Cine n-are nemti sa si-i cumpere
Cristoph Promberger
- biolog -
"M-am atasat de Romania, de natura ei fabuloasa, de oameni. Aici ma simt ca acasa"
In 1993, biologul german Cristoph Promberger poposea in Carpati, la Zarnesti, sub culmile Pietrei Craiului. Venea din Yukon, Canada, unde tocmai sfarsise un proiect de studiu al lupilor canadieni. Pentru el, Romania parea un fel de paradis al animalelor salbatice, un colt de natura miraculoasa ale carei paduri nu fusesera inca distruse, o oaza in care ursii, lupii si rasii traiau inca nestingheriti. Asa au sosit "Lupii lui Promberger" la Zarnesti, un program de ocrotire a salbaticiunilor carpatine, despre care s-a relatat pe larg in revista "Formula As". Urmarile nu s-au lasat asteptate: localnicii au inceput sa inteleaga ca, in timp ce in Europa animalele salbatice pot fi numarate pe degete, ei sunt posesorii unui inestimabil patrimoniu natural, un punct de atractie exceptional pentru turismul ecologic, atat de pretuit de occidentali. Au inceput sa inteleaga ca se poate trai din natura in care i-a asezat Dumnezeu, ca - decat sa tai padurea, e preferabil sa aduci o mie de straini care sa se minuneze de ea. Visul lui Cristoph Promberger a inceput sa prinda contur. Mici structuri locale de ecoturism au luat fiinta, autoritatile locale au inceput sa inteleaga concepte ca "dezvoltare durabila" sau "conservarea naturii". Au trecut insa 10 ani si proiectul de studiu al lupilor din Piatra Craiului a ajuns la final. Nu insa si atasamentul tanarului german pentru natura si animalele din Carpati. O neasteptata osmoza petrecuta in sufletul sau, intre frumusetea neobisnuita a locului si interesul profesional, l-a impamantenit cumva, fermecandu-l, determinandu-l sa mai ramana o vreme, sa se bucure de magia paradisului natural in care se simte tot mai mult ca acasa.
- Se implinesc zece ani de cand ati pus piciorul in Romania. Cum vi se pare timpul petrecut aici?
- Au fost ani extraordinari, uneori mi se pare ca parca am venit abia ieri, alteori mi se pare ca a trecut o viata intreaga si ca ii stiu pe oamenii acestia dintotdeauna. Au fost ani superbi si obositori in acelasi timp, am facut aici foarte multe lucruri, dar, pe de-alta parte, descopar mereu cat de mult mai este de facut. Acum zece ani, venisem atras numai de faptul ca, printr-un straniu paradox, Romania a iesit din perioada comunista avand un fantastic patrimoniu natural - cam o treime din toate animalele salbatice ale Europei. Eram fericit, pentru mine Romania era un fel de paradis al animalelor salbatice, era ceea ce imi dorisem dintotdeauna, numai ca treptat am inteles ca animalele nu pot fi protejate cu adevarat daca nu sunt incurajati si oamenii, daca oamenii nu pot castiga ceva de pe urma animalelor salbatice, ca exista o interdependenta intre ei. Asa am ajuns sa dezvoltam proiecte locale care nu se refereau numai la salbaticiuni, si localnicii au inteles in cele din urma ca lupii, de pilda, nu sunt numai acele animale care le ataca turmele de oi, ci ca uneori pot castiga ceva de pe urma lor si de-aceea ei merita sa fie protejati. Lucrurile au evoluat in mod firesc, de la proiectul nostru de studiu la proiecte de turism rural, de ecoturism, de finantare a unor investitii. Oamenii au inceput sa-si schimbe mentalitatea in ceea ce priveste animalele - si aceasta cred ca este o mare victorie - ba, mai mult decat atat, au inceput sa inteleaga cat de pretioasa este aceasta mostenire, norocul pe care il au ca s-au nascut intr-o asemenea zona. Marea mea speranta este aceea ca in Romania vom evita sa facem greselile pe care Occidentul le-a facut cu multa vreme in urma, distrugand ceea ce este foarte greu de recuperat: mediul. In noua Europa unita se cheltuiesc sume colosale pentru a repopula padurile cu lupi, de pilda, dupa ce acestia au disparut cu desavarsire, in timp ce aici, in Romania, ei traiesc liberi, mai multi decat in oricare parte a continentului. Ceva s-a schimbat totusi in acesti zece ani de cand eu sunt aici. Stiti, la inceput, padurarii imi spuneau: "Domnule Cristoph, la noi nu e ca in Occident, n-am reusit sa impuscam toti lupii, dar vom reusi in curand". Acum lucrurile stau altfel, lupii sunt prezenti in pliantele de prezentare ale agentiilor de turism, padurarii organizeaza pentru turisti excursii la punctele de observare ale ursilor din padure si castiga bani din asta, natura a devenit mai importanta, o intreaga infrastructura dezvoltata de localnici a inceput sa functioneze si imi place sa cred ca am contribuit cu ceva la toate acestea.
- Cum ati reusit sa-i convingeti pe localnici?
- La inceput am intampinat rezistenta si reticenta, dar stiam ca scopul nostru este bun si ca oamenii vor trai mai bine cu animalele decat fara ele. Lucrurile au decurs unele din altele, de la sine. Turistii veneau sa vada animalele, dar nu aveau unde sa doarma si asa au aparut pensiunile. Apoi trebuiau sa manance, si localnicii au descoperit ce important este sa ai acasa o vaca sau oi, caci strainii sunt innebuniti dupa produsele facute acasa si sunt gata sa plateasca bine pentru o vacanta "bio". Apoi, tot turistii cumpara obiecte de artizanat, pulovere de lana si asa mai departe, in asa fel incat, desi pare ciudat, lupii si animalele salbatice au condus la conservarea meseriilor traditionale, la incurajarea cresterii animalelor, la conservarea unui mod de viata autentic, care nu mai exista in alta parte. Proiectul nostru de studiu a generat o noua viziune a oamenilor asupra viitorului. Inainte erau convinsi ca nu se poate trai decat muncind la uzina si traind la bloc. Acum, ei stiu ca merita sa-si pastreze pasunile si animalele, ca modul lor de viata valoreaza ceva pentru strainii care vin din lumea intreaga sa vada toate acestea si schimbarea este una fundamentala. Ei nu stiau ca viata lor are valoare pentru altii, ca locurile unde traiesc sunt pretioase, ca padurile lor au o valoare in sine, si aceasta descoperire a condus la schimbarea unor mentalitati.
- Vorbiti de mentalitati. Din ele fac parte si relatiile cu oficialii. Cum va descurcati cu autoritatile locale?
- (Zambeste larg.) Nu vreau sa intru in detalii, dar uneori e mai greu de lucrat cu autoritatile decat cu oamenii simpli. Ultimul si cel mai mare proiect al nostru este acela al unui centru de observare pentru animale, un proiect urias ca importanta si ca proportii, un proiect in care rolul autoritatilor locale si guvernamentale romanesti este foarte important. Am gasit finantare pentru acest proiect, care costa cam un milion si jumatate de euro, si speram ca in curand sa demareze. In principiu, este vorba despre o rezervatie naturala care se va intinde, dupa modelul celor din alte tari, pe cateva zeci de hectare si in care animalele se vor afla in stare de semilibertate. In plus, proiectul prevede un mare centru - o cladire cu toate dotarile, cu sali de conferinte, muzee, sali de proiectie, inzestrate cu tehnologii de ultima generatie, toate acestea avand ca scop protejarea mediului natural, promovarea turismului de tip ecologic. Mizam pe un flux de o suta de mii de turisti pe an, ceea ce va aduce un capital urias in intreaga zona, va schimba cu totul ceea ce exista acum. Zarnestiul va deveni una dintre cele mai importante zone turistice din Romania, iar Centrul va fi unul dintre cele mai importante din Europa. Aceasta este miza. Si pentru ca vorbeam despre mentalitati, trebuie sa spun ca unii dintre responsabilii ministerelor si structurilor de administratie locale au inteles aceasta miza si ne-au sprijinit. Altii insa, nu prea. M-am lovit de multe ori de o birocratie imensa, de rezistenta in fata oricarei schimbari si, uneori, de coruptie. Exista sefi peste institutii ale Statului roman care se comporta ca si cum ar fi pe feudele lor personale, carora nu le pasa daca o initiativa este profitabila pentru oameni si care conditio-neaza totul de profitul lor personal. Din fericire insa, numarul celor care au pus umarul este mai mare decat al celor care au vrut bani ca sa-si faca datoria, si de aceea cred ca in cele din urma vom reusi, asa cum am reusit si pana acum.
- Ce-i drept, voiam sa plec anul acesta, odata cu sfarsitul proiectului, dar... Stiti, de fapt mai am multe de facut si... nu e vorba numai despre Centrul pentru animale, dar, in anii acestia, m-am atasat de Romania si de locurile acestea fabuloase, ca sa nu mai spun de oameni. Acum a intervenit ceva, se contureaza un nou proiect si poate ca o sa mai stau o vreme.Intr-o zi, a venit la mine primarul de la Sinca Noua, care este un tip entuziast si, mai ales, corect, si mi-a spus ca a auzit de ceea ce am facut noi aici, la Zarnesti, ca i-a placut foarte mult, ca ar vrea sa faca si el acolo ceva similar, ca ar vrea sa dezvolte zona din punct de vedere turistic si sa o conserve din punct de vedere natural. Ei bine, am fost la Sinca Noua si mi-a placut. Chiar am cumparat acolo un teren ca sa ne facem o casa - eu si sotia mea, Barbara. Deocamdata, am mutat acolo numai caii - avem doi cai ai nostri -, dar in curand vom construi o casa. Asa, si dupa ce ne-am gandit ce-am putea sa facem acolo, a venit ideea. La Sinca Noua va fi primul sat ecologic din Romania, poate chiar din intreaga Europa de Est, va fi un experiment ecologic si social unic, si daca totul merge bine, atunci in curand vom demara proiectul. Primarul de-acolo este tanar si curajos, este cinstit si vrea sa faca ceva pentru oamenii locului si am sentimentul ca vom colabora extraordinar. O sa mai auziti despre acest proiect.
- Deci, nu numai ca nu parasiti Romania, dar o s-o luati de la capat cu un nou proiect: sat ecologic. Pare ca o sa mai stati cel putin vreo zece ani prin partea locului. Ce inseamna de fapt un sat ecologic?
- Inseamna un loc in care oamenii traiesc in mijlocul naturii fara sa o strice, un loc in care poluarea este zero, in care gunoaiele se recicleaza si sursele de energie sunt nepoluante. Este un loc in care produsele agro-alimentare sunt obtinute fara ingrasaminte chimice si fara modificari genetice, in care veniturile oamenilor sunt asigurate de ceea ce produc si de un turism de un anumit fel, care nu distruge natura, ba dimpotriva, o protejeaza. Este o provocare extraordinara. Ceea ce incercam sa facem de data asta pare o utopie. Si totusi, nu este. Asa ca mai raman un timp prin preajma, poate nu chiar zece ani, dar... Oricum, in Romania ma simt acasa.
Horia Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
