Calatorie in preistorieExtraterestrii De Lut
- Dincolo de zidurile muzeelor, in vitrine oarbe de praf, se afla uneori obiecte fantastice, relicve uitate, dar care deschid universuri uluitoare, intrari in lumile disparute in urma cu mii de ani. Noi credem ca am evoluat, ca suntem stapanii lumii si ai universului, ca tehnologiile noastre moderne ne fac stapanii timpului si ai vietii. Credem ca oamenii de la inceputurile istoriei, de acum 6000 de ani, erau oameni ai cavernelor, niste salbatici acoperiti cu piei de animale. In realitate, ei traiau intr-un fel de paradis acum pierdut, in care oamenii si cerul erau una, in care zeii erau atinsi cu mainile, pentru ca traiau printre oameni -
Lumea dinaintea armelor
O spirala alb-rosie se desfasoara pe pantecele unei femei, ea isi tine mainile impreunate acolo, pe pantece, are capul lasat intr-o parte, iar barbatul o tine tandru, cu mana stanga, pe dupa gat. Barbatul e mai inalt. Mana sa dreapta sta in dreptul inimii si un aer de o misterioasa tandrete tacuta emana dinspre ei. De jur imprejur se afla un spatiu solar, colorat aiuritor in diagonale roscate, ca si cum ei s-ar afla pe o lume separata, ca si cum s-ar afla in centrul unui univers numai al lor, un univers in forma de disc, ai carui stapani sunt chiar ei. Sunt goi. Sunt o singura fiinta cosmica, solara, o fiinta dubla, de o fascinanta frumusete primordiala. Soldurile li se ating intr-o clipa ce dureaza de la inceputurile istoriei. Oricine ar putea sa spuna, vazand toate acestea: "Aceasta este iubirea care isi ajunge siesi!".
Apoi ne indepartam putin, ca sa vedem toate acestea mai de la distanta. Discul solar devine un vas, femeia si barbatul incremeniti in aceasta halucinanta ipostaza a iubirii se micsoreaza pana la dimensiunile unei mici statuete asezate in mijlocul vasului ce pare ca arde, ca lumineaza cumva din interior datorita culorilor. Privim imprejur si vedem boluri stranii decorate cu comete ce se invart unele in jurul celorlaltora, recunoastem spirala de pe pantecele femeii in mii de reprezentari, pare ca toate asfintiturile lumii s-au scurs aici, in spatiul acesta inchis, incendiind vitrinele acestui muzeu pustiu. Caci suntem intr-un muzeu, si obiectele acestea stravechi au fost facute de catre mesteri, sau mai bine zis de catre artisti care au murit acum 6000 de ani, in epoca pietrei. Ce fel de cer au vazut oamenii aceia care au putut picta asemenea comete, ce fel de ganduri aveau oamenii aceia, ce mister nedeslusit ii facea pe ei sa picteze spirale cosmice pe pantecele femeilor lor? Ce fel de primitivi erau ei - oameni ai epocii de piatra -, care aveau asemenea reprezentari, de o superba sofisticare?
Giurgiu, pe malurile Dunarii. Sunt singurul vizitator al acestui muzeu ametitor. Traian Popa este arheolog si se misca dezinvolt printre toate acestea, luminile se aprind pe masura ce ne scufundam in adancurile muzeului, pe masura ce de jur imprejur se aglomereaza resturile acestor stralucitoare lumi disparute. "Aici sunt unelte din silex, varfuri de sageti, altare si unelte, coarnele acestea sunt ale unui animal care a fost ingropat ritualic sub zidurile unei case de acum mii de ani, aici sunt vase rituale, acestea sunt reprezentari ale unor divinitati din acele timpuri, acestea sunt margelele pe care femeile epocii de piatra le purtau la gat, acestea sunt casele in care ei locuiau, apoi trecem la epoca bronzului, a fierului si iata relicvele civilizatiei geto-dace, sabii si..." Arheologul are aerul acela ratacit de lume al celor preocupati de ganduri, de amintiri, valseaza elegant printre epoci trecute, printre toate aceste obiecte "care fac sa tremure mainile arheologilor straini veniti in vizita", trece peste mii de ani cu un singur pas, ca si cum fiecare vitrina ar fi o fereastra prin care am putea privi inapoi, catre trecut. Numai ca eu am intrebari, as vrea sa stiu, privind prin ferestrele magice, cum este posibil ca aceste incredibile obiecte sa fie facute in epoca pietrei, cine erau acei oameni, cum a disparut aceasta civilizatie in mod evident evoluata, de ce vasele geto-dacilor, trei mii de ani mai tarziu, si-au pierdut culorile solare, de ce ceramica lor este gri-neagra, de ce statuetele lor sunt altfel? Arheologul are aerul unui sportiv oprit din cursa. "Aceasta este o problema care tine mai curand de filosofie decat de arheologie", zice, "oamenii aceia ai epocii pietrei erau mai aproape de univers, mai aproape de natura, traiau intr-un fel de paradis in care nu existau problemele supravietuirii, in care apele erau pline de pesti si pamantul de animale, in care nu exista razboi, pentru ca nu aveau pentru ce sa lupte, au fost mii de ani de pace in care oamenii se aplecau mai curand asupra artei si religiei lor decat asupra traiului zilnic. Aveau timp pentru toate", zice arheologul zambind, "si asa se explica extraordinarul nivel de abstractizare al artei lor. Aici, pe Dunarea de Jos, si in toata campia dintre Dunare si munti, a fost focarul unei civilizatii fabuloase, egala cu civilizatia egipteana sau a Orientului Mijlociu, o civilizatie care se intindea in Balcani si ale carei urme pot fi vazute pretutindeni, pana in Bulgaria, Macedonia si pana in Campia Panonica. O civilizatie misterioasa si sofisticata, care continua sa uimeasca lumea arheologica europeana si nu numai." Traian Popa este un entuziast, un pasionat ale carui vorbe curg suvoi atunci cand este vorba despre "santierele sale", despre "cioburile sale", "statuetele sale", despre verile lungi si fierbinti in care sapa in cele mai imposibile locuri, razuind cu spaclul milimetru cu milimetru de pamant, in cautarea celei mai mici farame ale acestui trecut formidabil. Numai ca eu vreau sa aflu mai mult despre oamenii aceia de acum mii de ani, pe care incerc sa mi-i imaginez populand malurile Dunarii, pescuind cu harpoanele acestea din oase de animale, folosind carligele acestea de pescuit care nu sunt cu nimic diferite de cele folosite in ziua de azi. Cum gandeau, ce credeau oamenii aceia despre lume, cum este posibil ca ei sa aiba o asemenea viziune luminoasa, solara asupra universului, despre care se presupune ca ii inspaimanta. Ceva nu se potriveste, nu merge, exista o prapastie intre obiectele acestea, apartinand culturii Gumelnita sau Boian, intre stilizarea lor luminoasa si ceea ce ne imaginam atunci cand spunem "epoca de piatra". Sunt prea evoluate pentru a fi opera unor salbatici. "Stii", adauga arheologul gesticuland in semiobscuritatea salii muzeului, in timp ce fabuloasele vase par ca plutesc miraculos in jurul lui, "aici lucrurile par altfel, dar cand esti acolo, pe santier, atunci cand vezi straturi dupa straturi ale unor epoci trecute, unele peste altele, atunci ai alta viziune asupra istoriei decat intr-o sala de muzeu. Abia acolo ai sentimentul fatal al timpului, al epocilor succesive, pentru o clipa ai sentimentul scalei cosmice a erelor, de-aici pana aici, epoca pietrei, de-aici pana aici, epoca bronzului si tot asa. Eu cred ca oamenii aceia aveau sentimentul apartenentei la marele univers mai mult decat noi si mai mult decat cei care i-au urmat. Era un univers prietenos, care le daruia totul, pentru ei deci, zeii erau buni si blanzi, asistau la misterul nasterii si il asimilau cu un dar. Numai ca epoca aceasta care a durat mii de ani avea sa se sfarseasca odata cu valurile de migratie ale popoarelor indo-europene, odata cu aparitia armelor din bronz si din fier. Atunci s-a petrecut intr-un fel caderea din paradis, pentru ca oamenii au inceput sa apere ceea ce aveau, au inceput sa fie preocupati mai curand de perfectionarea armelor decat de arta, mai curand de taisul sabiei decat de vasele cu indragostiti, si astfel o cultura sofisticata precum Gumelnita a fost ingropata, pentru a lasa loc alteia, mai putin frumoasa poate, dar mai practica. Oamenii si-au pierdut inocenta si zeii s-au mutat de pe pamant in cer."
O privire catre inapoi
Am fost apoi, strabatand mireasma racoroasa a primaverii, la marginea orasului Giurgiu, in locul numit Malu Rosu. Traian Popa, imbracat intr-un pardesiu si purtand ochelari de soare, m-a condus printre santurile adanci, in unghiuri drepte, ale santierului arheologic. Am vazut acolo straturile succesive ale epocilor istorice despre care el vorbea, am vazut Dunarea eterna, lungita la picioarele noastre ca un lenes animal stralucitor si mi-am spus ca acelasi peisaj trebuie sa-l fi vazut si samanii culturii Gumelnita. "Marea campie a Dunarii este plina de asemenea locuri", mi-a spus arheologul in bataia vantului, "dintre care numai o mica parte au fost cercetate. Avem privilegiul de a trai intr-o tara in care urmele trecutului ies la suprafata singure, trebuie numai sa fii atent, si intelegi imediat miraculosul fapt ca sute de generatii au calcat in aceleasi locuri. Stii, satele erau facute din lut, si atunci cand ceva se intampla cu satul si acesta era distrus, ei pur si simplu il batatoreau cu picioarele si construiau deasupra. Asa se face ca putem astazi sa aruncam o privire catre... atunci, ca si cum am privi prin gaura cheii printr-un tunel al timpului."
Apoi mi-a spus ca, daca vreau cu adevarat sa arunc o privire inapoi, prin tunel, sa ma duc mai intai la Ploiesti, la Muzeul de Istorie, acolo unde se afla in acest moment expozitia Gumelnita si tot ce exista mai important ca obiecte preistorice. Apoi sa ma duc la Oltenita si voi avea o surpriza.
Am fost la Ploiesti. La etajul unu al muzeului se afla expozitia. Duceti-va s-o vedeti pentru ca este tulburatoare in asa masura, incat atunci cand iesi de-acolo, iti vine sa privesti cerul si sa te intrebi cine suntem noi de fapt. Este uimitor cum oamenii cauta raspunsuri foarte departe, cum sunt gata sa creada mai curand ca piramidele si statuile din Insula Pastelui sunt facute de extraterestri decat ca au fost facute de oamenii acelor timpuri. Este inimaginabil pentru noi ca "salbaticii" de atunci aveau aptitudini si cunostinte pe care noi le-am pierdut. Este inimaginabil pentru civilizatia noastra aroganta, dotata cu tehnologia mileniului 3, sa credem ca oamenii aceia "primitivi" puteau face ceea ce noi, azi, nu putem. Suntem mai dispusi sa credem ca civilizatii stelare au dat o mana de ajutor. Si daca au dat?
Spiritele din casa cu trei etaje
In cele din urma am ajuns la Oltenita, mereu pe malurile Dunarii, si oraselul parea adormit, amortit cumva sub vanturile calatoare ale primaverii. Un orasel exilat la marginile campiei, la marginile tarii, tacut, singuratic, saracacios. Undeva in centru, pe o straduta laterala, am descoperit batrana cladire a muzeului, in care se intra printr-o usa ingusta, zabrelita. E o cladire pe langa care ai putea trece fara s-o observi. Care este surpriza pe care mi-o rezerva locul acesta, surpriza despre care mi-a vorbit Traian Popa, ce se ascunde oare dincolo de holul modest si intunecos al intrarii, in care am ajuns prea tarziu, intr-o vineri dupa-amiaza, la ora la care tara intra in letargia sfarsitului de saptamana? Strabat sala mare de jos, scufundata in intuneric. In spate, undeva, se aud zgomote, si acolo, intr-o camaruta dosita, il gasesc pe stapanul acestui loc, care se numeste Done Serbanescu. Este arhetipul savantului caruia nu-i pasa de nimic in afara de lumea sa, absorbit de muzeul sau, de vitrinele sale, de obiectele sale, pe care le atinge ca pe niste relicve nepretuite. "Gumelnita este aici", zice el, "la cativa kilometri de Oltenita, aici este patria acestei civilizatii care la vremea ei a fost cea mai stralucitoare din Europa." Domnul Done Serbanescu vorbeste cu o siguranta zdrobitoare, eu as vrea sa stiu care este surpriza, care este lucrul acela care se ascunde in muzeul sau si pe care eu ar trebui sa-l descopar, care ar trebui sa ma uimeasca. El poarta in maini niste hartii trase la copiator in timp ce aprinde din mers luminile muzeului si in timp ce eu ii cer sa-mi povesteasca despre ei. Despre aceia care au facut capodoperele pe care le-am vazut la Giurgiu si la Ploiesti. "Erau niste oameni mici de statura, nu mai inalti de un metru saptezeci, barbatii purtau veste din piele si amulete, femeile lor erau frumoase si erau probabil centrul acestor comunitati de vanatori si de pescari. Femeile purtau fote si fuste lungi, la gat aveau podoabe din os, din scoici si din lut pictat, uitati-va, ca cele de-aici. Locuiau in case cu etaj, facute din lut si din lemn pe malurile apelor curgatoare si ale lacurilor, cu acoperisuri ascutite, construite din lemn si din stuf." Apoi imi arata un mic altar din ceramica, cu peretii gauriti pentru "ca spiritele sa poata intra inlauntru", si spune "asa aratau casele lor, 4000 de ani inainte de Hristos, vedeti, cu trei etaje, ce spuneti de lucrul acesta, vi se pare incredibil, nu-i asa?" Eu sunt fara cuvinte, intelegand ca altarul din lut a avut drept model o casa reala, ca oamenii aceia construiau de fapt, pentru zeii lor, niste case ca ale lor. Apoi mobilau aceste mici casute pentru zei cu tot ceea ce era necesar, cu scaunele ce par simple jucarii din lut, cu masute, presarau seminte acolo pentru ca zeii sa aiba ce manca. In cele din urma asezau inlauntrul altarelor micile divinitati lucrate cu maiestrie din lut si din os, de-obicei sub forma unor siluete feminine, uneori pictate, alteori impodobite intr-un fel surprinzator. Casutele acestea ale zeilor preistorici imi amintesc obiceiul ciobanilor, care se mai pastreaza inca si astazi in Bucovina, de a pune la rascrucile din munti, acolo unde se intersecteaza drumurile oilor, casute din lemn in care se lasa paine si lapte si branza, pentru ca duhurile sa se adape, ca sa nu intre in sate sau in stane. Este posibil sa existe o legatura intre toate acestea, sa fi supravietuit in mod miraculos obiceiuri si credinte din timpuri ancestrale? Interlocutorul meu crede ca da, ca sunt multe lucruri care au supravietuit, ca in adancurile pamantului, in straturile arheologice, sunt multe dovezi, multe semne care explica mituri, ca totul e sa fii atent, sa observi, sa intelegi. Ca in realitate, multe lucruri au traversat miile de ani pana la noi. "Hainele, de pilda, nu s-au modificat substantial niciodata, taranii romani de la inceputul secolului trecut se imbracau la fel ca cei de acum o mie de ani, ca acum doua mii de ani, ca acum cinci mii de ani; unele lucruri par eterne."
Spiralele de miere ale istoriei
Ce anume este neschimbat in ultimele mii de ani, in afara de haine si de carligele de pescuit, intreb, ce ne uneste pe noi cu acele personaje fara chip, care par ca bajbaie cu bratele intinse prin spatiile translucide ale vitrinelor de muzeu? Ce legatura este intre noi si ei, ce punte peste miile de ani? Done Serbanescu zambeste cu basca pe cap. In spatele sau este trusa unui saman preistoric, mici oase de pasari, pietricele, bucati de lemn lustruit. Se poate vorbi oare despre o continuitate, despre o linie care sa uneasca acea societate paradisiaca si tot ceea ce a urmat dupa ea? "Istoric vorbind, e greu de spus daca noi suntem urmasii acelor oameni, pentru ca istoria, daca vreti, este rupta in bucati in mod teoretic. Popoarele au venit si s-au amestecat insa, dupa cum spuneam, unele lucruri sunt imuabile. Stiti de ce micile statuete pe care le vedeti nu au chip sau, mai bine zis, trasaturile fetelor lor sunt abia schitate? Nu, nu pentru ca nu stiau sa deseneze sau sa modeleze in lut. Figurinele reprezentand pasari sau animale spun totul despre talentele lor de artisti. Ei nu reprezentau niciodata chipul divinitatii, pentru ca identificau divinitatea cu marele cosmos, cu principiul, erau figuri arhetip. De aceea samanii isi acopereau chipul cu masti, ei incetau sa mai fie o persoana anume, ci reprezentau totul. Micile lor altare din lut contineau misterul intregului cosmos si lucrul acesta nu s-a schimbat niciodata de cand exista rasa omeneasca. Mii de ani mai tarziu, de pilda, numele divinitatii era de nerostit pentru unele civilizatii, chipul sau era de nereprezentat, pentru ca reprezentandu-l, n-ar mai fi fost complet si asta ar fi fost o impietate. Actul misterios al credintei s-a pastrat pana in zilele noastre, in crestinism. Eu am intrebat un preot despre chivotul dintr-un altar, ce tine acolo? Stiti ce mi-a spus? Trupul Domnului. Acelasi lucru il faceau si oamenii epocii de piatra cu micile lor altare din lut, numai ca, spre deosebire de noi, ei isi reprezentau zeii fara fata. Semnele lor par sa fi supravietuit tuturor epocilor, par sa fi traversat timpul, spiralele lor de culoarea mierii si a soarelui si-au schimbat poate semnificatia, dar au ramas aceleasi, mii de ani mai tarziu. E greu de spus daca dacii au fost urmasii acelor oameni care au trait cu mii de ani inaintea lor, dar nu e greu de descoperit insemne cu mult mai vechi. Dupa cum pe portile maramuresene din timpurile noastre nu sunt greu de descoperit semne ce-au apartinut civilizatiei dacice."
Privesc un colier facut din mici oase incrustate, ce trebuie sa fi apartinut candva unei frumuseti a epocii pietrei, privesc vasul-statueta modelat sub forma unei siluete feminine ce poarta un colan la gat si a carei mana se odihneste, ca intr-o clipa de incremenita uimire, pe gura. Are ochii alungiti, sprancenele de o lungime si o arcuire ireale, nasul fin. Pare ca zambeste. Arheologul Done ma asigura ca atunci cand un saman intra in transa datorita ierburilor cu proprietati magice si spunea unuia dintre membrii comunitatii ca se va vindeca, ei bine, acela chiar se vindeca. Chestiune de credinta si de autosugestie. Parca suna cunoscut, nu-i asa?
Intr-un muzeu ca acesta, vartejurile timpului si ale epocilor par ca se amesteca, istoria omenirii devine scurta. Miile de ani par o clipa tangibila, explicabila, apropiata. Pentru arheologi si pentru istorici toate acestea sunt dovezi, probe materiale ce trebuie indosariate, clasificate, inmatriculate, ca un joc de puzzle ce-ar trebui in cele din urma sa dea imaginea reala a unei epoci. Pentru noi insa, profanii in ale istoriei, altceva ar trebui sa fie important.
Priviti imaginea simbol a acestei culturi numite Gumelnita. Priviti cuplul acesta de indragostiti tinandu-se in brate, singuri in mijlocul acelui spatiu circular care-ar putea fi intreg universul, sprijinindu-se unul pe celalalt, el cu mana pe inima, ea purtand pe pantece serpentina solara a fecunditatii, si amandoi la un loc, precum o singura fiinta, privind catre noi, peste prapastia celor 6000 de ani care ne despart. Sunt singuri, fata in fata cu un timp infinit. Imi spun ca obiectul acesta atat de fragil care a supravietuit unui timp atat de indelungat ar putea reprezenta umanitatea insasi. Siluetele acestea imbratisate pentru eternitate sunt imaginea noastra, ca si cum acolo, la capatul celalalt al istoriei, Cineva ar fi pus o oglinda.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
