Sarbatoarea muzicii a cuprins Romania
Timp de trei zile, Bucurestiul si alte sapte orase din tara - Iasi, Cluj, Brasov, Timisoara, Piatra-Neamt, Pitesti, Constanta - au facut parte din marele circuit mondial al "Sarbatorii Muzicii". Festivalul s-a desfasurat in perioada 20-22 iunie si, prin zecile de concerte sustinute de artisti de pe trei continente, s-a impus ca unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale anului.
In 1985, Europa a inceput sa fie "invadata" de acest concept de festival, pornit cu trei ani inainte in Franta, ajungandu-se ca anul acesta "Fte de la Musique" sa fie organizat in 110 tari, cu mii de spectacole oferite gratuit de muzicieni profesionisti si amatori. Spiritul acestei manifestari il reprezinta deschiderea, dialogul intre genurile muzicale, intre muzicile traditionale ale diferitelor colturi ale lumii.
Si in Bucuresti, farmecul festivalului a fost dat de diversitatea muzicii si a locatiilor ce au gazduit concerte. A fost muzica clasica la Biserica Stavropoleos, la Institutul Francez - cel care a pus pe picioare evenimentul in Romania -, la Sala Radio, la Liceul "George Enescu" si a fost muzica electronica si muzica mixata de Dj din Franta si Romania in cluburi. S-a cantat rock cu Zdob si Zdub in Piata Revolutiei, pop-rock si dance cu Holograf, In-grid, Candy, Animal X, in Piata Constitutiei. In parcurile Kiseleff, Herastrau, au cantat fanfare - Zece Prajini, Corpul nr. 1 al Armatei, Regimentul 30 de garda si protocol - in fata Teatrului National s-a dansat dupa muzica traditionala din Aunis si Saintouge, cu un grup de 27 de francezi, Les Efournigeas, si jazz, cu Luisa Zan. Jazz s-a mai cantat in Cismigiu, cu Michel Marre si Big Band-ul Radio, la Green Hours, cu East Village si cu Gloria, iar "La Motoare" au concertat Rutabaga (Franta) si Chalaban din Maroc. Muzica latina a fost si ea reprezentata de Pepe si de cubanezii de la Melao, care au oferit o seara incantatoare, cu salsa.
Festivalul a adus bucurestenilor multa muzica etnica, iar vedeta incontestabila a celor trei zile de concerte se numeste Manu Dibango, care a reusit sa cucereasca de la primele acorduri multimea adunata in Piata Revolutiei.
Nascut in Camerun in 1933, Manu Dibango a devenit inca de la inceputul anilor 70 un ambasador de marca al culturii africane. A calatorit neincetat intre Africa si Europa, a inregistrat reggae in Jamaica, a cantat in America cu idolii muzicii soul Gladys Knight si Marvin Gaye, iar din toate aceste peregrinari si cautari, si-a impus un stil propriu, makossa.
Destins, zambitor, cu o pofta de cantat care face sa para ca muzica vine de la sine, fara vreun efort, Manu Dibango si formatia sa de africani si europeni au creat la concertul lor de la Bucuresti atmosfera unei adevarate sarbatori.
Iata si cateva intrebari la care muzicianul camerunez a avut amabilitatea sa raspunda in exclusivitate pentru revista noastra:
"Viata noastra e plina de muzica"
- Muzica dvs. aduce mult soare, energie, buna dispozitie...
- Multumesc, imi pare bine sa aud asta. Pentru noi, muzica este o sarbatoare continua, este cel mai bun mod de comunicare intre oameni. Si totodata cel mai bun mod de a-ti transmite sentimentele.
- Cum ati creat aceasta "makossa"?
- Aveti un program incarcat in aceasta perioada?
- In ultimele trei saptamani am cantat in Maroc, la un festival de jazz in Spania, am imprimat la Rotterdam cu o orchestra simfonica si am mai avut concerte in Franta si-n Italia. Acum ne intoarcem in Sudul Frantei si in Belgia. Avem aproape 100 de concerte pe an, iar cand nu suntem pe scena, suntem la radio, la televiziune sau imprimam discuri, multe discuri. Ce mai! Viata noastra e plina de muzica.
Iulian Ignat
Carte
Selectia Formula As
Dan Pavel, Iulia Huiu, "Nu putem reusi decat impreuna". O istorie analitica a Conventiei Democratice, 1989-2000. Editura "Polirom" Iasi, 2003 (tel. 0232/21.41.00). Cercetarea sistematica a unor evenimente recente este intotdeauna riscanta. Mai ales atunci cand se vrea din perspectiva istorica. Analistul nu poate fi niciodata absolut sigur de detasarea sa, de acea lipsa de patima pe care distantarea in timp i-o impune. Cele mai multe "istorii" de acest fel sunt, de aceea, amendate ulterior, rescrise. Ele raman insa ca documente, ca inregistrari subiective ale evenimentelor ce marcheaza o epoca. Cartea Iuliei Huiu si a lui Dan Pavel este, pana la un punct, ilustrativa pentru o asemenea situatie. Dar, pe de alta parte, ea este prima analiza ampla si sistematica a ceea ce a fost cea mai mare speranta a romanilor in efortul de rupere cu trecutul inregistrat dupa rasturnarea comunismului in 1989. Conventia Democratica a aparut ca urmare a unei evolutii atipice a Romaniei postcomuniste, evolutie ce a plasat-o de altfel in situatia actuala, pe unul din ultimele locuri intre aspirantele la Ue, la finalizarea tranzitiei si realizarea unei economii de piata functionale. Autorii au investigat cu minutie faptele, au cautat sa surprinda total motivatiile din spatele lor, sa surprinda directia lor de dezvoltare. Jocul "actorilor" este analizat din multiple perspective, intrarile sau iesirile din "rol" sunt consemnate cu "justificarile" lor, alcatuindu-se astfel "o panorama" a evolutiei societatii romanesti pe mai bine de un deceniu de la "evenimentele" care au dus la izgonirea lui Ceausescu, demolarea monopartidismului si structurarea unei noi democratii. Iulia Huiu si Dan Pavel au inregistrat cvasitotalitatea documentelor existente (si la care este permis accesul), dezvaluind - prin punerea lor cap la cap - contextele ce au marcat evolutia tarii, "accidentele" ce au impins-o intr-o directie sau alta. De la regruparea esalonului secund al nomenclaturii comuniste, de la reaparitia "partidelor istorice", insotita de constituirea "stimulata" a unei puzderii de noi partide, la formarea nucleelor opozitiei unite, care va debusa in Cdr, totul este pus in relatie, disecat, cercetatorii neezitand sa consemneze si reactiile psihologice la nivel individual sau de masa, manifestarile temperamentale ale actorilor (individuali sau colectivi), insinuarile zvonistice sau manipularile interesate. Cartea surprinde nu numai succesiunea cronologica a faptelor, ci si portretele complexe ale personalitatilor care le-au produs, scopul fiind nu atat fixarea unei "istorii", cat deschiderea unei perspective pe baza "invatamintelor", realizarea unei prognoze asupra cailor Romaniei. O simpla parcurgere a "cuprinsului" indica faptul ca autorii au realizat, intr-adevar, o "istorie analitica", incepand cu hegemonia fesenista, instaurata imediat dupa 89 prin "strangerea randurilor" nomenclaturii de rang secund, pana la esecul guvernarii realizate sub conducerea Cdr si a presedintelui acesteia, devenit presedinte al Romaniei in 1996, Emil Constantinescu. "Traseul" surprinde celebra manifestatie din Piata Universitatii, cu consecintele ei politice si psihologice, reprimarea fesenista - prin organizarea "spontana" a primelor mineriade -, trecerea opozitiei de la figuratie parlamentara la constructia reala a unitatii, cu ajutorul nucleului de intelectuali structurat in Alianta Civica, formarea Cdr si functionarea ei, castigarea alegerilor din 1996 si evolutia defectuoasa a guvernarii "coalitiei celor trei coalitii", sfarsita in esecul lamentabil din noiembrie 2000. Nu este vorba, cum am subliniat deja, de o cronologie obisnuita, ci de o investigatie complexa, bazata inclusiv pe "interviuri de lucru" cu pionii principali ai evenimentelor, pe dezvaluirile acestora dupa incheierea "aventurii". Cititorii vor afla lucruri inedite din "bucataria" partidelor, reactii putin cunoscute ale politicienilor, manifestari ascunse cu grija alegatorilor in momentul producerii lor. Ei vor descoperi, de exemplu, prin ce intamplare a ajuns Emil Constantinescu presedinte al Cdr, cum s-a lansat legenda celor "cincisprezece mii de specialisti", in ce masura "lista lui Severin" este adevarata, care au fost resorturile prabusirii primului guvern dominat de Cdr, guvernul Ciorbea, cum a fost demis premierul Radu Vasile etc. In "istorie" sunt prinse si amanunte picante care, la vremea lor, au devenit semnificative pentru definirea (si manipularea) personajelor. Episoade ca trimiterea lui Emil Constantinescu "dupa tigari" de catre Corneliu Coposu, cea mai pregnanta personalitate politica a Conventiei si liderul necontestat al Pntcd, sau cu primul ministru Radu Vasile jucandu-se pe calculator, in timp ce ministrii sau delegatiile straine faceau ore intregi anticamera, sunt insolite si dau cartii o perspectiva aparte. Cea a diferentei dintre "imaginea publica" si dimensiunile umane ale istoriei. Nu intamplator, la lansare, cartea a provocat un adevarat scandal, actorii principali simtindu-se direct vizati prin "demitizari" de acest fel. Este adevarat ca autorii au stimulat oarecum deschiderea spre polemica, anumite "surse" fiind utilizate predilect (Ana Blandiana sau C. Ticu-Dumitrescu, personaje-cheie in precipitarea evenimentelor), or, despre succesiunea si despre semnificatia lor au scris multi alti analisti ignorati de autori. Important este ca, in cea mai mare parte, concluziile sunt valabile, speranta de schimbare ce a animat electoratul roman din 1990 incoace, culminand cu votul din 1996, a fost inselata. "Nu putem reusi decat impreuna". O istorie analitica a Conventiei Democratice, 1989-2000, ofera o lectura pasionanta si, de ce nu?, angajata, cum putine carti din domeniu o fac.
Toma Roman
In Memoriam Toma Caragiu
Toma Caragiu, un nemuritor al scenei romanesti, s-a intors printre noi in copertele unui elegant album, "Ipostaze" (Editura "Expert", director Valeriu Ioan-Franc), datorat surorii sale, acad. prof. Matilda Caragiu Marioteanu. Album alcatuit si editat din iubire, izvodit cu maiestrie, de o captivanta frumusete - a cuvantului si a imaginii -, in care, pe langa textul exhaustiv, exemplar ca informatie, actorul se prezinta singur, prin ipostazele sale actoricesti surprinse de fotograf.
Cu peste saptezeci de ani in urma, o familie de aromani - Caragio - mama, tata si doi copii, Toma si Matilda, unchi si matusi, au pornit cu totii din oraselul Arghios Orestikon (Hrupisti), de la poalele Pindului, in bejenie spre Romania. Au strabatut drum lung, au poposit in Cadrilater si s-au stabilit in tara, unde s-a nascut si mezina familiei, Geta. Si-au schimbat numele in Caragiu. Generosi, Caragiii au daruit tarii trei nume mari: Toma, inegalabil actor, Matilda, poeta si venerata profesoara, autoare a "Bibliei" aromanilor, intitulata Dodecalog, Geta, maiestru sculptor. Toti au daltuit nemurirea si au turnat-o, fiecare, in arta sa.
Actor harazit cu geniu, Toma Caragiu oferea cu darnicie fiecarei interpretari picaturi din sufletul lui urias. Avea nenumarate chipuri, cate unul pentru fiecare personaj, de drama sau de comedie, de la roluri din Shakespeare la glumele spuse cu inepuizabil haz din spectacolele de varietati ori la rolurile interpretate in numeroasele filme: peste patruzeci. Apoi a plecat din nou in bejenie...
Jalnica zi de amintire: vineri, 4 martie 1977, zidurile casei s-au prabusit si l-au zidit de viu... la numai 52 de ani neimpliniti... De-atunci a inceput lunga lui calatorie in nefiinta, pana in noaptea de Sanziene a acestei veri, cand hotarul dintre cele doua taramuri avea sa dispara... si spectatorii lui de odinioara, adunati in sala "Izvor" a Teatrului Bulandra din Bucuresti, l-au rechemat printre ei cu puterea gandului si a iubirii lor nestramutate.
Reflectoarele s-au reaprins, pe scena s-a cantat, s-a recitat si s-a dansat. Artistii l-au omagiat cu arta lor. Iar cand acordurile popularului sirtaki s-au stins, dinspre scena invaluita in intuneric s-a auzit vocea baritonala, inconfundabila, inimitabila a celui plecat... In vers aromanesc, nemuritorul Toma Caragiu a devenit pentru o clipa "Auslu carvanar" (Balada batranului caravanar).
Oriunde in lume, un urias al scenei ca Toma Ca-ragiu ar fi fost coplesit de onoruri, de premii, de recunostinta. Ar fi facut cinste oricarei scene din Anglia, Franta, America sau Japonia... Tristetea este insa ca ne aflam in Romania! Iar aici, nimeni nu a considerat ca lui Toma Caragiu i s-ar cuveni vreun premiu. Abia postum, Acin-ul i-a acordat unul. Nu-i de mirare ca in cosmarul comunist trait de noi toti, sub conducerea Partidului unic, un talent ca al lui Toma nu a putut fi recunoscut oficial. Se temeau probabil de zambetul lui atotgraitor, de aruncatura lui de ochi cu subintelesuri sau... cine stie de ce...
Mai trist este ca dupa "eliberare", solidaritatea intelectuala, de breasla, care mai exista pana nu demult, si careia Toma Caragiu i-a fost credincios pana la moarte, a disparut... Cum altfel s-ar putea explica absenta din public (cu trei exceptii) a actorilor, colegii lui de odinioara. Nici directorul amfitrion nu a gasit cu cale sa lase deoparte treburile si sa-l omagieze, prin prezenta, pe Toma Caragiu... Pacat!
Sanda Anghelescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
