Un miracol adevarat: Rugaciunea
Marturisire
Am avut marea fericire, impreuna cu fratele meu, sa crestem invaluiti de iubirea si veghea nemarginita a parintilor nostri. Oameni minunati, ne-au crescut in spiritul iubirii valorilor inalte ale onestitatii, al respectului de oameni, de bine, de frumos si de adevar, in spiritul muncii si-al datoriei, dar, mai ales, in spiritul credintei in Dumnezeu. Cu toate ca viata n-a fost miloasa cu ei si mai tarziu nici cu mine, increderea in puterea divina ne-a ajutat sa invingem necazul si suferinta, sa ramanem in legea morala si in iubirea care nu s-a indepartat niciodata de noi. Am trait intens clipe de deznadejde si lacrimi, de suferinta consumata pe paturi reci de spital, dar rugaciunea nu m-a parasit niciodata; rastignita pe rugul ei, am fost intotdeauna ascultata si ajutata de Dumnezeu.
...Aveam 18 ani si mari dureri de cap. Atat de mari, incat nu-mi puteam desprinde crestetul de pe perna. Eram in preajma bacalaureatului, o eleva buna si silitoare, printre premiantele scolii. Nu ma mai puteam concentra, ceea ce imi adancea suferinta. Le-am spus parintilor ca n-am sa ma pot prezenta la sesiunea pentru bacalaureat. Au ramas interzisi, erau ingrijorati si intristati. La fel si profesorii, care m-au sfatuit sa ma prezint oricum la examen. Starea mea era insa cu mult mai grava decat isi inchipuiau. Incepusem sa am niste imagini bizare, haotice, care ma bantuiau cand incercam sa adorm: pasari ciudate, animale, chipuri umane deformate, figuri geometrice trunchiate etc., care veneau intr-o succesiune rapida, terifianta, asemenea avalansei imaginilor unui televizor dereglat. Cu toata stradania mea sa adorm, cosmarurile nu dispareau. La insistenta celor din jurul meu, m-am prezentat la sesiunea de bacalaureat, dar nu m-am putut concentra, am predat foaia alba, nescrisa, si am plecat din sala. Am suferit cumplit aceasta infrangere nedreapta. Tata, alarmat, m-a dus la doctori. Au spus ca suferisem un traumatism psihic si ca aveam nevoie de liniste. Dar cosmarurile continuau. Vizita acelor personaje bizare se repeta cu obstinatie, aducandu-ma in pragul pierderii ratiunii. As fi innebunit pur si simplu, daca intr-o noapte n-as fi auzit un glas ca un tunet, care imi poruncea sa ma rog. Agatata parca de o scandura de salvare, mi-am impreunat mainile si, cu lacrimile siroindu-mi pe fata, am inceput sa cer cu toata fiinta: "Doamne, Doamne, ajuta-ma!". Ca o binecuvantare, somnul a venit peste mine, si atunci, si de atunci inainte, fiindca de vedeniile acelea n-am scapat niciodata, desi intre timp s-au rarit. Intremata, am dat examenul final de absolvire a liceului si am intrat si la Facultatea de filologie, pe care am izbutit s-o termin.
In rastimpuri, in perioadele mele mai grele, de suparari, oboseli, nedormire, au mai aparut acele imagini vizuale haotice, uneori extrem de intense. Dar de fiecare data, inainte de-a adormi, m-am rugat cu toata fiinta in sinea mea: "Doamne, Doamne, ajuta-ma!", sperand profund ca o sa-mi treaca, ca voi fi ascultata acolo, sus. Si mereu se intampla aceasta minune, sa adorm. N-am spus nimanui despre lucrurile acestea, nici celor apropiati: parintilor, fratelui, sotului, fiului meu, gandind ca se vor ingrijora. Nici medicilor nu le-am prea spus, dandu-mi seama ca nu patrund semnificatia acestor fenomene bizare, care treceau si trec si astazi, mereu, imediat dupa rugaciuni. Au ramas o taina. Numai rugaciunea reprezinta o certitudine, convingerea ca ruga rostita din adancul fiintei va face ca raul sa treaca. Si trece! Un miracol, o adevarata minune, care m-a ajutat sa ajung pana in cel de-al 75-lea an al vietii, depasind restristile si bolile grele (cancer), lupta intre viata si moarte. Din adancurile fiintei mele inalt intotdeauna glas catre Dumnezeu: "Doamne, Doamne, auzi-ma, Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!" si reveneam si revin la viata, ma minunam si ma minunez ca am putut birui suferinta prin rugaciuni.
Modval Ludmila - str. Sergent Nitu Vasile 68,bl. 26, ap. 97, sc. 3, sector 4, Bucuresti
Povestea unchiului Dumitrica
Intamplarea pe care o voi relata este o minune reala, petrecuta cu multi ani in urma, care mi-a fost povestita de catre bunicii mei. Aceasta minune s-a petrecut in viata unchiului meu, pe care din pacate nu l-am cunoscut, deoarece s-a stins in toamna in care eu am venit pe lume. Din spusele bunicilor, am aflat ca unchiul era o persoana credincioasa, cu frica lui Dumnezeu, care mergea la biserica regulat, fiind respectat de ceilalti. Locuia impreuna cu sotia lui, pe care eu am iubit-o foarte mult si de care m-am atasat repede, de pe cand eram doar un copil. Inaintea acesteia, unchiul a mai avut doua sotii si, deoarece asa a vrut Dumnezeu, el le-a ingropat pe amandoua. Cu toate acestea, avea o gospodarie bine intemeiata, fiind unul dintre fruntasii satului. Mosicu Dumitrica, cum ii spuneau bunicii, a luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial, din care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a intors teafar si nevatamat. Insa o nenorocire l-a lovit brusc, luandu-i vederea la varsta de 75 de ani. Desi unchiul a avut o viata foarte grea, el si-a pastrat credinta in Dumnezeu si, prin puterea rugaciunii, spera intr-o minune. Aceasta s-a produs la patru ani dupa ce isi pierduse vederea. Intr-o zi, la fel de brusc precum a orbit, vederea i-a revenit. Martore la acest miracol au fost sotia sa si o vecina chemata de aceasta. Cele doua femei priveau uimite cum unchiul le spunea foarte clar in ce erau imbracate. Unchiul a mai trait cativa ani, stingandu-se din viata in toamna anului 1985. Sunt sigura ca, daca dupa moarte exista ceva, unchiul se afla acum in Rai, de unde ne vegheaza pe toti.
Poate povestea mea nu este atat de impresionanta ca celelalte, dar aceasta intamplare este un miracol adevarat, un miracol numit rugaciune. Desi nu le vedem sau poate ne prefacem ca nu le vedem, in fiecare zi se intampla minuni, oricat de mici ar fi ele, iar asta dovedeste ca acolo sus Cineva are grija de noi.
Malutan Andrada - Bailesti, jud. Dolj
Copil fiind, am trecut printr-o mare incercare. Ca urmare a nationalizarii farmaciei parintilor mei, tata a plecat de acasa, iar mama a facut Tbc galopant si a fost internata vreme de patru ani la sanatoriul de la Pucioasa. M-am trezit singura, fara nici un fel de ajutor. Prietenii si rudele au uitat peste noapte de mine. Nu aveam nimic, era perioada cartelelor de paine si combustibil, de alimente si de imbracaminte. Nu aveam nici pensie alimentara, nici dreptul la bursa scolara, nimic! Dar singura nu am fost! I-am avut cu mine pe Dumnezeu si un suflet nevinovat, credincios si din cale afara de tandru: o catelusa. Intr-o zi, intorcandu-ma de la scoala, vecinii m-au anuntat ca directorul sanatoriului ma chema urgent, daca mai voiam s-o vad pe mama in viata, cu imbracaminte si bani. Cu putinul pe care l-am adunat intr-o bocceluta, cu catelul sub brat, am plecat. De la gara Pucioasa spre sanatoriu trebuia sa trec prin fata bisericii. Deodata, pe strada a aparut un barbat inalt, cu infatisare blajina si o expresie indurerata, purtand in mod vizibil o aura peste crestet, o aura mare, stralucitoare, care parca ardea. Dintr-un imbold pe care n-am sa mi-l explic niciodata, am facut un pas catre el, punandu-i mana in piept. "Vreau sa va vorbesc, parinte", i-am spus. Preot, copil si caine am intrat in sfanta biserica. M-a ascultat, a rostit pentru mine o rugaciune, mi-a cerut numele mamei si numarul salonului in care era internata, apoi mi-a spus ca se va duce sa se roage vreme de o saptamana, la miezul noptii, alaturi de patul ei. Ca prin minune, desi eram in plina epoca stalinista, directorul spitalului i-a permis accesul in sanatoriu. Mie preotul mi-a interzis sa merg la mama vreme de sapte zile, de sambata pana luni, indemnandu-ma sa ma rog si sa astept ajutorul lui Dumnezeu. Nu stiu cum au trecut zilele. Luni dimineata am plecat cu groaza de acasa, dar cand am ajuns la spital, am gasit-o pe mama asteptandu-ma in poarta: era vesela, imbracata cu o rochita albastra, cu parul impletit in doua cosite ridicate pe cap. Nu pot descrie ce am simtit. Imi amintesc vag ca in spatele ei plutea o mare de halate albe...
Din deal, de la sanatoriu, am tinut-o intr-o fuga pana la biserica, unde parintele ma astepta intr-o strana. Am vazut din nou cum aura aceea ii ardea deasupra capului. M-a mangaiat, spunandu-mi ca doar credinta mea o salvase pe mama, m-a indemnat sa ma rog mai departe, dar sa nu ma gandesc la calugarie ca la un semn de recunostinta pentru miracolul petrecut. Eram prea mica si vremurile prea tulburi. (Intr-adevar, dupa ce mama se vindecase, gandul calugariei imi staruia in minte, dar nu-l marturisisem si-am fost uimita ca parintele l-a ghicit.) M-a intrebat apoi cum de aflasem ca-i preot, fiindca era imbracat in civil cand il intalnisem pe strada, ras in cap, abia iesit din puscariile comuniste. Nu i-am spus ca i-am vazut aura. I-am sarutat mana, i-am acoperit-o de lacrimi si am plecat.
A trecut de atunci o viata. Cu toate astea, e prima data cand povestesc intamplarea aceasta, ingropata adanc in sufletul meu.
Tanasescu Rodica Zoe Paula - comuna Potlogi, jud. Dambovita
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
