Nouazeci de ani de amintiri
Taran din Traisteni, Constantin Rasnoveanu isi aminteste,
dupa aproape un secol de viata,
povesti cu miresme neatinse de timp
Prima fotografie este facuta la mijlocul anilor 30 si-l arata un pic timid, stingher, fecior de la tara, infipt in cizme militaresti, cu chipiu, centura, pe-un fundal cu figuri geometrice aiuristice. In cea de-a doua fotografie, avea vreo "douazeci si vreo patru de ani" si, chiar daca mana e tot in sold sprijinita, atitudinea e cu totul alta. Acum este acasa, in port national, alb si negru, cu o palarie mare pe cap, si este stapan. Mana pe care se odihnesc acum fotografiile scorojite de timp este mare, aspra si inca simte lipsa celor doua degete pierdute cu zeci de ani in urma in Crimeea, pe un camp de lupta.
Batranul se ridica, cu incetul, de pe scaun. Are 91 de ani, este inalt, drept, in putere si are purtari blajine, de invatator de tara, desi a luptat pe trei fronturi, a fost ani buni cioban si apoi a lucrat in carausie, la padure. Acum traieste in satul sau, de unde n-a mai plecat de cand a venit din razboi, in Traisteni, intr-o casa construita pe locul casei parintesti, in care toti membrii familiei au ochii albastri, de diferite intensitati: batranul Constantin Rasnoveanu, fiica sa si motanul lor birmanez.
Satul cu zece case si popa cu cioareci sub patrafir
Vazut de sus, de pe malul Doftanei, dealul este impartit in doua de un brau imperial de brazi, ce contrasteaza puternic, prin verdele lor taios, cu nebunia de nuante a padurii lovite de toamna. Mai jos sunt pajistile arse de brume, palcuri de copaci, capite, case si garduri.
In dreptul unei punti lungi, ce se balangane deasupra apei, un mar urias are in "custodie" cele trei case din curtea familiei Rasnoveanu. Una dintre ele, mica si alba, locuita in prezent de gramezi parfumate de mere, a fost construita in urma cu 60 de ani si face parte din zecile de case taranesti ce se-nsira, vechi si superbe, printre vilele si cladirile noi de pe Valea Doftanei. "Casa parinteasca era mare, avea 12 metri lungime, 8 latime, trei camere si o sala roata. S-atunci era viata frumoasa, dar nu era luxul care-i acum in casele oamenilor. Casele erau atunci invelite in sindrila, lipite cu pamant, bucatile de lemn intrau una in cealalta, nu erau batute in cuie. Nu prea era mobila in ele, doar o soba, asa, cu trei craci, asterneam langa ea o rogojina, niste haine si dormeam pe ele."
Batranul isi aminteste ca, atunci cand era copil, satul era format din vreo zece familii, fiecare cu cate-o ceata serioasa de prunci. De pilda, numai Ion a lu Stefan, padurar si proprietar de vite, crescuse, cu doua neveste, 22 de copii. Constantin a fost cel mai mic din sase flacai si a mai avut trei surori. Au fost asa: Ion, Gheorghe, Dumitru, Neculai, Constantin, Maria, Paraschiva, Dobre, Frusina. Tatal a murit in Primul Razboi Mondial, pe undeva prin Turtucaia, el avea trei ani si nu-l mai tine minte. Mama lor, Domnica, i-a crescut pe toti cum a putut. Parintii s-au nascut in Traisteni, insa "mosii" lor vin de la Rasnov, de prin partile Brasovului. Primul din neamul lor venit aici, pe pamanturile manastiresti, a fost Vasile Rasnoveanu, unul dintre ardelenii care a trecut muntii, a fortat granita si s-a stabilit in Muntenia, satul de viata sub imperiul habsburgic. "Noi cam semanam cu ardelenii, dar nu la vorba, ca aia vorbesc cu "no": "No, mai Constantine, no ce mai faci? Sanatos?". Am prins si eu granita, era aici, la noi, pe dealuri, pana prin 22, dupa aia s-a desfiintat cand au luat romanii Ardealul inapoi. Era un pichet de graniceri unguri si unul de romani, pazeau cu arma, dar ardelenii care veneau cu marfuri mai treceau pe alaturi. Veneau cu contrabanda, cu icoane, cu haine, cu plosti de bautura si mergeau la cunoscuti, care le vindeau la randul lor, ca pe-atunci nu era targ."
Satul cu zece familii avea la inceputul secolului al Xx-lea o bisericuta din care "au mai ramas zidul si cimitirul. Popa Ionica umbla ca tot taranul, umbla national, tot cu cioareci, cu camesa, si asa slujea si in biserica. Isi punea patrafirul si hainele de preot, dar pe dedesubt tot costumul national il avea. Si batranii mergeau toti la slujba, in haine de sarbatoare. Au venit alti preoti de atunci, dar nici unul nu purta cioareci pe sub patrafir. In schimb, de Pasti, traditia a ramas aceeasi: oamenii pun pe-o masuta, in fata altarului, un cos cu oua rosii, si pe o farfurie, cateva felii de cas dulce."
"Lautarii veneau si duminica, la Salon. Salonul asta era o camera mare, unde noi plateam cate cinci lei intrarea - cam scump pe-atunci -, iar patronul angaja cate-un roman, la acordeon, si doi tigani, la vioara si cobza, de ne cantau. Erau fete si feciori de aici din sat, ne cunosteam cu totii intre noi si jucam de pe la unu pana la sase seara. Mai mergeam si la claci, de doua ori pe saptamana, joia si sambata; incepeau pe la 8-9 seara si abia noaptea pe la 1-2 ajungeam acasa. Ne-adunam cate 15-20 pe la cate-o femeie de-asta, mai buna de gura, fetele coseau, torceau, flacaii mai cantau din fluier, din caval... Dupa ce se termina, jucam cate o breaza, o polca, invatam unii de la altii. Asa ne placea, ca iarna, cand era un metru si ceva zapada, de uneori nu se vedeau tambrele de la gard, ieseau 7-8 flacai cu lopetile, faceau carare si tot mergeam seara la claca."
Razboiul vazut prin ochi albastri
Armata a facut-o la Abrud, la "5 - Vanatori de Munte", timp de un an si opt luni. I-a placut in Tara Motilor, mergea cu mocanita din Campia Turzii, Zlatna, Rosia Montana pana-n Abrud, erau oameni cinstiti si cumsecade. Intors acasa, s-a casatorit cu Maria, din dragoste, si a ramas trei ani, pana cand intr-o zi un gardian de la Primarie a iesit cu goarna in strada: "Cine are ordinul cu o stea sa se prezinte la unitate". Era mobilizarea din 1939. "Ne prezentam la batalion, ne imbraca militari si plecam pe data in Ardeal, Baia Mare, Crisul Repede, Crisul Alb, pe acolo, ca zicea ca vin ungurii peste noi, apoi am plecat in Rasarit si am luptat pe trei fronturi, m-am mai intors acasa dupa trei ani si ceva. Si fratii mei mai mari, Ion si Gheorghe, au facut razboiul in 1916-1918 si s-au intors sanatosi. Eu am luptat in Caucaz, apoi am trecut in Crimeea, in Cuban, pe la Marea de Azov. Era un ger in Crimeea, stateam in bivuac, dormeam imbracati, incaltati, in mizerie, infometati, cu paduchii pe noi. Plutonul meu mergea noaptea in recunoastere, ne trimetea cu radioul fara fir si noi raportam la batalion: "inamicul e in dreapta sau in stanga". Tot timpul am fost in linia I, cu grupuri de artilerie care ne sustineau ca sa putem inainta. Ne luasem inima-n dinti, ori murim, ori traim, ceva trebuie sa se intample, da uite ca Dumnezeu mi-a ajutat si-am ajuns acasa. Ne gandeam: "Ba, om mai calca vreodata pe-acasa, ne-om mai vedea noi tara, familia?". Ne obisnuisem cu razboiul, cu mizeria si ne cam luasem gandul ca ne vom mai intoarce candva. Multa lume a ramas pe-acolo, mai ales in Caucaz, pe Valea Plangerii. Luptam alaturi de nemti, dar noi eram mai curajosi, ne faceam Sfanta Cruce, ne rugam la Dumnezeu si dupa aia ne aruncam inainte. Nemtii erau ceva mai fricosi, dar erau oameni civilizati, nu ca rusii, scarbosi, destrabalati, nici nu ziceai ca-i armata, nu plecau la atac pana nu se-mbatau, uneori ii gaseam morti prin beciuri, cu butoaiele de tuica si vin curgand peste ei. Nemtii aveau pantalonii calcati la dunga, primeau ratie de tigari, bomboane, ciocolata. Cand aduceau nemtii mancare, stiam ca aduc mancare buna. Invatasem putin nemteste si vorbeam cu ei, ne aratam unii altora fotografiile de-acasa, eu aveam o fotografie cu Maria, care era frumoasa si avea in brate copilul nostru de-un an, Ion. Cand aveam putin timp, scriam acasa, intrebam ce mai e pe-acolo, cum se descurca."
Fiica batranului cauta acum printr-o cutie, poate gaseste o scrisoare veche, trimisa din timpul razboiului. "Bine, mai taticule, tu iti mai amintesti din 39, iar eu nu mai stiu ce-am facut saptamana trecuta?!"
Stam pe marginea patului, motanul Codin miorlaie a repros, e caldurica si pare ca razboiul a fost acum cateva sute de ani si, cine stie, pe alta planeta. Nu este asa. Doua carti postale scoase dintr-un vraf de hartii si de acte ingalbenite, expediate in iulie si in noiembrie 1942, fac razboiul palpabil, aduc zgomotul bocancilor si al obuzelor chiar in vestibul, printre florile din ghiveci puse la iernat. Constantin Rasnoveanu a fost ranit de o schija de proiectil in timpul unui atac, a avut degetele sfaramate. "M-au dus la un post de prim ajutor, unde erau un maior roman si unul neamt. Ii auzeam de pe masa de operatie cum vorbeau intre ei, romanul zicea sa-mi taie mana intreaga, eu tot repetam "Nicht, nicht!", daca nu era neamtul, ajungeam acasa ciung de tot. M-au operat si dupa doua saptamani ne-a urcat in tren si ne-au trimis, pe ostasii astia raniti, in tara. Doua saptamani am facut cu trenul, era un marfar cu paturi, ne dadeau de mancare, ne schimbau bandajele, apoi am stat patru luni la Spitalul din Tecuci. Era plin de soldati acolo, si-am zis: "Bai, fratilor, hai sa facem o fotografie, sa avem si noi o amintire-n viata noastra!"."
Si fotografia este acolo, mica, negricioasa, tulburatoare. Langa ea, facute sul si legate frumos cu panglica, sunt cele trei "decoratii" pentru eroism in lupta contra rusilor. Pe una din ele scrie, pe un arc de cerc: "In numele Majestatii Sale, Regelui Mihai I". Si jos: "Din ordinul conducatorului Statului, Maresal Ion Antonescu, s-a conferit soldatului Rasnoveanu I. Constantin, contingent 1935 din Batalionul de Moti "Avram Iancu", medalia Barbatie si Credinta pentru fapte de arme savarsite in razboiul contra Rusiei Sovietice in anul 1942". Semneaza: locotenent colonel Zagarescu Ion, 7 ianuarie 1943.
Apa curata, de izvor
"Sa-ti mai povestesc si de la munte. Era vara anului 1944, intr-o seara cu negura, eu eram cu oile la pasune, cand aud vorbind nemteste. Apar vreo 10-12 nemti, stiau ei ceva romaneste: "Buna seara". "Buna seara". "Aveti unde ne culca in noaptea asta?". "Doar la stana, daca vreti". "Dar de mancare?". "Se gaseste, se gaseste lapte, branza". Unul dintre ei, ofiter, ma intreaba: "Dumneata ai fost pe front? Unde? In ce divizie?". "Pai, in divizia 6". "Gut, gut", zicea el. Am luat oile, am mers la stana, am zis: "Baciule, fa-le o mamaliga buna la oamenii astia, si dupa aia inca una!". Am bagat oile la strunga, apoi am stat de vorba mult. "Mai, Constantine, ne gasesti dumneata maine un drum, dar nu pe sosea, sa nu dam de trupele rusesti, sa ajungem in Ungaria, ca de acolo ne descurcam?". "Va gasesc, dar mai intai sa mulg oile. Am muls oile si dupa aia m-am dus cu ei, le-am aratat un plai, pe unde s-o ia, si au plecat, apoi Dumnezeu stie, or fi ajuns, n-or fi ajuns acasa?"
Turmele porneau spre munte pe la 20 mai, "de-ntarcatul oilor", spre sfarsitul lui septembrie ciobanii coborau, fiecare cu turma lui, si mai stateau un timp la vale, prin livezi: pana de Sfantul Nicolae, cand toti mergeau acasa. Vara se adunau la stana sase, sapte sute de oi, unii aveau mai putine, Constantin - vreo 80, 90 -, altii - cu sutele. Socrul lui, de pilda, avea patru sute de oi, avea cai si vaci si a stapanit vreme de treizeci de ani Muntele Baiu Mare. Stanele se formau pe Muntele Sesu, Zanoaga lui Martin, pe Baiu Mare, pe Orsogoaia, pe Rusu, "pe multi munti, daca ti-i spun eu pe toti muntii, nu-ncape pe carnetul ala. Mi-a placut ciobania, mi-ar placea si acum, nu de alta, dar barem sa bei apa d-aia de izvor. Ca destula am baut apa d-aia rea in razboi. Beam la 2-3 zile, cum gaseam, murdara, cu pamant, din copitele cailor. La fel si cu mancarea. Ne-o aduceau noaptea cu caii, dar nu ajungeau in fiecare noapte. La munte erau aer curat, apa, oamenii aveau ce le trebuia, cartofi, legume, branza de la oi. Era viata frumoasa la munte, dar si vreme urata, cand era frig imi inghetau cionturile astea de la mana, induram si nu ne vaitam niciodata, ca asta era, trebuia sa stai la oi, sa vezi de oi. Le spalam, le curatam sa nu se prinda raia de ele, le maturam strunga, acolo unde dormeau, le pazeam noaptea de urs, de lup. Seara, mai spunea unul cate o poveste, o gluma, mai canta cu fluierul, cu cavalul, vorbeam care cum o sa facem treaba a doua zi, apoi la culcare."
Bucataria in care ne aflam, cu placinte si must de mere pe masa, este calduroasa, mica si curata luna. Are intr-un colt un pat, un televizor vechi, un radio si mai vechi, pe care ti-e si teama sa-l deschizi, nu cumva sa transmita stirile altor vremuri. Pe fereastra, se vad malurile bolovanoase ale Doftanei si un podet suspendat.
Anii ciobaniei, cu aerul si apa lor curata, s-au risipit de mult, insa batranul nascut la inceputul secolului trecut are parte si stie sa pretuiasca si altfel de bucurii. Este sanatos, sta, atat cat se poate, departe de medicamente, citeste fara ochelari din Biblie si din Cartile Sfinte si se lasa inconjurat, cat de des s-ar putea, de chiotele stranepotilor. "Am vreo 12 stranepoti, mai vin ei pe la mine, mai merg eu pe la ei. Unii dintre ei seamana leit cu mine. Le mai dau un ban sa-si ia o ciocolata, le mai povestesc din tineretile mele. Cand eram ca ei, mergeam mai mult descult prin ograda, aveam o pereche de opincute-n picioare, tineau 2-3 luni, se rupeau, imi facea tata altele, tot asa. Alta era viata! Da cine stie daca e mai bine acum ca atunci. Cine stie?".
Frunzele marului urias isi schimba in bataia soarelui culorile in fiecare minut, iar braul de brazi si-a pastrat aerul solemn, impasibil, de parca timpul nu ar trece pe acolo. Nouazeci de ani de amintiri raman in urma in privirea blanda, albastra a batranului, in care se ghicesc doar bucuriile si zilele senine pe care le-a trait in toti acesti ani.
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
