Serpoaica

Povesti de dragoste . Serpoaica muntilor. Neagu. "Era o muiere data dracului", zice batranul Neagu, scarpinandu-se absent in barba crescuta salbatic. "Era fatuca pe-atunci, dar nimic si nimeni nu-i statea in cale, avea vreo 16 anisori, dara era muiere-n toata regula, dadea pe-afara, cum sa-ti spun, te...

Povesti de dragoste

Serpoaica muntilor

Neagu

"Era o muiere data dracului", zice batranul Neagu, scarpinandu-se absent in barba crescuta salbatic. "Era fatuca pe-atunci, dar nimic si nimeni nu-i statea in cale, avea vreo 16 anisori, dara era muiere-n toata regula, dadea pe-afara, cum sa-ti spun, te plesnea cu cautatura de te lua cu fiori, ti se zbarlea parul pa maini, intelegi, era subtire si oteloasa, avea vana, scotea flacari pe ochi si atunci cand vorbea ti se parea ca frige, ca arde, si, cum sa va zic, eu abia venisem din armata, era prin anii 50 si eram tanar, aveam cam cu sapte ani mai mult decat ea. Ma intorsesem acasa, si chiar in ziua aia am coborat pe peronul garii din Petrosani cu valiza de lemn. Eram ca turbat, ii vedeam ochii, nenica, ochii verzi si luciosi de serpoaica, ii vedeam parul, negru-albastrui, otelindu-se peste umeri. Numai asta vedeam in fata ochilor. Habar n-am cum am ajuns mai intai la Vulcan, apoi pe jos pana-n Dealul Babii, nici macar nu m-am oprit sa vorbesc cu cineva, mergeam de parca eram in vis, nici azi nu-mi amintesc totul, si am urcat colina cea mare dinspre Merisor, si cu cat urcam, cu atat mergeam mai repede. Valiza o lasasem dupa gardul lui nea Ignat - nici nu stiam ca murise intre timp. Alergam ca nebun, facusem doi ani de armata, in care o visasem numai pe ea, strabatusem noroaie si umilinte, facusem arest si fusesem avansat caporal si habar nu avusesem despre toate astea, armata fusese un vis si acum traiam intoarcerea pe care o planuisem, la care ma gandisem de o mie de ori pana atunci". Nea Neagu pare furat de vartejul turbat al povestirii sale, dincolo de gardul prapadit din uluci se afla randuri-randuri de cartofi pe care baba sa, Veturia, ii sapa cocarjata, uitandu-se din timp in timp la noi, intrebandu-se ce povesteste batranul asa de cu foc, el care nu vorbeste aproape niciodata, caruia trebuie sa-i scoti cuvintele din gura cu clestele. Ne priveste pe sub sprancene, poate simte ca e vorba despre ceva important, asa cum si eu simt, fara sa stiu despre ce va fi vorba, simt ca ceea ce Neagu are de spus e ceva important. Batranul momarlan, batranul mester in lemn, batranul soldat a izbucnit deodata in povestea asta despre o mare iubire din tinerete, ca si cum ar fi dat drumul la apa pe un jgheab. Vartejurile vorbelor l-au sorbit, l-au ametit, a coborat acolo, cu 48 de ani in urma, s-a prabusit cumva in mijlocul propriilor sale amintiri ca un animal, ca o vita grea ai carei rarunchi s-au lichefiat dintr-o data sub puterea coroziva a ceea ce vrea sa spuna, sub puterea coroziva a ceea ce avea de multa vreme nevoia sa spuna cuiva. Il privesc cum sta cu palaria lui, cu clopul lui de momarlan, pe care l-a scos de la hainele bune, numai ca eu sa-i fac o fotografie. Il privesc discret, camasa cea buna i-a ramas cam mica, pieptarul cel negru il strange la subtiori, chimirul lui de fost cioban si de fost miner nu-l mai incape, numai ca lui nu-i mai pasa acum de toate acestea, nu-i mai pasa nici macar de intrebarile mele, care devin din ce in ce mai discrete, nu-i mai pasa nici de baba lui ratacita printre cartofi, nu-i mai pasa de nimic, ci numai de suvoiul amintirilor sale despre femeia cu ochii fulgeratori, care prinde forme din cuvintele sale si pe care, fara nici o indoiala, el a iubit-o cu disperarea soldatului exilat, cu disperarea unei dorinte care il transformase in jar. Fumeaza acum sprijinit de gard. "Era frumoasa, nene Neagule?", intreb. "Cat era de frumoasa, cum era de frumoasa serpoaica asta a muntilor despre care spui?" Neagu are ochii stransi in doua linii brazdandu-i fata, fumeaza, trage adanc si picaturi de sudoare i se preling pe sub clop. Nu ma priveste nici o clipa macar, nea Neagu se afla in alta lume, o lume numai a lui, pe care eu incerc sa o inteleg dupa cuvintele sale. "Era frumoasa tare", zice, "si taica-meu imi spusese sa ma feresc de muierile prea din cale afar de frumoase, numai ca Jenia mea avea ceva, o putere careia nu puteai sa i te opui, careia nu puteai sa-i rezisti, intelegi, avea ceva diavolesc in ea, iar eu eram prea tanar, prea nebun, ma credeam prea puternic ca sa mi se poata intampla ceva din partea unei muieri, oricat de dracoasa ar fi fost. Simteam eu ceva, intelegi", zice Neagu, ca si cum ar fi incercat sa se lamureasca pe sine insusi, "simteam eu ceva, numai ca ziceam ca e fior de iubire de-asta, de imperechere nebuna, ca ea, cand se uita la mine... O stiam de cand avea 14 ani, bateam muntii amandoi, ea umbla imbracata barbateste, cu bata in mana, si avea mai multa putere asupra oilor si asupra cainilor decat mine, care eram pastor. Avea o putere pe care eu nu o intelegeam si care mi se parea cumva primejdioasa sau, cum sa-ti spun, pe care eu eram oleaca invidios, nu pricepeam cum imblanzea cainii cei mai rai, cum privea - avea numa paispe ani, dar avea o privire care te baga in boala -, cum privea berbecii cei mai salbatici si cum berbecilor li se inmuiau picioarele si cadeau secerati ca de bolesniti necunoscute, parca le lua suflul, maica ma-sii de vrajitoare. O intrebam cum face si ea tacea, vorbeam cu ea si tacea, stateam in creierul unei nopti si afara era furtuna de parca venise sfarsitul lumii, canii scheunau cu noi in stana, de frica tunetelor si a fulgerelor care luminau incontinuu, ea era acoperita cu o mita si stiam ca era goala pe dedesubt, ma-ntelegi, si ciobanii ceilalti stateau afara, pe sub copaci, pentru ca nu voiau sa stea sub acelasi acoperis cu noi, si atunci eu am intrebat-o a mia oara cum face ea sa ingenuncheze berbecii, cine-a invatat-o, nu cumva poate bunica-sa, de care tot satul stia ca-i bosorcoaie si face vraji. Ea nu zicea nimic, ii vedeam ochii numai si parul ala albastru, iesise de sub mita si statea langa jarul ce ramasese de la foc, de-afara patrundea vantul si auzeam ploaia grozava, si numa o vedeam cum rade asa, cumva, nu stiu sa-ti spun, si atunci m-am gandit eu pentru prima data ca fata asta nu-i de-aici, daca ma-ntelegi. Asta era cu un an inainte de armata, si pe urma am plecat si acuma suntem in ziua in care eu urc dealul nebun, printre crengi. Picioarele imi tremura si crengile ma lovesc peste fata si parca un clop de foc imi strange fruntea si parca respir jaratic din iad. Soarele e sus de tot, in crucea zilei, incremenit, un sac albastru imi arde pielea si eu stiu ca e cerul care mi-e stramt, ajung in varful dealului, trec pe langa vecinii care sunt afara, la coasa, si care nu m-au vazut de doi ani, poate se mira ca sunt in viata sau poate le e frica de mine, stiu ca sunt in puterile ei, care intre timp a facut 16 ani. Nu bag de seama nimic, ies la cararea de sus, din creasta, sar gardurile si vad ca mi-au ramas in picioare bocancii de caporal, apoi cobor in Valea Miresei si-i vad casa si alerg, si alerg, si nu stiu cum, de unde, dar stiu ca ea nu e in casa, stiu ca e in sura, fierbinteala imi strange pieptul si fruntea, si atunci intru ca un taur prin portile surii si o vad acolo, fumand, stand turceste, fara nici o vorba, fara nici o clipire: Jenia mea. Serpoaica nu spune nimic, eu numai ce-am cazut in fanul cela fara suflare. Nici macar o vorba n-a spus." Lui nenea Neagu ii tremura glasul si cred ca-i tremura si picioarele lui batrane, pentru ca se lasa in jos, pe iarba, in timp ce baba lui, Veturia, priveste ingrijorata dintre cartofi, in timp ce apa Zanoagei, care trece pe la ei, pe la poarta, susura curat, in timp ce mie-mi vine sa ma reped acolo, la apa, si sa-mi scufund capul in gheata ei, printre pietre. Dar n-o fac. Trebuie sa ascult, caci presimt o mare urmare a acestei povesti. "Si? Zi, nea Neagule, spune mai departe, si?" "Cred ca ne-am zvarcolit acolo, in fanar", zice Neagu, "dar nu sunt sigur, poate doar am visat, si cand m-am trezit din visul asta in care ne zvarcoleam, atunci cand imi cautam bocancii pierduti prin fan, mi-am dat seama ca ea spusese niste vorbe grozave, niste vorbe nebune, cand am cautat in capul meu vorbele pe care le-a spus si am inteles ce spusese, atunci am vrut s-o omor. Doamne-Dumnezeule, si poate pentru ca mama se ruga pentru mine, ca auzise de la vecini ca fecioru-sau, amaratu, abia coborat din tren, alearga pe coama dealului la serpoaica, poate pentru ca mama mea se ruga pentru mine, n-am omorat-o. Era gravida serpoaica si zambea mereu, ca si cum ar fi spus "fa ce vrei, treaba ta, eu sunt in alta parte", si eu innebuneam cautandu-mi bocancii prin fan, auzeam pe-afara vorbele lui taica-sau, ale maica-sii, care n-aveau curaj sa intre, sa spuna ceva, vezi bine ca se temeau de serpoaica mea de otel, si ii auzeam si stiam ca o s-o omor, dar in acelasi timp stiam ca n-o s-o omor si ma temeam ca ea m-ar putea ingenunchea in orice clipa, mi-ar fi putut lua sufletul, asa cum facea in munte cu berbecii cei tari sau cu cainii cei tari sau cu animalele salbatice pe care ea le infrunta din priviri. Si frica asta, vezi bine, frica asta si poate rugaciunile mamei, Dumnezeu s-o ierte, m-au salvat, sau poate am avut un inger pazitor langa mine, sau poate cine stie ce s-a intamplat atunci de n-am omorat-o, nimeni nu poate sti, pentru ca in intuneric traiesc tot felul de fiinte nemaivazute, cum zicea mama mea, tot felul de duhuri bune si rele, numai ca peste ele toate se afla Domnul care are Puterea in cer." Neagu trage tigara dupa tigara, pe care le ia din pachetul meu, el de fapt s-a lasat de fumat de 20 de ani, iar tigarile astea ale mele i se par prea usoare, ca un abur, zice, tigarile pe care el le fuma pe timpuri erau tigari de barbati, mahoarce care-ti taiau rasuflarea atunci cand trageai din ele. Veturia s-a apropiat de gard cu o figura ingrijorata, ridurile sale de baba a muntilor se misca in jurul ochilor cu o uimitoare mobilitate, e ingrijorata, mosului i-ar putea fi rau, pentru ca e bolnav, numai ca mosul Neagu o vede si ii face un semn din ochi si baba dispare ascultatoare in spatele gardului. Neagu priveste in pamant. "N-ai omorat-o", zic. "N-am omorat-o", zice. "Eram de-acuma la carciuma de jos, din vale, la Merisor si beam, beam, se facuse seara cand a venit al Popoiului, de-abia il facuse plotoner la militie, si zice: "Neagule, nu face galagie, meri cu mine ca esti arestat!". Era vara lui 55 si eu eram om puternic, de nu m-a putut prinde decat toata carciuma laolalta, eram ca un taur turbat urland ca nu, nu eu am omorat-o pe serpoaica, pe Jenia mea, ah, si pe urma, cand au reusit sa-mi puna catusele, toata carciuma era praf facuta si eu plangeam, crezand ca o omorasem in vis, ceva, ca visele mele asa erau, de nu stiam niciodata cand e adevarat si cand nu. Atuncea n-as fi putut mere la biserica, sa ma jur cu mana pe Evanghelie nici ca n-am omorat-o eu, nici macar ca fusesem in armata, nici macar ca eu, Neagu, sunt cine sunt. M-au suit in Gaz-ul militiei, ca asa avea atuncea militia, Gaz-uri rusesti, s-am dat declaratie ca traiam cu Jenia de cand avea 14 ani, ca toata lumea stia, ca batusem muntii in ciobanie cu dansa, si ei nu mi-au spus ce se intamplase, am aflat numai cand m-am dus la spital, ca era un spital militar pe-atuncea la Petrosani, si numai asa am aflat ce facuse serpoaica. Iaca ce facuse: dupa ce eu plecasem turbat si ametit si cu inima arzanda ca ea era gravida cu altul, ea intrase zambind asa, in camera mare din casa, unde taica-sau avea sub o lavita un revolver din timpul razboiului, luase revolverul, iesise in curte si sub ochii tuturor isi trasese, razand mereu, un glonte in inima. Numai ca muierea asta il avea pe dracul intr-insa, ca glontele a iesit prin spate si inima i-a ramas neatinsa, ca daca i-ar fi atins-o, atunci de buna seama ca ar fi murit. Dar cine stie oare adevarul, ca doctorii care au ingrijit-o or jurat ca asa ceva n-au mai vazut niciodata, or jurat ca inima era strapunsa, dar ca ea n-o murit, nici inconstienta macar n-o fost, o zambit tot timpul tacuta, fara nici o vorba, nu s-o vaitat, n-o sangerat, n-o scheunat macar, desi or dus-o din deal la spital tot cu carul cu cai, ca altceva n-or avut. Si ce-or vrut ei la militie de la mine? Or vrut sa ma insor cu dansa, ca spusese ca-i copilul meu cel din pantecul ei, si atunci, cand am auzit, am zis bine, ma-nsor, si mama cred ca se ruga pentru mine, ma-nsor, am zis, dar in mintea mea si-n inima mea a coborat un frig de la Dumnezeu si-o raceala cum n-a mai vazut pamantul si cum n-a mai vazut suflet de om. Mi-o inghetat inima in mine si-am jurat dara ca voi fugi cand voi putea, si gheata o stans focul, si apa rece de la Domnul o stans sufletul din mine in cerc de gheata, si ea atuncea si-a pierdut puterile asupra mea. Vezi bine, ca o dusmanie mare o pus stapanire pe mine, si pe urma, mai tarziu, cand farmecele ei de serpoaica imi sugeau puterile din vine, dusmania asta mare ma racorea si ma aducea acasa, sau poate era mama mea, draga de ea, care murise intre timp si fusese ingropata sub un brad mare din gradina noastra, poate mama mea, draga de ea, se tot ruga pentru mine de acolo de unde era, ca sa scap." Tacere lunga, nu se aude nici vantul, nimic, nici o pasare in gradina batranului Neagu imbibata de amintiri, numai dincolo de gard se aude harsaitul obosit al sapaligii cu care Veturia sapa cartofi. Privesc imprejur, ca si cum as fi cazut din cer. Cuvintele lui Neagu plutesc deasupra mea, deasupra noastra, hranindu-se din energia noastra de oameni vii. Cum pot oare opri animalul unei asemenea istorii sa se hraneasca din mine, cum il pot opri sa creasca, sa se faca mare si urias, un animal care ne va inghiti? Animalul iesit din Neagu, din adancurile memoriei sale, in care a stat inchis timp de 48 de ani. Il privesc pe mosul de langa mine, care sta cu ochii infipti in frunzisul zarzarului de deasupra noastra. S-a prabusit, s-a dezumflat, e ca o carpa inerta, ca un trup din care sufletul a fugit. Cum? A terminat mos Neagu povestea? De ce s-a oprit, cum s-au terminat toate acestea, intreb, marele animal plutitor al acestei istorii trebuie sa aiba un sfarsit. "Nene Neagule, zic, si? Si?" "Pantru mine-o fost gata", zice el obosit, "trei ani mai tarziu am fugit la o femeie din Hateg si nu m-am mai intors niciodata la dansa, si dansa n-o mai reusit niciodata sa scociorasca cu ochii ei diavolesti in mine, nici de copil nu am stiut eu prea multe, si dansa prinsese din nou a umbla prin munti, cu ciobanii si oile, vezi bine ca acolo era locul ei, acolo se samtea dansa bine, in munti, printre fagii cei mari si printre gaile cele mari pe care si eu le vazusem scoborandu-i-se-n fata ascultatoare ca niste gaini. S-o inturnat la animale si la copaci, avea dansa ceva acolo, inlauntru, care-o chema in pustie. Si in cele din urma am gasat-o pe Veturia, care era oleaca mai in varsta ca mine, si nu era asa de frumoasa ca Jenia mea, numa ca avea oleaca de avere cu dansa, si de-atunci or trecut 40 de ani de liniste." Neagu e mai senin acum si ezita sa-mi spuna restul povestii, ca si cum ar ezita sa traga concluzii sau ca si cum acest rest nu l-ar mai interesa. A redevenit tacutul Neagu, retrasul, omul caruia ii scot vorbele din gura cu clestele, numai ca, spunandu-mi aceasta istorie, el i-a dat viata si istoria traieste si eu vreau s-o aflu. Vreau sa-i pun punct. "Nene Neagule", zic, "deci, aceasta Jenia mai traieste sau ba?" "Traieste", zice el, "dincolo de deal, catra munte, cu animalele ei si cu ultimul sot, un miner din Moldova". "Bun. Si ce s-a intamplat dupa ce ea a plecat inapoi in munti?" "Apoi s-o maritat cu un cioban", zice Neagu, cu ochii in cer. "Si?" "Si atunci", zice el ca si cum n-ar fi el, "alt cioban l-o omorat pe ciobanul cu care s-a maritat." "Omorat? Cum, de ce sa-l omoare?" "Apoi, unii zic ca l-o omorat pantru ca nu era de pe-aicea, era de peste munti, din Gorj, si pentru ca avea vreo tri sute de oi, da altii zac ca l-o omorat pantru ea, ca..."

Ieronim

"In adancurile unei gradini gramadite intre doua dealuri sta Ieronim, barbosul, tacutul Ieronim, cu arbori uriasi prabusiti peste o casa batraneasca. Ieronim, omul care, candva, a faptuit o crima pentru o femeie. Cum sa vorbim noi cu Ieronim, ce sa-i spunem lui Ieronim ca suntem? El nu vorbeste cu nimeni despre toate acestea, nu spune nimanui ce simte, ce-si aminteste. Noi atata stim, ceea ce spune lumea despre Ieronim ucigasul, si lumea spune ca nu, nu Ieronim ar fi faptuit omorul din munti, ci femeia acelui cioban omorat, pe care il chema Festila. Bat la poarta lui Ieronim si el vine incet, pe carare, crengile grele ale unor fagi cum n-am mai vazut se fac tunel imprejurul lui. Ieronim are privirea imobila deasupra barbii, poarta haine maronii, de postav, are ceva calugaresc, cenusiu, un fel de absenta pe care deocamdata nu mi-o pot explica, dar pe care am bagat-o de seama numaidecat. Il vad venind spre poarta ca si cum l-as vedea in reluare pe un film, ca si cum imaginea lui ar fi data cu incetinitorul. Se apropie, tunelul de crengi pare ca-i face loc intr-adins, ca si cum l-ar lua in brate, ca si cum desisul l-ar ocroti. Asa. Stau in fata portii de lemn putrezit si privesc printre tandarile din gard. Ieronim nu intreaba nimic, nu scoate o vorba, un cuvant, si clipa dureaza o suta de ani. Apoi Ieronim ajunge la poarta, deschide, ma priveste si asteapta sa spun ceva. "Buna ziua, daca aveti un pic de timp, as vrea sa stam de vorba." El tace. "Despre cum era odata, despre traditiile ciobanilor, despre cum era pe timpuri, despre aaaa, despre traditiile din Valea Jiului, stiu ca sunt multe lucruri interesante, am auzit ca ati fost cioban sau asa ceva si as vrea sa..." Deschide poarta larg, fara nici o vorba, apoi o ia inapoi pe carare, eu sunt in urma lui, si crengile uriase, groase, ale fagilor se desfac intr-un mod ciudat, pentru a ne lasa sa trecem. Tin aproape in urma lui, pentru ca zidul vegetal sa nu ma inchida inlauntrul sau. Casa e incruntata in umbra, in spatele casei, printre copaci, se afla o masa si doua bancute cioplite din topor. Stam acolo si n-am curajul sa-l intreb pe Ieronim daca are familie, daca e insurat, daca are copii, daca... cine este de fapt, n-am curajul sa-l intreb, pentru ca ma tem ca ar intelege dintr-o data, ca ar sti pur si simplu de ce sunt eu acolo. Chiar, de ce sunt aici?, ma intreb dintr-o data, in timp ce Ieronim alunga un cocos urias. Sunt aici, imi spun, pentru ca ma intereseaza Jenia, serpoaica muntilor, femeie care a putut sa se impuste in inima si sa nu moara, femeia care facea berbecii sa cada din picioare, femeia care, asa cum mi-a spus o batrana de peste deal, avea forta de a starni furtuni, de a aduce grindina, dar si puterea de a le potoli. Jenia, imi spun, este personajul principal in aceasta istorie tragica, plina de crime, de magice intamplari, si sunt aici ca sa aud de la omul acesta daca este adevarat ca ea a putut sa-l farmece in asa masura, incat el sa ucida. Sa-l ucida pe sotul ei, pe cel de-al doilea sot, cu nume bizar: Festila. Dar cum sa-l intreb, cum sa ajung eu la subiectul acesta atat de delicat, mai ales ca Ieronim pare a fi uitat sa graiasca, aplicand strategia de a-l lasa pe celalalt sa vorbeasca in gol. Aceeasi tacere stranie inconjoara locul acesta, curtea ingropata in copaci, eu stiu ca el a facut cativa ani de puscarie nenorocita, desi a sustinut ca nu este vinovat, ca de fapt nu el a ucis, ci... ea. Cum ar fi putut insa autoritatile comuniste sa-l creada pe Ieronim, cata vreme el a avut in mana cutitul? Vorbim despre politica, despre oierit, despre trecut, el raspunde monosilabic, eu aduc vorba despre anii 50 si despre timpurile care au luat-o pe-alt drum, el tace, a trecut deja o jumatate de ora si eu nu mai stiu ce sa spun, tocmai ma hotarasc sa abandonez lupta aceasta neinceputa, sa ma retrag strategic, discret. I-am spus ca sunt scriitor, ca ma documentez pentru o carte, nuuu, nu ziarist, doamne feri, scriitor, da, scriu despre ciobanii din alte timpuri, despre fenomenele magice care se petreceau altadata - fir-ar sa fie, mai mult vorbesc eu decat el. Ieronim nu zice nimic. Tace, se gandeste, are mainile ca niste cazmale enorme, noduroase, la fel de noduroase ca si copacii astia care-si varsa umbra in curtea lui. "Stiu de ce-ai venit", spune Ieronim dintr-odata, si eu raman inmarmurit, inghetat. Are o voce groasa, de bariton ragusit, de fumator de mahoarca, de betivan cu vocatie de cantaret la biserica, "stiu de ce-ai venit, stiu ca ai vorbit cu Neagu, acolo, in vale, stiu ce iscodesti, numa ca sunt povesti de demult, care nu mai intereseaza pe nimeni, mai ales pe un tanar ca dumneata. Ce-am facut am platit, am platit cu varf si indesat." Mama! cate cuvinte a zis deodata. Nu pare prea prietenos, dar nici pus pe rele. "Nea Ieronime", zic, "uite care-i treaba, stiu ca femeia aia avea puteri de faceri, stie tot satul, si toata lumea mi-a spus ca nu matale ai facut ce-ai facut, ca ai fost sub puterile ei, ca ti s-au ratacit mintile, ca Festila, sotul ei, ciobanul... ca erati prieteni, asa-i? Vreau numai sa-mi povestesti cum a legat treaba asta, cum facea, ce facea, ce puteri avea ea asupra oamenilor, si asupra animalelor si asupra copacilor, asta vreau sa-mi spui." Ieronim se framanta, cazmalele uriase ale mainilor sale se framanta si ele. Ieronim are o barba uriasa, puternica, inspicata, care-a fost candva de culoarea castanei, si-mi zic ca muierea asta, vrajitoarea asta din munti nu avea gusturi rele, ciobanul asta ale carui maini au faptuit o crima trebuie sa fi fost un urias candva, un colos de o forta iesita din comun... Ochii lui sunt de culoarea castanei, fixand in aer un punct dinaintea lui. "M-am rugat la Dumnezeu sa ma ierte", zice, "dar eu nu pot sa ma iert si nu pot sa uit, si stii de ce? Pentru ca nu pot sa-mi aduc aminte, de-aia nu pot sa uit, pentru ca nu stiu cum s-o fost petrecut, ce s-o-ntamplat, nici fiu-meu nu stie, care-o fost cu mine acolo si care n-o facut puscarie numai pentru ca era prea tanar, dara nici unul dintre noi nu stie ce s-o-ntamplat de fapt, pantru ca eram cu mintile luate, pentru ca noi nu... eram pe-acasa, cum se zice pe la noi, intelegi, a fost asa, deodata si repede si... Eram sus, in munti, catra Tibor, pa parte ceastalalta de vale, si era intr-o sambata, cu o saptamana inainte de Santamarie, si stateam la foc cu totii, poate si beusem putin, dara nu prea mult, stateam infasati in cojoace, eu cu fiu-meu, care sa fi avut vreo 17 ani pe-atuncea, dar era mare si puternic ca ursul si stia tot, daca intelegi, simtea tot-tot, si Festila era in stana cu Jenia lui, si noi stateam la foc si auzeam tot ce se intampla acolo. Nu puteam sa ne ridicam, parca era o vraja care ne tinea tintuiti de buturugi. Serpoaica, cum ii ziceam noi, statuse toata vara cu noi, ei aveau turma mare, noi mai mica, dara nu ne trebuia noua turma lor, cum au zis unii dupa aia, ca de asta am lovit, eram pretin bun cu Festila, care era barbat fain, frumos, cu mustata niagra si cu fire aspra, om de isprava, cazut in puterile femeii lui. Si eu simtasem ca serpoaica ma priveste asa, cumva, inca de la inceput, s-avea o privire care-t radica parul pa ceafa, nus-cum sa spun. Pe urma, ei or iesit din stana si Festila se-asaza pa buturuga, iara muierea sede in spate, undeva, de vedeam numa cum era infasata in velinta, cu parul involburat, era intunerec, numai fata i-o vedeam la lumina de foc, si zambea ase, iara fiu-meu, pustiu, se framanta tot pe loc, si ea il atata din spatele lui barbatu-sau, de numai flacari arunca din ochii ceia de bosorcoaie, iara eu, Ieronim, faceam rugaciuni contra ispitei, pentru mine si pentru baiat, si vedeam vinele pe gatul lui umflandu-se, si vedem vinele pa fruntea lui umflandu-se si ea mereu numa zambea, cumva, de acolo. Ii vedeam si umerii, si numa prostul de Festila n-o simtit nimica atunci, era prea multamit, prea dus, se facuse moale, ba poate ca si dormea acolo, pe langa foc." Tace, cu privirea mereu in gol. Uriasele lui maini au intepenit si e cald, foarte cald. "Era lumina, pantru ca luna era dupa padure, si-atunci Festila s-a aplecat inainte sa impinga un lemn pa foc si tocmai atunci lemnul a trosnit tare si scanteile au sarit in sus de doi metri. Serpoaica zambea in spatele lui Festila si noi eram incordati ca arcurile cand lemnu cela a trosnit si-am sarit de pe buturugile noastre, amandoi in acelasi timp, ca si cum ne-am fi inteles inainte, ca si cum ar fi fost un semnal, am sarit peste foc si-am tabarat pe amaratul Festila, care nu intelegea ce se-ntampla, care era mirat si senin, multumit. Or zas ca l-am taiat cu cutatul, dar nu-i adevarat, l-am omorat cu mainile, poate pantru ca nu avea Festila nici o taietura, iar fiu-meu, care luase barda, nici nu l-a atins macar, eram cuprinsi de nebunie, de nu stiu ce, nici un cane n-a latrat, nici un strigat, nimic, ca poate daca Festila ar fi strigat ceva, poate nu s-ar fi intamplat nimica, dar el n-a stragat, nimic n-o spus, o murit fericit, poate ca nici n-o stiut ce s-o intamplat si... Apoi stiu ca luna era dusa deja sub munte si era aproape de dimineata. Festila era mort, langa jarul din vatra, serpoaica nu era nicaieri, fiu-meu nu era nicaieri, cantau pasarile de zori de zi si Festila era rece. Am stragat, dar nu mi-o raspuns nime, s-apoi m-or chemat oile si m-am dus. Fiu-meu n-a mai venit pan la pranz, pana in crucea zilei, serpoaica n-o aparut pana sara tarziu, si atunce tot ase zambea, si s-o asezat langa vatra, nici macar n-a intrebat o data unde l-am ingropat. Si-am stat acolo doua saptamani, cu totii, si de Festila n-am mai vorbit niciodata, ca si cum n-ar fi fost niciodata cu noi, ca si cum n-ar fi existat niciodata. Lucrurile lui le-am ingropat cu el, in pamant, si atunci cand l-a dezgropat procuratura, pe toate le-or gasit s-or vazut ca n-am furat nimica si ca toate din nimica or fost, si scurse toate din ochii serpoaicei..." Uriasul Ieronim s-a prabusit povestind, s-a cocosat, s-a surpat inlauntru, trasaturile lui imobile s-au scurs in jos, peste barba inspicata, sub ochi i-au aparut pete vinetii. Crengile fagilor curg verde. "Il avea pe dracu-n dansa", zice Ieronim si tace. "Si el, baiatul lui, si ea, ce s-a petrecut cu ei?" "Doar eu am facut oleaca de puscarie, iar cand m-am liberat, ei nu mai erau acolo, ea gasise alt cioban, la fel de bogat. O fost maritata de sase ori", zice, si inteleg dintr-un gest ca discutia s-a sfarsit. Ieronim se indreapta de spate, respira adanc, isi desclesteaza mainile, sprancenele lui groase se despreuneaza, se ridica si dispare in dosul casei. Ii vad spatele masiv intrand in tunelul de crengi. Cainii latra.

Gligor

Ce fel de mister ascunde aceasta poveste, ale carei fracturi eu le adun de pe inaltele dealuri? Ce fel de femeie este Serpoaica, ce fel de fascinatie raspandeste asupra acestor tarani ciudati, care populeaza padurile de fag ale muntilor? Cum facea ea gaile, marile pasari de prada, sa coboare langa ea, sa devina niste gaini, cum reusea sa imblanzeasca animalele asupra carora toata lumea e de acord ca avea puteri nemasurate? Simt ca femeia aceasta incepe sa ma obsedeze, ca imaginea ochilor ei incepe sa ma urmareasca pretutindeni, simt ca trebuie sa ajung acolo, sus, la ultima casa pe stanga, inainte de padurea cea mare, unde am aflat ca locuieste, desi nimeni nu a mai vazut-o de ani de zile. Traieste retrasa, ascunsa, cumva. Se spune totusi ca s-au mai dus oameni pe acolo, cand au avut animale bolnave si le-au lasat in batatura, pentru ca a doua zi animalele sa se intoarca singure acasa, sanatoase. Unii spun ca au vazut-o in anume dimineti, singura, aducand apa de la izvor, altii spun ca poate fi vazuta in unele nopti, adunand plante de leac prin poienile inalte, nimeni nu i-a intrat insa in casa, acolo, pe deal, nimeni nu stie cum mai arata, daca a albit sau daca are ridurile batranetii, daca ochii ei mai sunt la fel de puternici sau daca parul ei mai are culoarea aceea albastra a otelului. As vrea sa ma duc s-o vad, s-o aud, sa ma conving ca personajul acesta este real, ca viata aceasta tulburatoare a existat cu adevarat, ca oamenii acestia nu traiesc in plina mitologie, ca nu fabuleaza despre toate aceste incredibile fapte. Caci istoriile spuse de Neagu, primul ei sot, si de Ieronim, cel de-al treilea intr-un fel, o proiecteaza pe Jenia - pe numele ei adevarat Eugenia - in plin mister. Daca ar fi sa credem toate povestile auzite, atunci Jenia, Serpoaica, este o adevarata vrajitoare, care a reusit sa supuna vointa oamenilor, puterea animalelor, a vanturilor si a ploii. Cautand-o pe Jenia, animalul, marele, uriasul animal al istoriei sale s-a umflat deasupra mea, si acum pluteste ca un balon, gata sa explodeze, umplut cu tot ceea ce am auzit, tot ceea ce mi s-a povestit. Un taran din satul Merisor, din vale, veteran de razboi, care o cunostea foarte bine pe Jenia, desi nici el nu o vazuse de ani de zile, mi-a spus sa nu o caut, sa nu incerc s-o gasesc, pentru ca daca ea vrea sa fie gasita, atunci ma va aduce cumva acolo unde se afla, iar daca ea nu vrea acest lucru, atunci in zadar voi continua sa bat dealurile si sa ascult tot felul de povesti, caci n-o voi vedea. Atunci am hotarat sa urc dealul si sa gasesc casa. Zis si facut. Drumul e un drum forestier de cativa kilometri, serpuit, cu copaci cazuti pe care nu i-a luat nimeni din drum, prafos, si pietros, si sapat in carnea dealurilor ca si cum ar fi fost o albie de apa. Sus, ma opresc. Rascruce. Si tocmai atunci apare dintre copaci, din sus, mai intai un caine mic, apoi un altul si inca unul, iar in urma lor apare Gligor cu o desaga din lana varstata in spate, cu un chistoc de Carpati in gura, cu gura stramba si ridata, cu o privire increzatoare si mandra. Santuri adanci ii joaca in jurul gurii cu dinti putini. Fac cunostinta cu cainii, apoi cu el, e Gligor si nu-i momarlan. Sta peste deal. Nevasta-sa, muierea lui, e momarlanca sadea, in schimb l-a trimis tocmai acum, nici el nu intelege de ce, sa ia apa proaspata de la izvorul din vale, cu bidonasele pe care le cara in straita. Sa fumam. Cum e viata, care-i treaba, cum sunt ei, momarlanii, si mai ales femeile lor, el poate sa-si dea seama, mai ales ca e insurat cu o momarlanca sadea si, chiar daca e din Galati, sta aici de 30 de ani, deci stie cu cine are de-a face, nu-i asa? L-am gadilat putin, el se bucura, da din coada precum dragutii sai de catei. Eu am in timpul acesta o banuiala, pentru ca eu cred in destin, in intamplari neintamplatoare si de-aceea il descos. Ii spun ca am mai vorbit cu unul, Neagu, din vale, si cu tot felul de oameni, pentru ca scriu o carte despre traditiile ciobanilor, si atunci, asa cum ma asteptam cumva, sare ca ars. "Da, il cunoastem pe Neagu, e un tip de treaba, dar s-a insurat cu cine nu trebuia, cu una, Veturia, vai mama ei". El, in schimb, Gligor de la Galati, venetic si baraba, ei bine - zice el cu mandrie - el a luat-o pe femeia lui Neagu, pe Jenia lui Neagu, cea mai frumoasa muiere de peste dealuri si de peste munti, o muiere ca lumea, ca focul, ca vantul, o muiere pe cinste, cum el nici n-a visat sa aiba vreodata. "Zau, e asa de frumoasa precum spune el?", intreb, privindu-l pe acest fost miner care nu e falnic deloc, e mic de statura si mai curand slabanog, nu se compara deloc cu Neagu sau cu uriasul Ieronim. "E frumoasa tare", raspunde Gligor, si mai e si buna, si priceputa, i-a salvat viata cu ierburi, ar fi fost demult rapus de silicoza din mina daca n-ar fi fost ea sa-l ajute cu fierturile ei nemaipomenite, dar cam rele la gust. Eu fac pe miratul. Cum naiba, chiar asa, cum i-a iesit o asemenea femeie in drum, de unde-o fi luat-o? Dintr-o singura rasuflare, Gligor spune cum avea boul bolnav si cum s-a dus acolo, in deal, sus la ea, adica aici - imi arata cu degetul - unde sta si acum, si cum a lasat boul acolo si s-a dus sa stea peste noapte in poiana, ca asa facea toata lumea, lasa animalul acolo, la vindecat, si se vindeca. Si ca sa nu mai bata drumul inapoi, s-a dus in poiana, il chinuia tusea, era bolnav, si pe seara a venit muierea la el, zicandu-i: "Mai, Gligor, tu esti bolnav, eu o sa te fac bine"- stia si cum il cheama, fara ca el sa ii fi zis - si el s-a dus la ea si acolo a ramas pana in ziua de azi, la femeia vietii lui de miner venetic, de baraba. Ha!, nici n-a visat asa muiere, in viata lui. "Nea Gligor", zic, "ce culoare au ochii muierii?" Gligor suge adanc din tigara si raspunde ca-n vis: "Culoarea vantului turbat", zice, "nus-cum sa zic, cateodata sunt verzi-caprui, cateodata-s albastri asa, ca otelul, naiba stie, ca se schimba mereu, da eu nu intreb niciodata nimica, fiindca nu-mi raspunde, numa sta asa, turceste, pe langa foc si zambeste, poate isi aduce aminte, poate e zurlie, naiba stie", mai zice el. "Uita-te, chiar si acuma, nus-ce-a apucat-o de m-a intrerupt din treaba sa ma duc la izvor..." "Nea Gligor, da parul, ce culoare de par are ea", zic, "muierea asta a matale?" "Ei, na-ti-o", zice, "culoarea soarelui si a lunii, culoarea vantului, naiba stie, a mai incaruntit si ea, dar tot muiere ca lumea o ramas." "O iubesti, nea Gligor?" "O iubesc, ma baiete, o tot iubesc." Am urcat dealul si am gasit casa, ultima casa pe stanga, scufundata in bataia vantului. Nici o soapta, nici un animal, nici un om, nici o miscare. Am trecut mai departe, spre munti. Gligor era la izvor. Horia Turcanu (Fotografiile autorului)