Manastirea de pe ape calde -
Izvorul Miron
Ridicata in Banat, langa un izvor tamaduitor descoperit de marele patriarh Miron Cristea, Manastirea "Balta Calda" cuprinde destul mister cat sa infierbante credinta. Zeci de oameni au venit acolo bolnavi si-au plecat pe picioare
Ceata si liniste
In anumite dimineti friguroase, din pamantul negru al manastirii iese un abur straniu si alburiu. Un abur ca un fum selenar, strecurandu-se incet prin crapaturile gliei, ridicandu-se in coloane inalte in jurul bisericii si-al chiliilor calugaresti. "Parca fierbe pamantul" zic pelerinii ajunsi pana aici. In acele dimineti, manastirea nu doar ca nu se vede. Nici nu se aude. Taram incremenit, alb, spectral, departe de orice zgomot lumesc. Treci ca purtat de nori pe sub o poarta maramureseana, schelet negru, urias, rastignit in mijlocul ceturilor, si te pomenesti pe o alee lunga, careia nu-i zaresti capatul si nu auzi in stanga si-n dreapta decat un clipocit rar de apa... Apa. Atat. Intr-adevar, pe apa stau oamenii si zidurile manastirii banatene "Izvorul Miron". Dedesubtul lor fierb izvoare, nenumarate izvoare, asemeni unor serpi argintii ce se tarasc, la mica adancime, sub crusta pamantului. O intreaga imparatie de ape vesnic calde, pe care calugarii le-au adunat in bazine largi, elegante, de-o parte si de alta a aleii de intrare, apoi le-au umplut cu pesti si cu sute de nuferi albi. Apele termale se intind numai atat cat tine manastirea. Dincolo de portile ei, pamantul devine iarasi stancos si uscat, ca de altminteri peste tot aici, la poalele dinspre apus ale Muntilor Poiana Ruscai. Din pricina acestor ape, asezamantului i s-a mai spus, inca de la inceputuri, Manastirea "Balta Calda".
***
Iar cand ceturile se scurg din nou in pamant, te pomenesti singur, in mijlocul frumusetii desavarsite. Bazinele hranite de izvoarele calde, ce clipocesc mocnit in jurul tau, sunt rotunde. Ochi uriasi, stravezii, acoperiti de pleoapa cea alba a nuferilor. Intre apele acestea vaporoase, netulburate decat de bataia de aripa a clenilor lenesi, monahii au inchegat o frumoasa gradina. Poduri albe, ce se arcuiesc spre insulite in miniatura, plante ce nu cresc nicicand prin tinuturile astea, de la cactusi la cele mai rare soiuri de conifere, totul te duce cu gandul mai degraba spre un parc japonez, care-ti cere sa-l ingrijesti in fiece zi, pana la ultima petala de floare. Insa, intre toate aceste izvoare ce desfata temeliile manastirii, doar unul singur e cel "al lui Miron". Numai unul dintre izvoare are forta tamaduitoare in el, izvorul gasit in urma cu aproape un veac, prin descoperire dumnezeiasca, de catre marele patriarh Miron Cristea. E aproape de capatul aleii, in fata peretelui bisericii. O apa ce nu scade si nu creste in temperatura niciodata, apa in care si-au gasit vindecarea prin credinta mii de pelerini deznadajduiti.
"E apa vie, apa cu har!"
Imi iau singur lumanari, lasand banii pe masa plina de icoane a pangarului. Nici dupa un ceas de zabovire nu se arata nimeni. Doar afara, cateva femei se inchina sperioase inaintea ochiului de apa tremuranda, umplandu-si fiecare cate un bidon, fara sa atinga cu degetele oglinda albastra. Optsprezece grade Celsius! Atat are Izvorul lui Miron, iarna si vara. Nici o jumatate de grad in plus sau in minus. Cele mai cumplite geruri sau canicule nu l-au putut schimba, de sute de ani. Una dintre femei, o batrana venita tocmai din Cluj, imi zice ca apa asta "nu se strica niciodata", e ca agheasma, ca pana anul asta a avut acasa o damigeana adusa de aici din anul 1965 si apa nu s-a inverzit, a ramas proaspata si a baut din ea ori de cate ori a fost coplesita de boli ori de mari suparari. "E apa vie, e apa cu har. E asemeni scaldatoarei Vitezdei, in care voia sa se arunce slabanogul tamaduit de Hristos. Izvorul de sub manastirea asta e viu si, daca bei din el cu credinta, atunci sufletul ti se spala de pacate si ramane proaspat precum obarsia apei..." Calugarii? Despre ei nu poate zice decat ca-s "sfiosi ca niste heruvimi". Acum e un ceas liber, de liniste, nici unul din ceasurile celor sapte laude, ei sunt ascunsi prin chilii si-si fac pravila. Sunt sase, foarte tineri, cei mai tineri pe care i-a vazut adunati laolalta si totusi monahi in toata firea, cu ani grei de manastire in spate, cativa dintre ei au parasit lumea cu mult inainte de implinirea varstei majoratului. Sunt ravnitori in credinta, poate chiar prea ravnitori...
Femeile pleaca si-n locul lor apar, ca din senin, doi barbati. De undeva, de dupa un desis lung de salcii, se indreapta incet catre mine, pe o carare umflata de umezeala, pasind parca pe deasupra pojghitei de apa subtire care o acopera. Unul dintre ei, mai scund, intre doua varste, pare taran. Localnic. Obraz lat, barba tepoasa, ochi cafeniu-aurii, sticlind de voie buna. Celalalt e mult mai tanar si mai trist. Desi e imbracat ca un mirean, ar parea calugar. Un calugar caruia nu-i pasa cum se imbraca atunci cand iese la munca. Tine de lant o vaca mare, cu pete portocalii, care il urmeaza lenesa pe poteca. El e absent, visator, are un chip fix, imobil, o barbuta neagra, taiata scurt, niste ochelari mici si rotunzi pe ochii ce privesc doar in fata. Ne dam binete, barbatul mai in varsta se aseaza pe bordura inalta ce strajuieste aleea, isi sprijina palmele muncite pe genunchi, apoi isi intinde picioarele in voie, a binemeritata odihna. Imi zice ca-l asteapta si el pe staretul Constantin Timis, care-i plecat cu treburi la padure, il asteapta "in legatura cu ceva lucrari la cladirea de chilii". Omul e localnic si a ajutat la lucrarile de reconstructie a manastirii, inca din vremea marelui staret de dinainte, Lucian Mic, care acum trei ani a fost numit episcop al Arhiepiscopiei Timisoarei. "Ii foarte bun staretu de-acuma, da meritul cel mare pentru tot ce vedeti aici i-al parintelui Lucian, Preasfintitul Lucian Lugojanu, cum i se zice astazi. Strasnic calugar, strasnic om. Subt el s-or facut casele calugarilor - le-ati vazut ce faine si moderne-s -, paraclisul de iarna, cu hramul Izvorul Tamaduirii, toate cladirile cele noi din spatele bisericii. Eu, care, ce sa zic, ma pricep in constructii, mereu am stat pe langa calugari si-am ajutat..." Celalalt om, tanarul, tocmai si-a priponit vaca undeva pe partea cealalta a aleii, iar acum vine spre noi smerit, rusinat, mai mult asa, ca sa-si faca o datorie de gazda. Asculta din picioare, fara sa scoata un cuvant. Nu e calugar, e inca frate, sosit nu de mult din partile Bucovinei, de la marea lavra a Putnei. E frate si singura lui ascultare e vaca portocalie a manastirii. Il intreb pe localnic ceva ce ma framanta inca de la inceput. "Dumneavoastra, care ziceti ca va pricepeti in constructii, cum va explicati ca patriarhul Miron Cristea a ales sa puna o temelie de biserica tocmai pe pamantul asta miscator, mustind de ape? Pe ce sta manastirea asta, "de ce se tine"? Cum de s-a putut zidi?". Barbatul zaboveste un rastimp cu degetele infipte in parul sau incalcit, apoi se scarpina si-ncearca sa-mi raspunda. "Pai... Tocmai asta-i problema. Orice specialist ar veni aici ar zice ca-i o nebunie sa pui temelii pe locul asta. Oriunde sapi, dai de apa. Si apele astea termale-s viclene, nu-s ca la Felix, unde se scot din puturi cu sondele, de la mari adancimi. Aici is sus, se scurg din mal, ca orice izvoare obisnuite. De la batrani, am mai aflat inca un lucru: altadata, in locul manastirii a fost un sat. Romanestiul de acum. Sat mare, cu oameni si case, cu bucuriile si pacatele lui. De ce s-o mutat satul acela? Fiindca nu-l mai tinea pamantul. Era multa broasca, multi serpi, si serpii muscau picioarele oamenilor. Zice ca se scufundau casele oamenilor in pamant, cateodata cu tot cu oameni, noaptea, cand oamenii dormeau langa muierile lor. Ii inghitea Balta Calda. Asa ca satu s-o urcat pe dealuri mai inalte si uscate, iar manastirea asta sta pe ape, in locu lui, de-aproape-un veac. Si uite ca, pana acum, Balta n-o inghitit-o. Eu cred ca n-o s-o inghita in veci. Si stiti de ce? Fiindca toti oamenii din satele astea dimprejur o iubesc si se roaga pentru dansa...". Mai rezervat, mai rafinat in cuvinte (se simte ca nu degeaba a trecut prin scoala severa a calugariei, inca de la varsta de 16 ani), fratele Lucian prinde si el, sfios, a vorbi. "Uitati-va, eu, de putinul timp de cand sunt aici, am observat ca s-au perindat prin manastirea asta o multime de calugari. Multi. Dar in fiecare luna, numai ce-l vezi pe cate unul cu bocceluta in spate, iesind din chilie si pornind usurel spre poarta din lemn, plecand pentru totdeauna, fara sa se uite inapoi. De ce pleaca? Nu-i obliga nimeni, aici se traieste foarte bine, staretu-i bland si ascultarile usoare. E totusi ceva in inima lor care-i apasa si-i face sa plece. Unii zic ca "nu se acomodeaza", altii ca ei cauta mai degraba sihastrii, dar majoritatea spun ca se intampla ceva cu locul asta, care e "prea puternic", si ca ar fi nedrepti cu ei insisi dac-ar mai ramane. Eu, unul, am trecut prin multe manastiri din tara asta, unele foarte indepartate, adevarate vetre de traire duhovniceasca, cum se zice. Dar pana acum, in nici una nu am gasit atata pace, atata liniste, atata rugaciune, atata iubire frateasca, asa cum am gasit aici." Cu vaca de funie, fratele pleaca spre nuferii din gradina. Mai zice doar ca nu vrea sa fie fotografiat, caci ceea ce dispretuieste mai mult pe lume e popularitatea si mandria desarta. El nu vrea nimic decat sa fie aici, intre fratii lui.
Berze, nuferi si arbori de gheata
Staretul n-avea sa mai apara in ziua aceea, iar manastirea avea sa ramana cufundata in tacere pana aproape de ceasul vecerniei. In acest timp, mai aveam sa cunosc un parinte, numit David, care, la "venerabila" sa varsta de 41 de ani, e cel mai batran vietuitor al asezamantului. Acest calugar avea sa-mi faca pentru ziua de azi un nemarginit bine: sa ma invite la masa. Oricum, mancarea pe care-o mananci in manastire are parca alt gust, parca e mai gustoasa decat aceeasi mancare mancata intr-o mie de alte locuri, stiam asta si o simtisem adesea. Insa pe masa aceea lunga, alba, intinsa chiar in mijlocul superbei gradini cu flori din curtea cladirilor de chilii, pe masa aceea se aflau cu adevarat toate delicateturile lumii: cartofi copti in coaja, sfaramati in branza proaspata, salata de vinete amestecata calugareste, fara ulei, o mamaliga rotunda, ceapa si un pahar de vin rubiniu. La masa aceea alba, binecuvantata, parintele avea sa-mi spuna multe. Avea sa-mi vorbeasca despre miile de credinciosi care vin aici la hramul "Sfantului Prooroc Ilie Tezviteanul", la Maslurile tamaduitoare din ultima duminica a fiecarei luni, dar mai ales la sarbatoarea Bobotezei, atunci cand preotii cufunda in Izvor o cruce cu o coada foarte lunga, batuta-n nestemate, reincarcand apa de putere si de har. Si mai avea sa-mi vorbeasca parintele David, ca nimeni altul, despre chipul indumnezeit al parintelui Miron Cristea, primul patriarh al Romaniei reintregite, care cu sapte ani inainte de Unire venea la Romanesti, fiind pe atunci doar episcop de Caransebes, venea din intamplare si ramanea vreme indelungata, uluit de splendoarea locurilor, dar mai ales de puterea nebanuita a Izvorului. Imediat dupa iesirea pe poarta inalta, aveam sa aud in urma mea un glas stins, un glas ce voia parca sa ma cheme fara patima inapoi: "Ati mai fost vreodata aici? Ati mai fost vreodata aici iarna?...". Ma intorc. Purtatorul vacii portocalii e invesmantat acum cu hainele cele negre, calugaresti. E luminos si curat, pregatit parca de sarbatoare. Zambeste. Ridica degetele sale subtiri spre miazanoapte si-mi arata un crang piezis, asemeni unui brat aramiu, lasat bland pe dupa umarul manastirii. "Poate ca nu stiati, dar in crangul acela mai e un izvor cald, in care cresc nuferii. E apa calda intre copaci, la radacinile arborilor, o apa intinsa, nu prea adanca, din care iarna ies aburi. Acolo, in spatele manastirii, stau sapte berze mari, care raman si peste iarna, nu pleaca niciodata. Le-am vazut de multe ori. Afara e un ger cumplit, insa ele se scalda in apele cu aburi, scotandu-si gaturile albe din covorul de nuferi si, datorita vaporilor, din pamant si pana sus, la ramurile copacilor, se ridica niste turturi grosi cat un stalp, ca niste tulpini, ca niste coloane de templu. Berze, nuferi si tulpini de gheata. Nu e deajuns acest tablou, pentru a scrie un reportaj despre noi? Ce altceva mai frumos va trebuie? Ce altceva mai frumos va trebuie ca sa va mai intoarceti?..."
Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
