Florin Niculesco
"Iubesc Parisul, iubesc cultura Frantei,
dar inainte de toate sunt roman"
Muzicienii tigani, porniti din Romania in lume, fac furori cu talentul lor. Putin cunoscuti in patria lor de origine, de care nu se dezic si pe care o considera un motiv de mandrie, fac servicii totale si gratuite de ambasadori. Cazul violonistului Florin Niculesco e cat se poate de elocvent. Cultura romaneasca are in el un reprezentant de exceptie
- Locuiesti de 13 ani la Paris, unde ai devenit un violonist celebru, o vedeta de jazz. Din pacate, in Romania esti aproape necunoscut, asa ca e cazul sa te prezinti...
- Sunt tigan, sunt rrom din Romania. Fac parte dintr-o familie de muzicanti, o spun cu mandrie: tatal meu este violonist, mama este pianista, sora mea este violoncelista, unchiul meu a fost violonist, a facut parte din Orchestra Operei din Bucuresti, deci a fost o traditie in familie. Am inceput sa cant la vioara de la cinci ani, primul meu profesor a fost tatal meu, Corneliu Niculescu. La 6 ani am intrat la Scoala de Muzica "Dinu Lipatti", apoi la Liceul "George Enescu". In 1988, am facut stagiul militar la Ansamblul "Ciocarlia", unde tatal meu a fost aproape 15 ani dirijor. El visa sa ajung concertist, dar mie apucase sa imi placa jazzul. Noroc ca mama m-a sustinut totdeauna. Jazzul a fost pentru mine o revelatie. La 14 ani nu aveam decat un singur vis: sa merg la Paris si sa il cunosc pe Stephan Grapelli. In 1991, am venit aici, sa-l gasesc.
- Te-ai gandit ca o sa ai si alte oportunitati la Paris?
- Cand am plecat din tara, in 91, cred ca Romania era in urma cu 100 de ani fata de Occident. Stiam ca artistii sunt apreciati la Paris altfel decat in Romania si mi-am zis ca vreau sa constat asta eu insumi.
- A fost greu sa te instalezi la Paris? Ai avut prieteni care sa te ajute? Ce-ai facut?
- Ha! Ha! A fost o situatie foarte delicata si foarte dureroasa pentru mine. Am venit la Paris cu o viza de turist. Am cumparat-o printr-o cunostinta, m-a costat 4000 de dolari, nici in ziua de azi nu stiu daca a fost o viza veritabila. Am avut noroc pentru ca traditia si muzica tiganeasca te ajuta sa te adaptezi oriunde. Dupa o luna, am gasit de lucru la un cabaret rusesc, unde mai tarziu am cunoscut-o si pe actuala mea sotie. Asadar, mi-am gasit de lucru si m-am inscris si la Conservatorul National din Paris, la clasa de jazz a unui saxofonist renumit. De la prima auditie, mi-a zis ca ar fi mai bine sa ma duc sa cant pe scena si nu sa pierd vremea la scoala. Dar am ramas la scoala, pentru a deveni student, in speranta ca voi primi acte. Am continuat sa cant si la cabaret. Cantam cu doi chitaristi formidabili: Boulou Ferre si Elios Ferre. Tatal lor, Matelot Ferre, i-a acompaniat pe Edith Piaf, Aznavour, pe marii sansonetisti ai Frantei. Pentru mine a fost o sansa, o scoala extraordinara.
- Un artist are nevoie si de sansa, nu doar de talent?
- Cred ca sansa este foarte importanta. In reusita unui artist jumatate este talent, jumatate este sansa. Pentru cabaretul asta ei cautau de vreo trei ani un violonist. Era un cabaret exigent, cu un program foarte vast, iti trebuia experienta ca sa poti sa faci fata programului. Eu m-am dus la director si i-am cerut sa ma asculte, sa ma primeasca in auditie. A zis: "Te ascult chiar acum", asa ca am scos vioara si am inceput sa cant. Imi aduc aminte ca era in preajma Craciunului. Am scos vioara, am cantat o melodie si patronul s-a ridicat, mi-a strans mana si a zis: "Din momentul asta sunteti angajat". Norocul meu a fost ca la cabaret veneau foarte multi oameni interesati de jazz si asta a fost iarasi o sansa extraordinara, pentru ca in felul asta am avut intalniri foarte importante pentru cariera mea. Veneau acolo cantareti de jazz, producatori... Dupa trei ani, am inceput sa merg la concerte, sa fiu invitat la festivaluri. Aici incepe insa o alta poveste. Eu nu aveam acte, stateam in Franta ilegal si dupa fiecare concert trebuia sa fug, sa ma ascund, cantam numai la negru, pentru ca eu nu puteam sa semnez nici un act. A fost o perioada in care cantam, practic, cu Politia pe urmele mele. Daca tin bine minte, prin 94 s-a organizat un protest al tuturor artistilor, in legatura cu expulzarea unui chitarist aflat ilegal in Franta. A fost si un concert de sustinere a lui, dar toate protestele nu l-au ajutat cu nimic. Imi era teama ca pot sa ajung si eu in aceeasi situatie. Si cu frica asta am trait inca patru ani. Dupa sapte ani de ilegalitate, am avut o intalnire cu chitaristul Christian Escoude. Mi-a propus sa scot un album pentru casa de discuri Poligram. Ajunsesem sa fiu solicitat de o mare casa de discuri si sa fiu nevoit sa refuz, pentru ca eu nu puteam sa semnez un contract.
- Si ce ai facut?
- Le-am explicat si... mi-au dat un avocat care, in doua saptamani, nu stiu cum, mi-a facut rost de acte.
- Si cu visul tau din adolescenta, de a-l intalni pe Grapelli, ce s-a intamplat?
- L-am intalnit pe Grapelli. La primul festival de jazz la care am fost, in 1994, la Versailles. Dupa concert, m-am dus la masa lui, la restaurant. A fost un soc extraordinar, pentru ca eu nu il cunosteam decat din poze, imi imaginam un june prim. Ei bine, era un batran bolnav, abia vorbea... Am vazut ce poate sa faca batranetea dintr-un om. I-am sarutat mana si i-am spus: "Maestre, sunteti idolul meu, eu sunt roman, as vrea sa ma ascultati si, daca se poate, sa imi dati cateva lectii". A fost curios sa ma asculte si m-a chemat acasa la el, pe Rue de Dun-kerque.
- Deci, ai ajuns acasa la Grapelli!
- Da. Si dupa ce m-a ascultat mi-a zis: "Iepurasul meu", asa mi-a spus, "mon lapin, tot ce iti trebuie este sa urci pe scena, sa canti si sa iti pastrezi dragostea pentru vioara. Daca vei reusi asta, vei ajunge foarte departe". Si mi-a propus sa facem un duo, sa cantam impreuna. Ei bine, l-am refuzat. Sigur, ar fi fost nemaipomenit pentru cariera mea sa urc pe scena cu cel mai mare violonist de jazz, dar in acelasi timp ar fi fost o ascensiune mai putin merituoasa. I-am zis: "Maestre, este o onoare pentru mine si va respect profund, dar va trebui sa va refuz".
- Si el cum a reactionat la un astfel de refuz?
- Sa revenim la acte...
- Cu actele in buzunar, am devenit cu adevarat liber. Ma urcam pe scena cu alt sentiment. Si, mai ales, coboram de pe scena altfel. Am inceput sa merg la toate festivalurile de jazz din lume: Japonia, Australia, America, am cantat pe toate continentele. Si, in sirul asta de concerte, l-am cunoscut pe Bireli Lagrene. Impreuna cu el si cu baiatul lui Django Reinhardt, Babik Reinhardt, am reformat "The New Quintet Hot Club de France", infiintat initial de Django in 1934. Am cantat impreuna trei ani, am scos un album cu un mare producator. Apoi, cu Bireli am facut "Gypsy Project" si am plecat in turneu doi ani si jumatate. Am cantat la Filarmonica din Berlin, la Opera din Hamburg...
- E important locul unde canti?
- E foarte important, mai ales in momentul asta, cand multi confunda muzica cu business-ul. E important sa canti intr-o sala adecvata, facuta pentru muzica. Sunt multi producatori care au intentia sa organizeze spectacole in locuri obscure. Pentru mine, muzica nu se poate face oriunde. Muzica buna trebuie protejata in sali de concert si nu data in locuri publice, pentru a face comert cu ea.
- La Paris exista acum un interes foarte mare pentru muzica tiganeasca. Este o noua moda?
- Nu. Dintotdeauna a existat interes pentru muzica tiganeasca. Intotdeauna a fost nebunia asta, si nu doar in Franta, ci pe toate continentele. Din tot timpul a existat nebunia asta cu gypsy-jazz, jazz-manouche, jazz-tzigan. De altfel, Django Reinhardt a fost tigan. Anul acesta se comemoreaza 50 de ani de la moartea lui, asa ca e si mai puternica afirmarea muzicii gypsy-jazz.
- In anii petrecuti la Paris, care a fost cea mai puternica emotie cu care te-ai confruntat?
- Dupa sapte ani, l-am invitat pe tatal meu sa inregistram impreuna un disc. Pentru casele de discuri el nu este un strain. A cantat impreuna cu Zamfir vreo zece ani. A fost o perioada in anii 70 cand quintetul lui Zamfir era foarte cunoscut aici, in Franta. A fost o emotie extraordinara sa-l vad pe tata, dupa sapte ani. A fost o intalnire esentiala. Am facut cu el un disc cu muzica romaneasca. Cu el si cu Giani Lincan, tambalist nemaipomenit, baiatul cantaretei Mioara Lincan. Albumul se numeste "Spiritul Romanesc" si pentru mine a fost ca o implinire, dupa toti anii de asteptare si de durere. Pentru ca iubesc Parisul si iubesc cultura Frantei, dar inainte de toate sunt roman. Oricum ar fi Romania, am spus intotdeauna cu mandrie ca sunt roman si, poate ca ceea ce m-a tinut in toti anii astia sa rezist si sa merg mai departe a fost un ceva cu care am venit din tara si care m-a ajutat sa perseverez.
- Sunt locuri in Romania care ti-au ramas dragi?
- De Bucuresti ma leaga foarte multe amintiri, pentru ca am copilarit acolo. Sunt doua locuri speciale: Ateneul si restaurantul "Cina". Mi-ar face placere sa ma reintorc in Bucuresti.
- De ce nu ai concertat pana acum acolo?
- Muzicantii cu care cant sunt niste vedete, sunt staruri in jazz. Nu contest faptul ca Romania n-ar avea posibilitati, dar deocamdata organizarea si nivelul tehnic pentru un concert de anvergura nu mi se par profesioniste. Poate cu ajutorul maestrului Ionescu Galati, directorul Filarmonicii, si cu Madalin Voicu o sa reusesc sa fac un concert in Bucuresti la Ateneu sau la Sala Radio.
- Aici, in Franta, ai cantat impreuna cu Angela Gheorghiu si ati avut succes...
- Este o voce extraordinara, una dintre cele mai frumoase voci din lume in momentul asta. Vezi, aici se poate vedea diferenta dintre Romania si Franta: o artista ca Angela Gheorghiu ar trebui protejata, ar trebui sa faca parte din patrimoniul national romanesc si sa aiba toate privilegiile posibile...
- Sunt tineri care au venit din Romania si canta aici la metrou. Pentru ei esti o legenda...
- Romanii au darul asta de la Dumnezeu - sunt foarte talentati. Dar e ciudat ca nu continua drumul pana la sfarsit. Sfatul meu pentru ei este dragoste de arta si de muzica.
- In Romania auzi rar o chitara si o vioara impreuna, dar se asculta in schimb manele, cunoscute in Occident ca "gypsy urban". Ce parere ai despre manele?
- Toate starurile astea, Adrian Copilu Minune, Vali Vijelie... fac un fel de ambianta muzicala... Una este sa-i dai omului emotie si altceva e sa ii dai distractie. Nu vreau sa spun ca toti oamenii ar trebui sa asculte numai jazz sau muzica clasica, dar ar trebui sa se faca o delimitare intre arta si afaceri, intre lucrurile serioase si cele lejere. Mi-ar placea sa fac un disc cu Adrian sau cu alti cantareti care canta manele, pentru ca sunt plini de talent. Insa conceptia lor muzicala este extrem de redusa si as vrea sa il vad pe Adrian ce poate sa cante cu o orchestra simfonica in spate. Ce-ar putea sa se intample? Sa punem un pic in dificultate starurile astea, sa vedem pana unde sunt in stare sa mearga. Asa se vede un artist pe deplin.
- Intre turnee ce faci?
- Sunt familist. Am 11 ani de cand sunt casatorit cu Vera. Sotia mea este actrita. Avem doi copii, doua fete. Sunt foarte alintat in familie si am o viata foarte linistita, ceea ce ma ajuta foarte mult, e o liniste de care am nevoie. Imi place foarte mult sa ma joc cu copiii si lumea copilariei este o sursa de inspiratie pentru improvizatiile mele.
- Improvizezi mult cand canti?
- Absolut! Meseria de jazzman se bazeaza pe improvizatie. De la o tema de cateva masuri poti sa obtii o bijuterie.
- In ultimul tau album, "Gypsy Ballad", se simte o influenta majora a folclorului romanesc. In momentul asta te indrepti mai mult spre muzica clasica, etno sau jazz?
- Urmatorul meu disc se va intitula chiar asa: "Etno". Cred ca trebuie speculata la maximum cultura romaneasca. Folclorul romanesc este de o bogatie inimaginabila si de asta trebuie profitat. Interesant astazi este metisajul de culturi si eu incerc sa descopar noi orizonturi in amestecul dintre folclorul romanesc si muzica occidentala.
- Pe ce vioara canti?
- Nu am avut niciodata o vioara extraordinara. Asta pe care o vezi aici este foarte buna, am cumparat-o de doua saptamani. Am viori electrice, sunt sponsorizat de Yamaha, dar in momentul actual nu ma intereseaza, sunt pline de praf, pentru ca nu le folosesc. Sunetul de instrument rece nu poate fi inlocuit si il prefer.
- In lunile urmatoare ce o sa faci?
- O sa am o serie de concerte cu o formatie creata de mine, care se cheama Djangophonie - un quartet clasic cu un quartet de jazz care vor canta impreuna. Plec in Portugalia, apoi Japonia, Guadeloupe... Apoi ma voi ocupa de organizarea unui festival pentru violonisti. Vreau sa fac un festival unde sa ii invit pe cei mai mari violonisti ai lumii.
Catalin Manole
(Corespondenta de la Paris)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
