Pictorul si masinaria de vise
Exista oameni pe care zidurile vietii nu-i impiedica sa priveasca in sus, spre cer. Acolo sunt stelele si legea morala. Singuratatea dispare, iar saracia se risipeste. Gustul viselor e mai dulce ca un blid de cartofi
Are 84 de ani si viata i-e despartita de restul lumii prin zidurile groase de o jumatate de metru ale unei cladiri din vremea Imperiului. E pictor si locuieste intr-o camera-bucatarie-atelier. Peretii sunt ticsiti de tablouri, fire nenumarate strabat aerul inghetat, aparate necunoscute sunt imprastiate pe bancuri de lucru, sevalete abandonate decupeaza cadre in spatiu, busturi de bronz privesc in gol. E frig. Unele dintre panze lucesc aprins. Un telescop fixeaza tavanul. Prin geamul spart intra mirosul primelor brume, mirosul iernii. Pictorul canta la chitara o doina. E batran. Daca ne-am ridica deasupra acoperisului, am vedea ca stravechea cladire este inconjurata de blocuri, iar blocurile inconjurate de coline intepenite in frig. De undeva, de foarte sus, am vedea Campulung Moldovenesc, un punct pe harta Bucovinei.
Camera comorilor
Degetele noduroase ale Pictorului ating corzile chitarei cu neasteptata delicatete. Acordurile sale fac volute elegante, insurubandu-se in aer, odata cu fumul albastrui al unei tigari arzand in scrumiera. Sta asezat pe patul sau, iar pe pat sunt raspandite nenumarate partituri. Compozitiile lui. Pernele sunt asezate spre nord. Crede ca e mai bine sa dormi cu capul spre nord. Alaturi e o masa, iar pe masa o vioara minuscula, cuibarita in cutia ei. O vioara facuta de el. O vioara perfecta. Priveste in gol pe deasupra ochelarilor. Are parul alb, dat pe spate, fata osoasa, uscata. "Muzica e magica prin aceea ca imblanzeste", zice, "e o vibratie care imblanzeste si, daca te gandesti, descoperi ca universul intreg pulseaza in vibratii. Lumina soarelui e o vibratie, culoarea e o lumina care vibreaza cu o anumita frecventa si, deci, pictatul si cantatul nu sunt decat un joc al artistilor cu vibratiile." Vorbeste mai mult pentru el, absorbit, ca si cum eu n-as fi de fata, acompaniindu-se cu chitara ca un menestrel de pe vremuri, punctandu-si ideile cu acordurile doinei pe care o lungeste dupa cum vrea el. Rememorez intrarea mea in spatiul camerei sale: jos, la parter, sunt mormane uriase de lemne pregatite pentru iarna -, dar nu sunt ale lui, ci ale unor vecini -, scara in forma de melc, din scandura putrezita, holul cel lung al acestui imobil pentru saraci, camerele aliniate in care locuiesc in general batrani, mirosul de fiertura de cartofi care incearca sa incalzeasca coridorul si apoi, ultima usa pe stanga, dincolo de care l-am descoperit pe el, Pictorul. "Rotaru", mi-a zis, "Mircea Rotaru", si apoi a inchis usa in spatele nostru si mirosul de fiertura de cartofi a disparut ca si cum ar fi fost pur si simplu taiat cu foarfeca.
"Scuzati dezordinea", a zis, in timp ce eu descopeream, intr-un colt, spatiul rudimentar al unei bucatarii. O soba, trei cratite goale si curate, o furculita si un cutit aliniate, o conserva goala de peste, semn al unei mese amarate. Nici un lemn langa soba, nici o paine macar, asezata undeva, nici un ou, nimic. Saracie. "Mai bine sa mergem in adevaratul atelier", mi-a spus, aratandu-mi niste usi ciudate, un soi de glasvand bizar. L-am urmat, iar dincolo de usi am ramas cu gura cascata, uimit, inmarmurit, privind minute in sir dezordinea fascinanta a sutelor de tablouri, a aparatelor, a cablurilor, a cutiilor, a paletelor cu vopsele uscate, abandonate pretutindeni, a pensulelor, a surubelnitelor, a cablurilor, a lampilor suspendate. Panze de dimensiuni colosale pareau sa se prabuseasca pe noi, cand mi-a spus, cumva stingherit, ca toate acestea pe care le vad sunt facute de el, imaginate si modelate de el, ca intre inventarea unui aparat de proiectie si un tablou nu e decat o deosebire minora, ca tabloul, ca si aparatul, ca si aceasta minuscula vioara, trebuie sa fie mai intai visate, adica imaginate, iar venirea lor in lumea fizica este apoi doar o chestiune de timp, iar acest proces, acest drum al obiectelor intre vis si realitate, este cel mai mare mister pe care il poate formula. Si, dintr-o vorba in alta, a luat chitara din cui, ca si cum n-ar fi putut vorbi despre unele lucruri decat asa, pe fondul sonor al acordurilor.
Si iata-ma acum, uluit de ceea ce vad, ascultandu-l. Explicatiile sale sunt ireale, cum ireala este aceasta adevarata camera a comorilor. Ma strecor printre sutele de obiecte pana la tablouri. Sunt acolo portrete superbe, unele in ulei, altele facute in carbune, peisaje ce par reale, dar si unele care apartin altei lumi, unele intunecate si altele adevarate jerbe arzatoare de culoare care-ti strafulgera ochii. Si, pe masura ce privesc, Pictorul completeaza tablourile cu acorduri de chitara si cu vorbe. "Aceea este fata mea, care acum a plecat in Italia, acela este un vis pe care l-am avut acum 20 de ani si pe care l-am pictat a doua zi, intr-o duminica, acela sunt eu atunci cand eram student la Belle Arte la Cluj, iar acolo, da, este o masinarie pe care, tot asa, am vazut-o intr-un vis, dar, pentru ca n-am stiut niciodata la ce ar putea folosi, m-am limitat s-o pictez asa cum am vazut-o." Il privesc cu atentie. Nu, nu glumeste, omul acesta in varsta, care a pictat vise, nu glumeste deloc si probabil ca exista oameni imprejurul sau care-l considera ciudat, care poate ca rad atunci cand intra in acest bastion straniu al artistului singuratic, in acest depozit de vise materializate, asezate in dezordine, pe care el le-a lucrat in culori, in metal, in lemn.
Visul
Cadrul cu lumina aspra al ferestrei este astupat de un urias telescop, pe care Mircea Rotaru l-a facut singur, si ochiul mare cat o farfurie al telescopului scruteaza tavanul afumat. Lentilele au fost slefuite manual, fiecare surub e facut de el, fiecare garnitura, reglajele fine pe care s-a asezat acum praful. Panze de paianjen leaga straniul obiect de tavan. "Cat timp v-a trebuit sa slefuiti lentilele manual?", intreb. Ma priveste pe deasupra ochelarilor si-mi raspunde sever: "Timpul n-are nici o relevanta". "Bine, dar atunci de ce ati facut telescopul?" "Pentru ca l-am visat cand eram copil. Si pentru ca intr-o zi, atunci cand alt copil va visa sa se plimbe printre stele cu telescopul, acesta sa fie deja facut. El va sti atunci ca cerul nu e plin doar de astri, ci si de vise care se pot implini. Miliarde de vise printre miliarde de stele." Peste fereastra care irizeaza mirosul brumelor toamnei se lasa brusc intunericul. Un intuneric albastru, in mijlocul caruia mi-l imaginez pe batran cu tigara aprinsa, contempland bolta noptii prin telescop. "Oare cum arata visele de pe cer?", ma intreb. Cat pot fi ele de colorate si de stralucitoare, cat de frematatoare si de iradiante ca sa te orbeasca intr-atat, sa te fericeasca intr-atat, incat sa nu simti frigul, saracia, singuratatea, adierea fierbinte si ispititoare a mirosului de cartofi, mirosul de casa, de bine, de... Dintr-o data, imi dau seama ca Pictorul are tot felul de obiecte destinate copiilor: vioara perfecta facuta de el, de dimensiuni liliputane, pianul la care lucreaza si care va fi "cea mai monumentala lucrare pentru copii", tot felul de instrumente cu care numai copiii ar putea lucra, adica sevalete mititele, palete pentru culori, greble si chiar o coasa minuscula, cu care un pusti de 8 ani ar putea invata sa coseasca. Imi dau seama ca intre omul acesta si copii este o legatura nedefinita, inca neclara pentru mine, ca el s-a referit in nenumarate randuri la vise din copilarie si ca multe dintre obiectele pe care el le-a inventat au o legatura cu copiii. Si-atunci, il intreb despre el si despre copilaria lui. Pictorul poarta o camasa alba cu dungi albastre si devine nelinistit, isi aranjeaza parul alb, ochelarii, si zice ca atunci cand era copil era fericit, ca singurul paradis pierdut e acolo, ca varsta aceea e singurul reper. Pare ca intrebarea mea a rupt niste zagazuri. "Orasul era altfel, mai ales marginile orasului unde locuiam eu erau altfel, padurile coborau pana in curtile noastre, cerul era altfel, culorile erau mai puternice decat in zilele noastre. Odata, cand eram student la Cluj, am facut o lucrare, un peisaj pe care l-am numit "Peisaj din copilarie", si profesorii mei, niste unguri care voiau sa ii scoata afara din institut pe toti moldovenii, mi-au spus ca verdele e prea verde, cerul prea albastru, soarele prea stralucitor, ca iarba avea cristalele de roua prea mari si ca e o naivitate sa pictezi asa. Numai ca eu pur si simplu asa mi le aminteam." "Bine, dar ce legatura au toate acestea cu telescopul, cu pianul pentru copii, cu viorile, cu sevaletele pentru copii?". "Vino sa vezi", zice si scoate de undeva un dosar urias, pe care-l deschide. Sunt sute de desene ale unor cladiri in miniatura, statui, basoreliefuri, o minuscula capela pentru copii, cu cote, cu dimensiuni. O munca de o enorma migala sta acolo, intre paginile dosarului. "Aici e un pavilion pentru muzica, aici un atelier de pictura, aici capela, aici se va canta in aer liber, aici va fi observatorul astronomic si aici va sta telescopul." Si atunci, dintr-o data, inteleg. Imi spusese ca nu prea mai picteaza, pentru ca e ocupat cu proiectul unui parc pentru copii, un proiect urias, pe care el il va duce la indeplinire impotriva tuturor primarilor, a consilierilor care rad, a neincrederii celorlalti oameni, ca totul e aproape gata si ca el traieste febra acestui eveniment. Si atunci totul se leaga, imi spun, pianul pe care el il face e pentru sala de muzica, viorile minuscule, telescopul pentru pavilionul de astronomie, aparatele de proiectie de film, pe care el le-a facut deja cu ani in urma, isi vor lua locul in sala cinematografica a acestor copii pe care el ii viseaza, ca si masa de montaj pe care a inventat-o si care functioneaza perfect. "Uite", zice, lasand deoparte planurile, "astea sunt aparatele pentru mixajele de sunet, vezi, totul este gata, sevaletele pentru sala de arte plastice, trusele de daltite pentru sculptura, paletele pentru culoare... tot ceea ce a depins de mine exista."
Trebuie sa plecam inapoi, in trecut, sau sa intram la loc, in lumea iluzorie a viselor acestui artist, pentru ca aceasta expresie de amaraciune dura sa dispara de pe fata lui. De aceea, il rog sa-mi mai cante putin, sa ia in mana chitara, in timp ce imi povesteste despre copilarie, despre tineretea lui, despre misterul materializarii viselor omenesti. Isi pune degetele pe griful chitarei si aluneca acolo, inapoi. Duritatea dispare. "Stii cand am propus pentru prima data Primariei proiectul parcului pentru copii? Acum exact 50 de ani." Degetele noduroase de menestrel batran provoaca un acord lung. "Pe locul acela, pe care eu il vreau pentru parc, nu e nici acum nimic, cum nu era nici acum 50 de ani. Nu vor sa mi-l dea, desi nu le-am cerut nici un ban, n-am cerut nimic de la ei." Dar de ce acolo, de ce musai in locul acela? "Pentru ca acolo l-am visat", zice. "Doar acolo." Avea cam trei ani, era foarte mic si statea sub un fag urias, care se afla in curtea bunicii. Se juca incercand sa prinda umbrele frunzelor cu mainile. Si atunci a venit verisoara lui, Milia, si i-a spus ca il ia cu ea intr-o excursie. "Asa a zis, excursie, si eu nu mai auzisem niciodata cuvantul asta, dar mi-a placut cum suna, misterios. Am mers pe paraul Deia si era o lumina cum n-am mai vazut niciodata de-atunci, o lumina pe care n-am reusit niciodata s-o pictez, o lumina in care gaze minuscule pluteau ca intr-o ceara groasa si, cand am ajuns la marginea padurii, Milia mi-a spus sa o astept. Era acolo o balta mica si am stat mult singur acolo si am privit niste brotacei. Numai ca pana la urma mi s-a facut frica. Milia nu mai venea. Lumina soarelui intra in balta si lumina brotaceii de jos in sus. Si tocmai atunci, cand frica lua locul mirarii, tocmai atunci a venit Milia si pe niste frunze verzi imi aducea fragi rosii culesi de ea. E cea mai frumoasa, cea mai veche, cea mai perfecta amintire, o amintire pe care-am visat-o de o mie de ori si pe care n-am reusit niciodata s-o pictez. Locul acela, pe Deia, unde am fost atunci cu Milia, ei bine, acela este locul unde o sa fac parcul pentru copii si unde se vor muta toate astea", zice si arunca o privire rotunda ca un cerc de otel de jur imprejur. Batranul pictor crede ce spune, crede cu adevarat ca asa, dupa cum un vis poate fi pictat sau executat in bronz, tot asa un vis poate fi transpus intr-un fel de paradis al copilariei. A visat ca facea piruete printre constelatii si apoi a pictat acest lucru, pentru ca in cele din urma sa construiasca cu mainile sale un telescop. A visat muzica, asa ca s-a apucat sa-si faca propriile sale instrumente muzicale. Toate sculele lui sunt scule pentru materializat vise. De aceea a facut filme cu aparate facute de el, de aceea a compus muzica si a scris poeme nenumarate. Toate sunt circumscrise viselor sale.
Mirele cumparat
L-am smuls cu greu din adancurile primelor amintiri pentru a-l duce mai incolo, in adolescenta, si, pe masura ce-mi povesteste, expresia sa redevine dura, privirea i se ingusteaza in spoturi subtiri, reflectate de ochelari. Adolescenta saraca, dupa razboi, saracie, o iubire imposibila, despre care nu vrea sa vorbeasca, apoi o casatorie stranie, la care el aproape ca nu a fost de fata. "Cum asa?" Da, chiar asa, el picta mult, era student la Iasi si, cam pe timpul cand se desfiinta facultatea de la Iasi si se pregatea sa plece la Cluj, tocmai atunci, croitoreasa lui i-a intors gulerele de la palton si n-a voit sa ia nici un ban. Era prietena cu sora-sa si, pentru ca s-a invoit sa nu-i ia bani, familia lui a hotarat sa-l insoare. A fost ca un vis, el n-o iubea deloc, desi era draguta, a participat la nunta lui ca un maimutoi, absent, ei il imbracasera frumos, il pieptanasera, ii spusesera ce are de facut, si el a facut toate astea pentru ca-i era pana la urma indiferent, pentru ca nu voia sa-i supere, pentru ca, oricum, iubirea lui despre care nu vrea sa spuna nimic era pierduta, tocmai buna de pictat. La asta se gandea atunci, la lumina, la ce sa adauge in culoare ca sa devina translucida. Pe-atunci picta multe portrete, era bun la portret. Si dupa nunta a plecat la Cluj, la facultate, si asta-i tot in legatura cu casatoria. Si-apoi? Apoi el era mereu scufundat in proiecte de pictura si in tot felul de aparate, devenise instructor, profesor de desen, lucra prin tot felul de locuri, picta nebuneste si nu avea, nu avea timp, facea sculptura angajata, cum le placea comunistilor, cu muncitori si cu tarani. Isi castiga painea. Intr-o zi, nevasta-sa a divortat si l-a acuzat ca parasise domiciliul conjugal, desi el se afla la Bucuresti, la munca. Si asta a fost tot. "Domnule Mircea", il intrerup, iar el ramane cu mana suspendata deasupra chitarei, "credeti in Dumnezeu?". Zambeste. "L-am visat pe Dumnezeu de mai multe ori si cred ca e altfel decat zice la biserica. Nu cred ca e nici drept, nici nedrept, nici bun, nici rau, nu-i reprosez nimic, pentru ca stiu ca nu e vina Lui, ci a mea. El ne-a facut dupa chipul si asemanarea Lui, si daca chipul se refera la infatisare, asemanarea se refera la puterea de a transforma visele in obiecte si in arta. Dumnezeu e o masinarie de vise, asa cum suntem, in parte, si noi. Nu El e de vina pentru ratarile noastre, El ne-a dat putere, dar depinde de noi cum o folosim. Daca ceva nu merge, nu El e de vina, ci noi, pentru ca suntem nevolnici fata de visele noastre."
E frig. Nici nu aude cand intreb de ce nu are lemne, de ce nu are nimic de mancare, nu aude cand il intreb daca nu i se face uneori urat. Nu aude cand ii propun sa cumpar un tablou. Insist si spune ca nici un tablou nu e de vanzare, pentru ca "aceasta colectie este destinata salii de pictura a parcului pentru copii, atunci cand eu nu voi mai fi". Uneori i-au disparut tablouri din expozitii, furate. Multi au vrut sa cumpere, numai ca el, atunci cand cineva vrea un tablou, ii spune sa vina peste o saptamana si in timpul acesta ii face o copie. Uneori, copia e mai reusita decat originalul si atunci clientul e castigat. Niciodata insa nu da un tablou original, pentru ca e greu sa te desparti de un vis, nu-i asa? Scormonesc trasaturile in cautarea unei umbre de tristete ori de regret, pe care - poate mi se pare - o aud picurand din chitara. Ma insel. Pictorul s-a intors in noaptea albastra si priveste cerul prin telescop. Camera-atelier a devenit un fel de alveola, un fel de cocon din care a iesit ca un fluture nevazut, pentru a zbura la visele sale. Cerul lui plin de stele si vise, plin de ademeniri si miresme, pe care nu l-ar schimba niciodata, nici macar pe o paine, nici macar pe o strachina de cartofi.
Horia Turcanu
horiapress@yahoo.com
Fotografiile autorului)
P.S. Pentru cei care vor sa-i trimita o scrisoare batranului si singuraticului pictor din Campulung Moldovenesc, si chiar pentru aceia interesati sa afle secretul masinariei de vise, iata adresa lui: Mircea Rotaru, str. Tudor Stefaneli nr. 1, et. 1, ap. 6, Campulung Moldovenesc, jud. Suceava, cod 725100.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
