Un nou "hobby" occidental: muzica populara romaneasca
Doua australience, la scoala de ceterasi din Hoteni
"Daca la inceputul carierei noastre credeam ca nu putem trai fara muzica, acum suntem sigure ca nu putem trai fara muzica romaneasca"
Sunt destui profeti care ne avertizeaza ca, odata cu integrarea europeana, romanii isi vor pierde folclorul si traditiile, iar satele, asa cum le stim azi, se vor retrage in muzee. In mod paradoxal, cu cat aceste valori sunt in pericol, cu atat parca un zeu al sansei romanesti le ia sub protectia sa. De necrezut, dar cu cat o televiziune de prost-gust, precum "Etno Tv", se lupta din greu sa compromita folclorul autentic; cu cat tot felul de grupulete imberbe haulesc si ciripesc "tehno", iar kitsch-ul cel mai agresiv isi gaseste gazda in compozitiile rasuflate ale unor asa-zisi "cantareti de profesie", cu atat de undeva, din spatiul mioritic, rasare cate un petic de cer senin: un Nicolae Pitis - fluierasul salbatic din Tara Lapusului; un Ionu lu Grigore - ceterasul genial din Saliste; un Popicu din Hoteni - ceteras si "dascal de joc" peste cateva generatii de invatacei; o Floarea Calota si un Liviu Vasilica - rapsozi de curte boiereasca din Teleorman. Apar in lumina "valeatici" uluitori precum lautarii din Clejani, Fanfara Zece Prajini, banda lui Nelu Ploiesteanu si multe altele. Iar zilele trecute, in Maramures, am avut surpriza sa primim o lectie de conservare a folclorului romanesc autentic de unde ne-am fi asteptat mai putin: chiar de la antipozi, din indepartata Australie. Doua australience de 30 de ani, originare din Melbourne, se perfectioneaza la cetera si la zongura, dupa ce in verile trecute au studiat si interpretat folclorul din Muntenia si Oltenia, din Moldova si Transilvania. Pentru ele, muzica traditionala a romanilor a devenit mai mult decat o simpla tehnica instrumentala; a devenit un mod de viata.
In ograda lui Popicu
Alana canta la vioara. Sofia tine hangul la zongura si la acordeon. Desculte in iarba, imbracate simplu, scolareste, cele doua eleve ale lui Ion Pop din Hoteni, zis Popicu, sunt fericite. Chioscul de dans in care isi demonstreaza virtuozitatea se afla in paradis: livezi de pruni, lanuri de ovaz, fanete si palcuri de arini il inconjoara ca intr-un cerc ritualic. Parfumurile tari ale sanzienelor din cranguri sunt filtrate de merii ce-si odihnesc crengile sub acoperisurile de sita. Niciodata muzica de dans din Maramures nu a rasunat atat de exact si oarecum atat de schematic, precum se intampla sub arcusurile celor doua muziciene "amatoare" venite de la o departare atat de exotica. Alana, in special, pare desprinsa din filmele cu amazoane. Viteaza si mandra de isprava ei, cu talpile goale si parul ca o valtoare, impinge arcusul cu gesturi scurte si nervoase, pe gatul ceterei vechi, innegrite de vreme. A invatat de la marele mester Popicu un lucru sigur: intre mana dreapta si cea stanga trebuie sa fie mereu o buna "intelegere", o armonie a contrariilor. Nici o muzica de pe pamant nu seamana cu aceea de pe Mara si de pe Iza, iar Alana se confrunta cu nebunia ritmurilor "ilogice", cand unu si cu unu nu vor face niciodata doi. Captivata pana la hipnoza de aceasta "incifrare geniala", cum numeste ea melodiile maramuresene, pune in arcus si in gestica interpretarii toata energia pe care-o are, unduindu-si bratul, capul si intregul trup firav, dar puternic, dupa nebuneasca fascie de sunete intens colorate. "Muzica aceasta e rosie ca focul", spune ea, "ar putea sa ucida un taur." Pentru ca nu poate pricepe resorturile ascunse care au pus in opera creatia muzicala din nordul Romaniei si, in consecinta, nu o "simte" destul de acut, de romaneste, ea suplineste acest handicap prin tehnica. A vizionat sute de casete video si a ascultat, de aproape, zeci de ceterasi. A "furat" cat a putut, mai ales de la Popicu. Prietena ei, Sofia, i-a fost ca o umbra. Blonda si mereu zambitoare, ea tine zongura langa sold, cum a vazut ca se face, mangaind-o cu o peana alba, abia vizibila. Cand vine timpul acordeonului, il ridica iute, cu o surprinzatoare usurinta, si-l lanseaza cu destul curaj in hatisul fantastic al ritmurilor oltenesti. Australiencele sunt o antologie de folclor romanesc. Imbracate in sumna si zadie, cu basmale inflorate peste obrajii rotunzi si bronzati, ucenicele din Hoteni traiesc aventura vietii lor. "Daca aceasta muzica n-ar exista, Dumnezeu ar avea grija s-o inventeze. Cetera si zongura transforma cantecul intr-o vesnica sarbatoare. Cine le aude o data, nu le mai poate uita"
De la Melbourne pe Mara
Alana Hunt si Sofia Chapman nu au studii muzicale. Crescute in familii cu traditie britanica, au invatat de mici sa cante la diverse instrumente, in principal la pian si vioara. S-au intalnit pentru prima oara la inceputul anilor 2000, la un concert al lui Gheorghe Zamfir, tinut in Melbourne. A fost momentul magic in care, sub vraja naiului, au inteles ca toata munca istovitoare a copilariei lor putea sa aiba o rasplata si o finalitate: muzica folclorica romaneasca. Au inceput sa cumpere discuri si casete, s-au apropiat de romanii din comunitatea locala si au decis sa cante impreuna, chiar pentru acesti romani. Stangaciile erau mari, repertoriul mai mult decat sarac. De dorul tarii, romanii admiteau orice, numai sa sune cat de cat "ca acasa". Postura de "cantarete pentru comunitate" - un concept la moda in tarile dezvoltate - le-a convenit celor doua, cata vreme puteau sa economiseasca bani pentru planul lor secret de a veni la Bucuresti, sa invete de la sursa adevarata muzica romaneasca. Trecusera de etapa in care credeau in propaganda maghiara, activa chiar si pe continentul cangurilor, potrivit careia, "Ciocarlia", spre exemplu, este o melodie creata de unguri. De aceea, incepand cu 1999, Alana si Sofia au aterizat la Bucuresti odata la doi ani, cheltuindu-si toate economiile pentru indeplinirea visului lor artistic: de a canta romaneste ca romanii. In prima calatorie au petrecut doua luni la Iasi, Cluj si Bucuresti, incercand sa invete meserie de la violonistii unor ansambluri folclorice sau direct de la mari lautari. In 2001, au stat trei luni numai in Bucuresti, muncind cate zece ore pe zi impreuna cu diversi muzicieni de la Institutul Etnografic, dispusi sa le ajute. Au platit desigur fiecare lectie, dupa care, la intoarcerea acasa, au inceput strangerea de fonduri pentru urmatoarea excursie in Romania. Vizita in Maramures este cea de-a treia."Suntem fericite ca l-am descoperit pe Popicu", spune Sofia, "deoarece numai prin ceea ce face el la Hoteni am putut cuprinde o particica din imensitatea folclorului maramuresean. Aici am intalnit o familie de englezi, buni cunoscatori ai muzicii si obiceiurilor locale, de la care am invatat si am inteles mai bine specificul si unicitatea zonei." Cu toate ca, in fata pretentiilor modeste ale romanilor din Melbourne, Alana si Sofia pot fi considerate deja artiste adevarate, ele nu inceteaza sa invete. In planurile lor de viitor figureaza un stagiu de pregatire in Dobrogea si unul in Banat, ca zone de mare traditie folclorica. Bucuria de a fi in Maramures este insa unica. Ca o ironie, au aflat de centrul de dans si muzica al lui Popicu de la un etnomuzicolog canadian. "Este fantastic acest sentiment al apartenentei la un club al cunoscatorilor de muzica romaneasca", spune Alana. "Daca la inceputul carierei noastre credeam ca nu putem trai fara muzica, acum suntem sigure ca nu putem trai fara muzica romaneasca. O diversitate regionala atat de mare, pe un fond comun atat de puternic, aproape ca nu este de conceput. Multora din Australia, daca le povestesti, li se pare ceva imposibil. Diferentele dintre melodiile de pe Somes, de pe Prut, de pe Olt sau de pe Iza sunt foarte mari. Totusi, este atat de usor sa le recunosti pe toate drept muzica populara romaneasca! Care este misterul? Am auzit ca si la nivelul limbii este aceeasi situatie (gradul in care cunoastem noi limba romana nu ne permite inca sa facem observatii). O unitate de stil uluitoare, pe teritorii atat de vaste, separate de munti. La noi, in Australia, a murit practic orice traditie. Mai canta amatori razleti cantece vechi scotiene sau englezesti, dar industrializarea a ras totul in cale. De aceea, bogatia traditiei in Europa de Est, in Romania in special, este miraculoasa pentru oamenii de la antipozi. Un miracol pentru descoperirea caruia ii multumim bunului Dumnezeu."
La intoarcerea acasa, Alana si Sofia nu vor canta numai pentru romani. Ele sunt invitate deja in comunitatile ucrainene, poloneze, unguresti, grecesti si rusesti, dar si la ocazii sarbatoresti ale englezilor, irlandezilor si scotienilor. Pentru toti vor canta romaneste. Pe langa bagajul impresionant de melodii, calatoriile in Romania le-au adus si o multime de cunostinte despre o civilizatie nebanuita, de la "capatul lumii". "Ceea ce in Australia a disparut demult, regasim cu uimire in satele romanesti", spune Alana. "Spre exemplu, nuntile adevarate. Daca un maramuresean ar vedea o nunta la Melbourne sau la Sydney, s-ar plictisi de moarte. Un Dj conduce muzica, oricum internationala si rasuflata, un barman iti serveste bauturile intre anumite ore, iar mirii se saruta din cand in cand, la bataia in pahare a nuntasilor. Aceasta e singura pata de culoare a nuntilor noastre. Fata de nuntile din Maramures ne desparte o distanta de secole, care este insasi matricea unei civilizatii in care oamenii stiu sa petreaca impreuna bucuriile vietii. Ceterasii, din punctul nostru de vedere, sunt fantastici, deoarece fiecare improvizeaza si urmeaza influentele din satul lui. O melodie nu va fi aceeasi in Hoteni sau in Saliste, daca o canta ceterasi diferiti. La nivelul tarii, ce sa spunem? Diversitatea este aproape infinita."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
