Ora de dans, cuAdina Cezar - Balerina si coregrafa, a marcat arta dansului romanesc, prin talentul, inteligenta si personalitatea ei nesupusa canoanelor. Recunoscuta si rasplatita deopotriva cu nenumarate premii internationale, Adina Cezar isi continua demersul artistic, in spatele grupului de dans "Contemp" -
Gradina cu anotimpuri - Arta incepe in clipa de gratie cand un om descopera ca are o insusire anume, o desprindere din numitorul comun. Ca stie sa inventeze cuvinte, culori, melodii... A existat si in viata ta o asemenea imprejurare, cand ai realizat ca trupul tau e facut pentru dans?
- Da! Mi-am dat seama inca de mica de o stare anume... Cum sa-ti spun? Am fost de-a dreptul... haituita de dorinta de a dansa! Pentru mine, dansul inseamna, mai mult decat orice, intrarea in rezonanta cu mine. Cand sunt in sala de balet, pot sa fiu obosita, sa ma doara toate cele... dupa ce incep o conversatie cu mine... una corporala, dintr-o data pierd anii - toti pe care-i am - si raman asa... la varsta de 10-12 ani.
- Cum era Adina Cezar la 10 ani? Si unde se gasea ea pe acest pamant? Si cum se numea?
- La varsta de 10 ani, Adina Cezar era la Calimanesti si se numea Adina Danes. Din partea tatalui meu sunt dintr-o familie de oieri ardeleni. El n-a ramas oier, a venit la Bucuresti, a urmat cursurile Academiei de Inalte Studii Comerciale. Iar mama mea provine dintr-o familie mai rasarita, foarte puternica, plecata de la tara. In mare parte, copilaria mea s-a petrecut in casa bunicilor dinspre mama. Aveau o gradina imensa. De-acolo imi venea parfumul ierbii, al capsunelor, de-acolo imi venea zumzetul Oltului care curgea in capatul gradinii noastre. Eu in casa aia m-am nascut. Eram fascinata de culorile pe care le aducea fiecare anotimp. Verdele crud al primaverii, trandafiriul pomilor infloriti, aurul dupa-amiezelor de vara... ruginiul toamnei. Viata era palpitanta prin natura care o anima. Iarna ne potopeau nametii de zapada, veneau taranii disperati, spunand ca au inceput sa coboare de la munte lupii infometati. Am trait miracolul Oltului. Inundatiile - terifiante pentru un copil. Toate astea au insemnat hrana sufletului meu de fetita. Eu n-am fost un copil "de ciment". Cand am venit la Bucuresti, am fost foarte mirata ca trebuie sa stau intr-un tramvai, intr-un spatiu inchis, frustrant din multe puncte de vedere. In viata mea, Natura a avut un rol foarte important... A fost aliata copilariei mele. Cand m-am despartit de copilarie, am trait o adevarata tragedie. Noroc ca m-a salvat... Dansul!
Balet si cartofi prajiti - Cum l-ai descoperit?
- In vremea copilariei, dupa "debarcarea" la Bucuresti, era foarte "sic" sa-ti dai copilul la balet. Sa urmeze "scoala de balet si bune manere" - cum spune o gluma. Scoala asta isi avea sediul tot acolo unde mai e si acum, pe strada Lemnea, intr-un fel de cladire-castel, cu turnulete, cu intrari si iesiri boltite, cu scari in spirala... Cladirea era celebra si pentru ca acolo s-au semnat niste tratate de pace intrate in istorie. Un decor ca de poveste, unde s-au si filmat destule povesti din viata marii burghezii romanesti. Acolo, la scoala de balet, erau copii proveniti din familii foarte bune, copii de evrei bogati, de doctori, de avocati faimosi, de artisti mari. Am fost colega cu Leni Dacian, fiica lui Ion Dacian. Tin minte ca Leni sosea la scoala insotita de doi catei, doi canisi albi, si scria cu stilou de aur. Era adusa de menajera... si venea cu masina. Eu veneam pe jos, cu un borcan de cartofi prajiti... Si eram tare multumita de tot ce mi se intampla!
- In afara de moda timpului - aceea de a-ti da copilul la scoala de balet -, parintii tai si-au dat seama ca ai talent? Dansai de mica prin casa?
- Nu, de dansat nu dansam. Aveam, in schimb, un talent extraordinar la imitatii. De exemplu, daca vedeam pe cineva mergand intr-un anume fel pe strada, il imitam pe loc, starnind hohotele de ras ale alor mei. Ma fascina miscarea.
Dincolo de mediocru - Ce profesori ai avut la scoala de balet?
- Am avut niste profesori extraordinari! As aminti-o, in primul rand, pe Lulu Ross, fata marelui caricaturist Ross. Era o fiinta nemaipomenita, generoasa, ne invita adesea la ea acasa si acolo am putut eu vedea ce inseamna adevarata bogatie a unor evrei rafinati, o casa cu mobilier scump, exotic... Aveam vreo 12 ani si tin minte ca, intr-o zi, ne-a invitat la ea la masa. Eram vreo 7-8 eleve de-ale ei... Si ne-a servit, printre altele, un peste, in farfurie de peste, cu garnituri rafinate, in culori pastel. Un intreg spectacol pentru ochii nostri de copii, pentru care - mai ales pentru mine - un peste era un peste! Adica un fel de mancare, dar nu si un "obiect" care-ti incanta ochii. Ascultam la ea tot felul de muzici clasice... Chopin, Mozart, Rachmaninov, Debussy. Lulu Ross mi-a rabdat si zburdalniciile, iesirile bruste, care exprimau, de fapt, lipsa mea de supunere. Mi se spunea, de pilda, sa fac ceva si eu faceam altceva. Intotdeauna am fost "atipica". E o atitudine plina de riscuri. Lumea te judeca, adeseori te condamna. In afara de Lulu Ross, am mai avut o mare admiratie pentru directoarea scolii noastre, Eszter Magyar - o adevarata doamna, o fiinta de o eleganta nativa, cum rar mi-a mai fost dat sa intalnesc. Dansatoare ea insasi in tinerete, unguroaica scolita la Londra, avea o statura morala iesita din comun, de parca ar fi fost sortita, inca de la nastere, sa fie "sef". Cand iesea din biroul ei si venea spre noi - toata lumea se lipea de pereti. Stia tot ce se intampla in scoala. Dar nu intervenea direct ca sa repare greselile. Avea un "sistem" de a actiona foarte personal! Era ca un vultur care observa totul din inaltimi. Nu era putin lucru sa conduci o astfel de scoala, intr-un astfel de timp. Era pe la mijlocul anilor 50, majoritatea oamenilor traia o mare saracie. In schimb, acolo studiau - cu unele exceptii, fireste - odraslele protipendadei comuniste. Mamele erau adesea neveste de ministri ori ele insele activiste de rang inalt. Ei bine, directoarea noastra nu-si pierdea defel capul! Ramanea egala in atitudini, indiferent de obarsia copiilor cu care venea in contact! Mi-a fost un superb model aceasta doamna! Sa stii ca eu am tanjit, de mica, spre inaltimi! Am vrut sa tasnesc, dupa puterile mele, dincolo de mediocru.
- Dar "modele" in materie de balet - ai avut?
Viata pe poante - Intr-un anume moment al vietii tale, baletului i s-a adaugat creatia coregrafica. Care a fost prima coregrafie?
- Pai... nici nu mai stiu. Inca din scoala, eleva fiind, am imaginat tot soiul de "coregrafii". Daca insa vorbim despre una oficiala, atunci as aminti un "Dans spaniol", pe muzica lui Corneliu Cezar, Dumnezeu sa-l ierte! Pentru acel moment, spectacolul nostru era de o mare noutate. Era perioada de glorie a baletului romanesc clasic. Dansau atunci pe scena Operei Romane din Bucuresti stele una si una. Tin minte cand a venit Gelu Barbu de la Leningrad. Doamne, era de o frumusete uluitoare. Era scaparator, iti lua vederea! Eu am fost angajata la opera cu un an mai inainte de a termina scoala. Pe atunci se faceau zece clase. Am intrat prin concurs. Se faceau, pe-atunci, niste concursuri foarte serioase. Dupa ce am pasit, ca... "salariata" pe scena operei, tin minte ca, uneori, urmarindu-l pe Gabriel Popescu in timp ce dansa Sheherezada, ramaneam intepenita, nu mai stiam ce am de facut. Eram figuranta, fireste. Ce sa mai zic de Irinel Liciu, Simona Stefanescu, Valentina Massini... Cotovelea. Era o emulatie nemaiintalnita.
- Ce ti-a ramas din experientele traite in acei ani? Cu ce invataminte te-ai ales?
- Mi-a ramas gustul perfectiunii. Perfectiunea ca ideal. Atingerea ei ca un tel nelinistitor, dupa care alergi ca dupa o fata morgana. In stradania asta trebuie sa ai doi aliati: disciplina si munca asidua, crancena, as zice. Acesta este marele cadou pe care mi l-au facut anii de studiu petrecuti in preajma acelor mari balerini romani: ideea ca fara disciplina si fara munca neintrerupta, asidua - nu faci nimic, oricat talent ti-ar fi dat Dumnezeu! Acest principiu mi-a calauzit intreaga viata, si in anii de scoala, si mai tarziu, cand am dansat ca prima balerina pe scena Operei. Apoi am fost trimisa cu o bursa De Gaulle pentru un an de zile la Paris. Din fericire, eu nu am simtit niciodata pe pielea mea rigorile, ba nici chiar teroarea comunismului. Cu opera, calatoream mult.
- Daca ar fi sa alegi punctele de lumina din viata ta, atat de tumultuoasa, pe care l-ai alege?
- Copilaria, asa cum ti-am mai spus.
- Dar barbatii, ce loc au ocupat ei in viata ta? Fara domni, doamnele sunt ca niste flori ofilite...
- Au insemnat multa suferinta. Am avut intotdeauna mari naivitati si pe planul acesta. Am crezut ca e destul sa iubesti, e destul ca dragostea sa fie reciproca, pentru ca totul sa mearga ca pe roate. Or, nu a fost deloc asa. Sigur, am si eu o buna parte de vina in aceste - hai sa le zic pe nume - esecuri. Sunt o fire prea independenta. Si-apoi, Dumnezeu mi-a dat si ceva minte. Or, cum prea bine stii, barbatii nu suporta asa ceva. Mai bine zis - suporta destul de greu o femeie care mai si judeca. Care are pareri.
- Ai fost maritata, multa vreme, cu regretatul Corneliu Cezar - o casatorie benefica, din care a aparut si o splendoare de copil: fetita ta, care acum e mamica la Barcelona...
- Da, fostul meu sot, Corneliu Cezar, un mare compozitor si un mare om... Am fost maritata cu el timp de 15 ani. Cu el am avut-o pe Yvonne, care e acum fericita, impreuna cu sotul ei, in Spania. Am si doi nepotei: Petru si Maria. M-ai intrebat, mai inainte, de un punct de lumina din viata mea. Pe langa Copilaria petrecuta in casa bunicilor, as dori sa amintesc trairile mele, de o rara intensitate, din Venezuela. Am fost acolo cu prilejul unui turneu si am ramas impresionata de intensitatea cu care venezuelanii traiesc clipa... O lectie pe care am primit-o prea tarziu.
- N-am vorbit deloc despre ce faci acum. Ai format si formezi tineri in cadrul companiei create de tine, compania de dans "Contemp"...
- Din fericire, eu am ramas un spirit foarte tanar. Asa incat tinerii despre care vorbesti tu nu se uita la mine ca la o profesoara, ci, mai degraba, ca la un... rival. Eu sunt tot timpul in stare de concurenta - cu mine insami ori cu cei din jur.
- Stiu ca pui la cale ceva minunat...
- Da, incerc sa creez o scoala de balet pentru copii orfani. Eu ma socotesc o fiinta prin care Dumnezeu si-a aratat marinimia. Si de aceea ma simt datoare sa ajut fiinte mici, venite pe lume cu mai putin noroc.Silvia Kerim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
