline trenurile, oi, oi, erau din ce in ce mai multi navetisti. Era si cetatea locuita, iar in anii 50 a inceput construirea cartierului de blocuri, unde au venit multi oameni. Acum au mai ramas vreo 19000 de unguri si restul romani. Imi place de romani. Sunt oameni crestini, ce-i al lor e si al nostru. De mine se zice ca-s "bonghiu si bozgor de ungur", dar eu sunt secui, la fel ca bunicul meu, care era nobil. Vedeti strada asta a Cositorarilor? De aici pana la Strada Tamplarilor a fost o asezare secuiasca, cu asezari casa in casa, ca in secuime, cu casa, sopronul si sura drept inainte. Care-i diferenta intre unguri si secui? La ei numele proprii sunt in toate felurile, "icsi bischi cacabischi", pe cand la noi reprezinta ocupatia. Jakob, acum 1000 de ani era cel care scria cronicile luptelor lui Atilla, Zoltan era cel care-i purta armele. Covaci e cel care potcoveste, iar Zsabo e croitorul. Si se mai vede imediat dupa dialect."
D-l Jakob s-a mutat in cetate in 1961 si a lucrat la planul de sistematizare a orasului si la refacerea unor fatade. "Ca sef de serviciu am razuit cu spaclul in mana pana la ultimul strat si apoi am refacut culoarea initiala. S-au dat bani multi in anii 60 pentru aceste lucrari si erau echipele cele mai bune de muncitori. Asta m-a atras tot timpul aici, orasul medieval si lumea, omul cu care am muncit, dar si vizitatorii, ca era plina cetatea de oameni din toate colturile pamantului."
Doamna Berta
Micuta, cu un zambet care te invaluie, dar care nu stii de unde vine, din ochii, din gura, din miscarile sale, doamna Banyai Berta are la 92 de ani ceva din gesturile, din vioiciunea unei veverite. Nu duduie de energie, ci de amintiri, de bunavointa si de pofta de a cunoaste, de a vedea cat mai multe. S-a nascut in Bulgareni, Harghita, in 1911, si 12 ani mai tarziu s-a mutat cu parintii si cu cei cinci frati la Sighisoara. Aici a fost crescuta de doua sasoaice, doamna Matilda si doamna Rolhen, pentru care facea curat in casa, trebaluia, si de la care a invatat saseste si germana, asa ca acum doamna Berta este foarte mandra ca stie patru limbi. Dupa "ucenicie", au urmat 35 de ani de munca la fabrica de textile, la razboaiele din care ieseau unele dintre cele mai bune camasi din tara.
Anul acesta s-au implinit 80 de ani de cand s-a mutat in cetate. Le-a vazut pe toate. Care au fost vremurile cele bune? Cu siguranta, cele de dinainte de razboi, cand bogatanii, patronii de fabrici, se plimbau cu trasurile cu cai pe stradutele inguste si boltite. Cand sasii si toti ceilalti locuitori ai cetatii se adunau la targuri si baluri fel de fel. "Pe timpul verii, in iulie, era Ispasul, sarbatoarea ruzenchinilor, cand se urca un barbat, un sas, intr-un pom invelit in poleiala, in foaie, si asa frumos vorbea de acolo, toti cei care erau in jurul pomului il ascultau. Apoi lua cativa pumni de ruzenchini, strugurasi de aia mici si marunti, si-i arunca in sus, iar noi, copiii, alergam sa-i culegem. Toamna era balul strugurilor, se serba pe strazi, si seara, lumea se aduna la "Zander", un restaurant mare aflat sub Turn, impodobit pe tavan, pe pereti, peste tot cu ciorchini de struguri. Acolo se tineau balurile sambata si duminica si de fiecare data venea si canta fanfara sasilor. Mai erau sarbatori si-n mai, mergeau la padure si-i prindea sase dimineata sus pe deal cu fanfara cantand. Fasing-ul era serbarea vecinatatilor si se tinea la inceputul anului, prin februarie. Orasul era impartit in vecinatati, cum ar veni acum cartiere, mai multe strazi laolalta si, o data pe an, in aceeasi zi - o zi si-o noapte -, fiecare vecinatate avea serbarea ei, cu muzica, cu chef si, mai tarziu, spre seara, mai mergeau unii la altii, prin alte vecinatati. Rau au facut sasii ca au plecat, sunt oameni buni, corecti. Umblau in hainele lor nationale si strazile purtau denumirile lor: Tischlergasse, Schulgasse, Turmgasse... Si erau si mai multi porumbei ca acum, era o doamna pe Strada Scolii care tinea cu sutele porumbeii, iesea cu un cos mare plin cu paine si le dadea de mancare."
Dar parca dintre toate sarbatorile de peste an, cel mai frumos era in cetate in zilele de Craciun. La biserica si in Piata Mica se impodobeau brazi, cel din piata fiind unul mare, impunator, pentru care se facea o gaura mare in pamant, sa stea bine. Si brazii erau plini de toate cele, de conuri colorate, de mere, biscuiti si mai ales de turte dulci, caci sasii erau "foarte cu turtele dulci". Si copiii romani mergeau pe strazi la colindat, coborau cu saniile de sus, de pe deal, de la liceu, imbracati in haine frumoase si curate, populare, si era asa de frumos sa-i auzi cum canta, cum suna din clopotei si pocnesc din bice... Iar de Silvester - de Revelion adica - toata lumea statea la casa lui si serba cu familia laolalta, se punea masa mare.
Doamna Berta are - spre deosebire de multi alti batrani - si altceva in afara de amintiri, anume prezentul. Merge in vizita cu taxiul la prietenele sale din orasul de jos si vara, in zilele festivalului medieval, isi pune "picioarele la drum" si se plimba prin cetate sa vada ce mai e nou, cum se distreaza tinerii. "Cunosc toate colturile, toate ungherele, toti oamenii care au locuit aici. Pe vremuri, cetatea a fost mai simpla, dar nu mai frumoasa. Poate oamenii erau putin diferiti. A fost in viata altfel ca acuma, oamenii mai apropiati, mai iubitori, sasi, unguri, romani, erau toti impreuna, prieteni, fara dusmanie. Ce-i drept, si acuma suntem bine, cum merge merge, rautate nu facem, nu ne certam, suntem ascultatori si corecti si iubim unul de altul. Si acum ne strangem, batranele din cetate, doamna Monica, doamna Ionascu, Rujo Olga, vara mergem in fiecare zi in Piata Mica. La vara sa veniti sa ne vedeti cum stam pe bancutele de sub castanul cel mare, stam si ne vaitam si povestim ca babutele."
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
