Duminica de vara in Calinesti
Chiar daca Maramuresul isi pierde pe zi ce trece imaginea ancestrala dupa care oftam, (trecutul lui, compus din case, porti si biserici de lemn, costume populare si obiceiuri stravechi), maramuresenii sunt asa cum au fost totdeauna: ospitalieri, generosi, bucurosi de vorba si de petreceri. O prezenta sarbatoreasca, luminoasa ca vara din sufletul lor
Ceasul cu trenulet
Este duminica dupa amiaza, ploua incet si un cocon de trei-patru ani, ferchezuit in port popular, a pornit de mana cu mama lui pe strada principala din Calinesti. Satul se afla pe Valea Cosaului, inconjurat de dealuri mici, pline cu verdeata, capite de fan si gradini bogate, ingrijite cu drag. Tot pe coline, printre brazi, in stanga si in dreapta, se afla mandriile satului, doua biserici din lemn, vechi de secole, inconjurate de cimitire ce se intind printre ierburi si copaci. Ambele inchise, din pacate, de cand slujbele se tin la biserica noua, din piatra. Biserica de la Caeni a fost adusa bucata cu bucata de pe dealul Manastur, acum sase secole, cu carute cu boi si reprezinta, prin pictura interioara pe lemn, o adevarata minunatie. Se spune ca, porniti in cautarea unui loc bun pentru biserica, oamenii s-au oprit pe acel deal in momentul in care lumanarile pe care le aveau in maini s-au aprins de la sine...
Pe strada principala, peste drum de o casa din lut, veche de o suta de ani, vopsita in albastru, troneaza o poarta mandra din lemn, care inchide vederea spre curte. "Aici nu mai sta nimeni!", spune cineva, insa poarta se deschide si sub bolta ei rasare un mos. "Hai inauntru!", imi zice. Curtea larga, spatioasa, fantana uriasa, cu cumpana, grajdul ("Aici o fo boi, oarecand, si dincolo cai") si mai ales casa au un aer de vechime si de stabilitate. "Petru Nemes ma chiama. Familia me, Nemes, o fo cea dintai familie in Calinesti, cea mai gazda, mai de omenie, pe vremea tatalui meu, Gheorghe. Am gazdaluit cu agricultura, am avut pamant mult si doua case. Casa asta eu am facut-o in anul 40, eu am adus lemne din padure cu caru cu boi si am tocmit doi unguri mesteri din Ocna Sugatag". Ne asezam in tinda pe o bancuta, in vreme ce afara picura marunt. "Cati ani imi dai?", intreaba mosul sclipind din ochi. "O avea vreo optzeci, dar, sa nu fac vreo gafa, imi zic: "Saptezeci?"" "Nouazeci si doi!", sare vesel mosu. "Impliniti. Mai am septezeci de zile pana pe septe august si fac nouazeci si trei. Am fo cinci frati, trei feciori si doua fete, da amu am ramas doar eu. O fo Ileana mai mare si o fo Nastafa, si dupa cele doua am fo eu, apoi Vasalie si Gheorghe, el o fo cel mai mic, de-l chema ca pe tata. Mama era Palaguta, o femeie mandra, cu parul lung, de impletit. Si tata purta parul putin lung si tinea palarie pe cap vara si cusma iarna, asa cum am si eu. Numai ca in picioare se purtau numa opinci. Le cumparam de la Sighet, era acolo un orgarar care orgarea chielea, croia si facea opinci." Petru Nemes isi aminteste ca satul copilariei lui avea numai case din lemn, dar crede ca acuma Calinestiul e mai inflorit, mai frumos, pentru ca de la trei sute de familii, cate avea, a ajuns la sapte sute. Din tinerete, mosul isi mai aminteste de mandrutele sale si de sezatori. "Am avut mai multe, nu numa una. Se facea sezatoare sara, la o casa si ne strangeam acolo feciori si fete, cu lucru, si stateam la lampa, ca no fo bec atuncea in Calinesti. Am avut 26 de ani cand m-am casatorit cu Ileana, ea avea 26, eu 26 si am iubit-o ca pa femeie, mult, da si ea pe mine m-o iubit. Amu sunt ramas de 25 de ani si m-o luat o nepoata de-a mea din sat, imi da sa mananc, ma ingrijeste, o nepoata care are o fata advocata in Sighet." Petru Nemes nu-si arata nici varsta, nici anii de singuratate, nu pare coplesit de amintiri, de tristeti. E vioi si vesel, imi povesteste cum a facut armata in Cernauti, cum a fost ordonanta la un doctor din Bucuresti, Graif, care avea o iubita blonda, Aneta. A dat mana cu Carol al Ii-lea, a fost in razboi pana in Polonia si-n Budapesta, iar acum cativa ani l-a cunoscut in biserica satului pe Regele Mihai. Intram in casa. O incapere mare, aproape goala, lipita de camaruta unde traieste mosul. Un patuc cu perne si o cerga, icoane vechi deasupra, o fotografie din care priveste bland, infasurata intr-o basma, mama Palaguta, o carte fara coperte, roasa si ingalbenita, ascunsa dupa oglinda, in fapt un calendar din 1955 cu obiceiuri religioase, si un ceas mare, de masa, cu cadranul putin ruginit si cu sticla prafuita. "De cand aveti ceasul asta?" "De sase zeci de ani." Are desenat un trenulet pe cadran si este ceasul dupa timpul caruia traieste Petru Nemes intr-un sat din Maramures.
Bunicutele
O casa din lemn, pe temelie din piatra, cu tinda inconjurata de vita-de-vie, o fantana cu cumpana, tufe de rugi (trandafiri) galbeni, albi si rosii, o poarta impunatoare, lucrata cu maiestrie cu flori si caluti si doua batrane imbracate in negru, cu basmale albe, ce stau de vorba in prag. Suntem in duminica Rusaliilor, in anul 2003. "Inainte, de Rusalii, se instruteau casele cu crengi de frasin la poarta si, la Sangeorz, cu crengi de mesteacan la Sangeorz. Tineretul facea gioc si giucau feciorii cu fetele, ziceau muzicantii, tiganii, din cetere. Dupa Rusalii, intram in postul de Sanpetru, de septie zile. Amu s-o lasat obiceiurile, tineretul se baga numa prin bufete si numa bea. Casele s-au schimbat si ele, erau case mici, cu trei ochi, acum au atatea camere, de ferea Dumnezeu cate is."
Ana a fost una dintre cele mai frumoase fete din sat si nu-i nevoie sa vezi fotografiile din tinerete ca sa-ti dai seama de asta. Era blonda. Acum are 82 de ani si are aceiasi ochi albastri. Chiar daca o anumita tristete si intelepciune o mai tin in frau, Ana pastreaza vitalitatea si lumina femeilor din Maramures, pofta lor de a vorbi, de a comunica. Nastafa, in schimb, parca pluteste pe un nor lin. Este cu sapte ani mai tanara decat Ana, mai are vreo doi-trei dinti, iar zambetul si gesturile sale sunt ca mierea.
"Cand eram coconi, meream vara pe dealuri dupa flori, dupa hribe, afine, alune de pe tufe, le desfaceam, le puneam sa se usuce si toata iarna faramam la ele. Mergeam cu mieii, cu ciurda, care se aduna toata intr-un loc, meream la porcaristea de porci, pe camp, pe imas. Iarna ne dadeam pe coaste cu saniuta si umblam la colindat cu nebunii de feciori. De An Nou faceam din ciuf, din paie, un om, ii puneam si clop in cap, il dadeam unul la altul, care cum ne placea, si-l puneam noaptea intr-un lemn in curte ca sa-l vada lumea dimineata, dar nu voiam sa spunem de la cine e. Aveam sezatoare, torceam, cosam, faceam fuste, mai lucram, mai torceam. Pe atunci torceam din canepa, acum nu se mai seamana canepa.
La sezatori veneau si feciorii, stam si povesteam, ne jucam de-a picatul in fantana... Ziceai cine sa te scoata, te scotea, te tuca si gata! Puneam ochii pe cate unul, dar atuncia nu stiam noi de avere, numa sa ne placa. Nu te maritai intotdeauna cu primul de-ti placea. Cand, cum, cand n-o fo cela, o fo cela."
Ana este fascinata de carnetelul in care incerc sa notez tot ce spune. "Eu nu stiu deloc scrie, nu m-o lasat mama si tata, ca atunci nu era obligatoriu. Ba, pe frate-meu l-o lasat! Dupa ce m-am maritat, o venit o profesoara in sat si am vrut sa invat, dar am scris ase prostii, ca ea o zis: "Tu, Ana, da ce-ai putut scrie aici..." si de atunci nu m-am mai dus."
"Prostucu de mine"
Ceva mai departe de strada principala, dincolo de puntea ce trece peste apa Marei, o fetita cam stirbuta si rusinoasa se plimba de mana cu mama ei. A fost la biserica, dar acum mai sta putin pe ulita, pentru ca-i place in port popular, asa cum a fost si-n urma cu o saptamana, la serbare, cand a spus poezia cu "Adio, gradinita". Mi-o zice si mie, iar apoi ii saruta mana mamei si se ascunde dupa ea. "Coconi", asa isi alinta maramuresenii pruncii cei blonzi si frumosi. Pe tapsan se joaca patru-cinci dintre copiii mai putin rasfatati ai satului. Ajung mai rar la biserica, iar sa se imbrace in costum, nici atat. In schimb, sunt respectuosi, haiosi si galagiosi. "Prostucu de mine", zice unul blond, cand scapa din mana o bucata de ciocolata.
Fetita este pistruiata, are parul blond, prins intr-un ciuf deasupra capului si doi ochi de un albastru uluitor. Copiii se joaca de-a "mata catarata", "iupu-lupu", "mosu si perele", ea vrea sa se faca "doamna" cand o sa fie mare (profesoara), iar baietii pompieri, politisti. "Cum e iarna la voi?" "Mandra-i! Ne jucam cu saniile de-a politistii si hotii, facem pistoale din lemn sau din zapada, da celea ni se topesc in mana. Si ne batem cu bulgari, i-am dat odata un bulgare in capul lui Georgica a lui Ioarga de-a-nghetat pe loc. Si cand am luat o curba cu sania, drept in sant am ajuns si-am chicat cu curu-n apa! Si facem mos de zapada, punem niste bulgari mari unul peste altul, ii punem carbune in loc de ochi si nas, oala in cap, fular din nailon si-i gata!"
Pe coconi ii cheama cu nume noi: Laurentiu, Crina-Madalina, Florentin si nu Vasalie sau Palaguta, ca altadata, insa jocurile copilariei lor, peste ani si ani, au ramas aproape la fel. Si nu numai ele. Pe o poarta din lemn am vazut o creanga de frasin, cum spuneau cele doua batrane ca-i traditia de Rusalii. In curte, un barbat tanar sta pe pragul casei si ciopleste un bat. A fost adoptat aici, iar acum, cand a ramas singur, vrea sa pastreze totul la fel. Nu s-a gandit la potentialul turistic de exceptie al caselor vechi din lemn, ci pur si simplu ii plac lui lucrurile batranesti.
Pe drumul spre Sugatag, chiar la iesirea din sat, trei femei dolofane lacrimeaza si se tin cu mainile de burti de atata ras. Langa ele, pe iarba, cativa barbati cu palarie pe cap beau o tuica si spun tot felul de glume, iar copiii roiesc in jurul lor. "Ia, stam si noi aice, la sezatoare, ca-n fiecare duminica."
E drept ca multe traditii s-au pierdut, ca in minunatele biserici de lemn nu se mai tin slujbe, ca locul caselor vechi e luat de vilute construite fara gust, insa, cu toate astea, farmecul Maramuresului s-a pastrat. Nu-i de gasit insa din goana masinii, la sosea sau in pliante turistice, ci mai degraba printr-o vorba schimbata cu oamenii locului, printr-o plimbare pe dealurile cu fanete, de unde se vede Maramuresul ca-n palma, sau printr-un minut petrecut in amurg intr-un lan de grau inconjurat de cantecul milioanelor de cosasi.
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
