Triunghiul Marilor Duhuri - La ruptul primaverii, intre Hateg si Orastie, spiritele dacilor lui Zamolxis stapanesc peste munti -Mama Irina si taina fierului Priveste prin mine ca prin sticla, ca si cum as fi transparent, apoi priveste prin masina mea, undeva, in sus, pestera Duhurilor Mari. Sta rezemata de un gard si in mana are o nuielusa de alun, fara coaja, iar in mana cealalta are un mar muscat. In mar este infipt un cui. Eu o intreb despre pestera Sura Mare, despre cum se ajunge acolo, despre soimii, ulii, vulturii sau ce-or fi fost, pe care i-am vazut pretutindeni pe drum, o intreb despre stravechile ziduri din care cica oamenii iau pietre mari, cioplite, pentru a le pune temelie la grajduri. Ea priveste mereu dincolo de mine si privirea ei ma traverseaza indiferenta, pierzandu-se printre marile stanci de la orizont. "Apai, de Sura nu stie baba", zice, privindu-ma si neprivindu-ma in acelasi timp, "numai de Duhurile Mari stie, s-acolo nesocotit ai fi daca te-oi duce acuma, la ruptul primaverii, cand imbla duhurile pe crapatul mugurilor de steisor." Eu ii spun ca Sura Mare e o pestera din care curge o apa iute, ea musca din marul galben, ocolind mereu cuiul infipt in el, apoi scoate cuiul, il baga in buzunar si arunca restul cotorului cainelui galben, numit, pentru ca e lenes, Moloc. Moloc mesteca lent, soarele e in crucea zilei, fata babei, pe care aveam sa aflu ca o cheama Irina Vulc, e crapata in mii, in milioane de riduri, de o uluitoare mobilitate, care-si schimba expresia in fiecare clipa. Numai privirea ramane imobila, ca un ax nevazut in jurul caruia se misca restul fetei. "Dar ce cauti dumneata la Duhurile Mari?", ma intreaba, frematand in maini nuiaua de alun. "Muguri caut, de steisor" zic intr-o doara, si-atunci, ca printr-un miracol, mama Irina invie dintr-o data, ca si cum un cuvant magic ar fi fost spus. Stie la ce-i bun mugurul de steisor. Si ea mergea cand era mai tanara sa adune, numai ca acum a facut 77 de ani si picioarele n-o mai duc pana sus, in stancarie, si puterile n-o mai tin. Sigur ca da, trebuie pusi mugurii apoi in apa neinceputa, luata din fantani sau din parau, inainte de cantatul cocosilor, si tinuti afara, intre doua apusuri de soare, si nu care cumva sa fie fierti, ca toata puterea mugurilor s-ar duce. Eu ascult valurile de explicatii, gheata s-a rupt si batrana ma priveste acum direct in ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dansand in muzica arhaicei limbi romanesti. "Nu care cumva sa mergi fara fiare la tine", zice si scoate din buzunar cuiul ruginit pe care-l tinuse infipt in mar, "ca numai fierul tine de pavaza, speriind duhurile cele mari, care izvodesc din adancuri, la soarele primaverii. Fierul are intr-insul puterile lui Dumnezeu si tariile cerului si de-asta se sperie duhurile de el, si trasnetul si grindina. Se potolesc si vartejurile, cu un cui aruncat in calea lor si scuipand inspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele nenorociri, si numai fierul le spinteca puterile: o secure, o furca, un cutat infipt in pamant, ori in pragul sau grinda casei, e destul ca ele sa simta puterea Domnului contra lor", zice mama Irina fulgerand mereu cu nuiaua de alun in soare. Aveam sa aflu ca la varsta ei, de 77 de ani, o muiere "mestera" este in culmea "puterilor sale", in mod misterios legate de cifra magica 7. Stapaneste toate rosturile ascunse ale firii, le iscodeste, le adulmeca. Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru ca stie descantece puternice pentru ele, pentru ca are acasa o vatra in care fierul se topeste ca ceara, se inroseste si se face ascultator. Deci, buna mama Irina face... vraji. "Doamne feri", zice aruncandu-si privirile imprejur, in aceasta luminoasa zi de sambata, caci pe drum trec oameni care ne privesc curiosi, iar un tanar cu samarele puse pe cai, venind de la targul din Pui, chiar zambeste pe sub caciula. "Vrajile sunt rele, eu stiu sa fac doar descantece de ajutor, de dragoste, de noroc, de animale, de boala, fiindca toate cu fier si cu ierburi se fac, si cu piatra si mai ales cu rugaciune, pentru ca Dumnezeu dragutul slobozeste si vindeca, eu numai ma rog." Schimb vorba, pentru ca simt ca suntem pe un teren minat, cum s-ar spune, intreb de copii, de barbat, de vacutele ei care vin atunci cand suiera din nuiaua de alun, si atunci ridurile ei se prabusesc in tristete, ochii ce trebuie sa fi fost candva frumosi si albastri ca cerul se intuneca, privirile ei impietresc. "Apai, am un baiet sarit de 40 de ani care atunci cand be, nimica nu-i sta in cale si cand vine beut, eu plec peste stancarie, departe, pana la jumpele cele mari, si stau in rugaciune ca sa-i vina mintea la loc, ca beutura rumpe inima si Duhurile intra in om si-l zmintesc si nu-l mai vindeci nici cu noua randuri de ierburi de leac." Omul ei a murit dupa 60 de ani de cand ea l-o fost adus la dansa, cu fiarele ei cele bune. "Ce om a fost Valcu meu", zice lacrimand, "cat o trait nu i-o stat in cale nici o primejdie, ca fier mult am batut pantru el, in noptile cu luna, da s-o dus, cand timpul lui i-o fost dus." Cum adica i-a batut fierul, intreb. Baba Irina e dusa pe ganduri, stiu ca scormoneste cu mintea timpuri de mult apuse, in vreme ce ridurile ei se oranduiesc din nou in jurul privirii, in cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dragostea e un foc, o fierbinteala, o roseata fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbinteala fierului inrosit. Ea avea 16 ani pe atunci, era o copila si statea cu tusa Rozalia, si Rozalia a invatat-o cum fierul si voinicul se indoaie la puterea jarului si a dragostei. Si Valcu, omul ei, a venit la ea si a stat pana cand moartea i-a despartit, timp de 60 de ani batuti pe muchie. Si fierul? Apai fierul mai sta infipt s-acuma in grinda, de mai agata copiii cate-o haina in el.
Taramul duhurilor Asa am intrat in tara stancoasa a muntilor de dincolo de satul Ohaba Ponor, dincolo de Federi, pana sus de tot, de unde se vede drumul Cioclovinei si muntii Gradistei Muncelului. Sunt taramuri dacice, caci la o aruncatura de bat, peste munte, se afla Sarmizegetusa Regia si straniile sale sanctuare, mai incoace se afla fortificatiile bizare ale cetatii Piatra Rosie si pretutindeni poti gasi resturi de ziduri stravechi. Peisajul este arid, pamanturile sunt rosii si tulburi, pretutindeni sunt pesteri si grote colcaind de istorii nespuse, oamenii plutesc straniu, calarindu-si caii de munte, noroaie gigantice mustesc dupa ce zapezile s-au dus. Ce-a mai ramas oare din amintirea vechilor daci, ce amintiri ancestrale zac in muntenii acestia care strabat kilometri intregi pana jos, pe raul Strei, la targul din Pui? Merg pana la capatul unui drum care se infunda intr-un paraias si acolo gasesc caii cu samarele pe ei, samare din lana neagra, varstate cu alb. Si doua carute pline cu saci cu malai si cu sare, trase de cai cu ochi oblici, incremeniti in asteptarea stapanilor. Intr-o casa de lemn este amenajata un soi de carciuma, un birt, in care dau peste oamenii care trecusera pe langa mine si pe langa mama Irina. Ei beau bere, in timp ce eu aflu ca satul Federi se intinde pe kilometri, pe munti intregi, ca exista locuri in care traiesc batrani care n-au coborat la vale de ani intregi, ca uneori mai vin pe acolo turisti straini care coboara pe corzi in pesterile adanci. Spun ca sunt sportivi, numai ca oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de fata, cred ca oamenii aceia coboara in pesteri dupa comorile blestemate ale dacilor. Se lasa tacerea. Leul ma priveste pe sub caciula. Stie ca am vorbit cu mama Irina, si acum asteapta sa spun ceva, sa vada daca eu cred ca exista comori acolo, in pesteri, daca nu cumva o sa rad de el sau daca nu cumva si eu sunt dintre cei veniti sa adulmece aurul. El este in mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puternic si cel mai destept dintre ei. Da, ei merg in sus, pe munte, numai ca acolo unde pot sa le urce caii, nu poate urca si masina, mai ales caa... nu e bine, poate ca mi-a spus mesteroaia. Inteleg unde bate si scot din buzunar un pix de otel pe care-l flutur prin fata lor. Nu ma tem de Marile Duhuri, asa ca ma pot lua linistiti cu ei. Oamenii schimba priviri tacute inainte de a decide. Voi merge cu ei! Dau un rand de bere. Vasazica, baietii astia se hlizesc pentru ca m-au vazut vorbind cu batrana Irina, dar si ei cred in duhuri si in puterea fierului de descantec, in protectia lui. Caii lor au tepuse de fier agatate in capastru si margele ca bumbii de fier. Mai ales acum, cand se rupe de primavara si Marile Duhuri ies din pestera si de peste tot, Leul are cusut in tivul camasii un cui batut, pe care il are de la bunicu-sau, un cui special, luat din usa unei biserici si-apoi sfintit. "Deci e adevarat" zic, in timp ce el, cu berea in mana, o ia in sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalati. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu masina. Ei ma vor ajunge din urma. Am timp sa ma gandesc cum se face ca ei nu mai stiu nimic despre stravechile credinte zamolxiene, ca nimic nu le mai aminteste despre calugarii ciudati de acum mii de ani, care umpleau pesterile acestor locuri, cu rugile si cantarile lor. Din toate acestea au mai ramas numai istoriile despre comori care-si schimba singure locul la fiecare sapte ani si credinta absoluta in lumea duhurilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumi mai vechi decat crestinismul, urme ale unor credinte nesterse? Increderea in puterea tamaduitoare a fierului si a plantelor, descantecele, realitatea aceasta absoluta a lumii de dincolo, ce pare ca se intersecteaza in fiecare clipa cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri ancestrale ale acestor oameni din cale-afara de conservatori? Aveam sa aflu ca din muntii acestia nu pleaca nimeni la oras sau, si mai rau, in strainatate, ca baietii si fetele acestor sate ratacite prin munti si printre credinte arhaice raman pe loc, incremeniti in ceea ce bunicii lor ii invata, suspiciosi fata de straini, dar credinciosi pana la moarte, atunci cand cineva le intra la inima. Aveam sa aflu ca locuitorii acestor munti care-au fost martorii maririi si decaderii marilor daci se casatoresc mereu intre ei, ca isi cauta in noptile de Craciun chipul ursitului cu lumanarea in fantana, ca poarta busuioc si usturoi prin buzunare, ca infig securile in cruce in pridvoarele caselor, atunci cand norii se aduna deasupra muntilor, asa cum stramosii lor trageau cu arcurile in cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de stransoarea norilor si a duhurilor rele. "Ma aflu cu adevarat pe taramul duhurilor" imi spun, in timp ce Leul si prietenii lui, insotindu-si caii, ma ajung din urma. De-aici in sus nu se mai poate merge. Masina va ramane pe loc, pe un drum lateral, de carute, iar eu imi voi continua calatoria cu ei, in sus, mereu in sus, catre casele pierdute prin nori. As vrea sa-l cunosc pe unul dintre oamenii aceia care nu coboara niciodata in vale, care-si fac rugaciunile in fata copacilor, care fac cruce cu cutitul pe paine inainte s-o taie, pentru ca ar putea fi vrajita sau descantata. "Stii", zice Alb, unul dintre baietii cu samarele asezate pe cai, "e aici, sus, o bunica despre care multe se povestesc, o bunica ce traieste cu oile ei sub Fantana Ursului si care-i mare mestera in comori, de le stie descanta si afla chiar sub piatra, de vorbeste lumea ca lucra cu necuratul. Numai sa ai fierul cu tine, ca sa nu ti se lipeasca vreo dracarie."
Am facut pana acolo aproape o ora, trecand prin rosietice noroaie grozave, in care picioarele cailor se afundau pana la genunchi, peste praguri de stanca alunecoasa, prin zapezile netopite de la umbra Pietrei Lupului, pentru ca in cele din urma sa descopar ca fierul meu, adica pixul de otel pe care-l aveam, a ramas undeva jos, la masina. Momentul acestei descoperiri a fost si acela in care insotitorii mei s-au privit intre ei cu subinteles si au disparut in padure, cu cai cu tot.
Despre comori si despre oamenii-lup Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin farmec. Pe jos este iarba si o carare din dale de piatra trece pe langa casuta din barne, pana la curtea din spate, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, caci se intinde pe o jumatate de deal. Copacii scorburosi inchid locul ca niste porti, in vreme ce femeia care se afla sub ei vrea sa stie de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - asa-i spun vecinii - se poarta cu ele ca si cu niste copii: le mangaie, le canta, le vorbeste, le dirijeaza cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. Oile par mai disciplinate decat ar trebui sa fie niste oi, eu o intreb despre dacii care-au trait aici, despre duhuri si mai ales despre comori, ea ma evalueaza dintr-o privire, pozeaza cu un mielut in brate, imi prezinta berbecul de rasa turcana fara sa ma ia in seama, apoi imi spune ca da, ca inainte de Potop a mai fost o lume aici si ca aceia care cauta comori habar n-au. Lumea uriasilor. Comorile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apartine pentru vecie necuratului si stimelor banilor, unele comori sunt blestemate cu juramant, altele apartin uriasilor, jidovilor sau duhurilor de razboinici care le-au ingropat, si de-aceea, daca nu stii toate astea, mai bine nu te-apuci sa cauti. "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stam pe buturugi, ea are parul aproape alb, desi nu pare foarte batrana, marturiseste ca spune rugaciuni inventate de ea, nu din carti, ca popii, si ca oamenii dinainte de timpuri si de Potop se pricepeau sa dezlege tainele cerului, ca erau cu mult mai mari decat noi, ca vorbeau cu iarba, cu arborii si cu pasarile, asa cum vorbim noi acum, pentru ca Dumnezeu le daduse darul asta, numai ca din cauza comorilor se faceau mereu mai rai si se omorau intre ei si atunci Dumnezeu a trimis Potopul pe lume si celor care-au urmat le-a luat stiinta graiului pasarilor si animalelor si oamenii au devenit mai saraci. "Numai, stii ce?", adauga ea incet, ca si cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troita Pesterilor, pe vagaunile estea, nu s-o stins spita uriesilor, pentru ca udatura Potopului n-o suit peste varfuri, pana la culmea Jigorului, unde si-or ascuns ei comorile ce le-or avut, pana la Judecata de Apoi. Cine-i neam de uriesi sa cunoaste de la o posta, dupa ochi si dupa perii ca rugul de mure si acela samte comoara si are stiinta s-o gaseasca numaidecat. Trei gauri mari de pesteri sunt de cele trei parti ale muntelui si din doua din ele se scurg afara paraurile duhurilor", zice ea mangaindu-si mielul patat cu negru, "ca muritorii sa nu poata intra in tunelurile comorilor care strabat pe dedesubt muntele. Acolo sunt ascunse comorile uriesilor, iara pietrele cetatilor lor sunt pretutindeni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica." Dar ea, de unde stie ea toate acestea, intreb. Ca si cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explica felurile comorilor. "Niciodata sa nu cauti comorile necurate, ci numai pe cele ingropate de oameni de frica hotilor, nici pe cele ale uriesilor, ca sunt pazite de necuratul, nici pe cele udate cu sange, nici pe cele blestemate, iar comoara se cunoaste dupa flacara. Flacara albastra e cea buna, care se vede dupa cantatul cocosului de la miezul noptii, uneori pana la amiaza, iara restul, cu para alburie sau galbina sau rosa, numai cu mari descantece se pot scoate din mainile duhurilor necurate si nu oricine poate face asta." Si comorile dacilor, cosonii, dupa care umbla o lume intreaga cu aparate, cu detectoare de metal? Cum sunt ele, cine le poate gasi? Tanti Vica clipeste din ochi in lumina unui soare care va cobori in curand peste munti. "Da pozele pe care mi le-ai facut cu oitele, mi le trimiti?", zice. Eu promit repede ca i le trimit si ea imi dezvaluie, in schimb, ca aici e toata treaba, la comorile dacilor si la cetatile lor si la calugarii lor, cum aveau ei inainte, pana sa vie Mantuitorul. Astea sunt Duhurile Mari, sunt duhurile calugarilor de-atunci, care ratacesc intre pamant si cer, nemantuiti in veci, ei sunt aceia care se prefac in lupi pe luna plina, neputandu-se preface in oameni, ei sunt aceia care pazesc comorile de bani vechi, care bantuie prin tunelurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi daca ai urechea lipita de anumite stanci. Eu privesc cu gura cascata, pentru ca n-am mai auzit niciodata de vreo legatura intre oamenii-lup si preotii daci, in timp ce ea imi spune cum trebuie puse boabe de grau in groapa de unde ai scos comorile, cum trebuie facut semnul crucii cu un cutit muiat in tamaie topita si cum trebuie infipt cutitul pe fundul gropii, fara sa astupi niciodata la loc ceea ce-ai sapat. Duhurile Mari sunt duhurile sacerdotilor lui Zamolxis, duhurile stapanitoare ale locului, si de asta cand intra strainii acolo, prin apele repezi ale paraului, li se intampla cate o nenorocire. Cum a patit si sarbul acela care a innebunit, sarbul care-a intrat pe sus, pe la cetate, cu franghiile, de nu l-au mai facut bine nici cu popa tiganesc. Monahii aceia de acum mii de ani aveau secretul vietii vesnice, numai ca ei nu erau botezati, si daca ai Domnului nu erau, atunci numai ai necuratului puteau fi. Acestea toate le-am inteles de la tanti Victoria, zisa Vica, si inca multe altele care ar putea fi subiectul unui reportaj despre vanatoarea de comori. Am mai aflat despre cum poti sa te protejezi de oamenii-lup, despre puterile vascului si ale toporului facut din muchie de piatra, despre puterea botezului si despre vamile cerului atunci cand plecam pe ultimul drum, numai ca toate acestea au fost intrerupte atunci cand Ionut Alb, unul dintre baietii cu care urcasem pana aici, a venit si mi-a spus cu o fala plina de subintelesuri ca un camion cu lemne s-a rasturnat jos, in vale, si ca masina mea a ramas blocata pe drumul de carute care duce in cer. Apoi mi-a dat cu imprumut un ac sfintit.
Varfurile rosii ale inserarii Restul a fost un cosmar. Am coborat in vale pentru a constata ca singura cale de a iesi din "triunghiul Marilor Duhuri" este aceea de a merge in sus, pe drumul care traversa muntele pana la pestera Cioclovina. Alb a refuzat sa ma insoteasca, pe motiv ca as fi urmarit de ghinion. M-a insotit insa un pusti inimos, pe nume Nelutu, fara de care n-as fi iesit niciodata la liman. Am traversat intr-o extraordinara aventura noroaie de un metru adancime, am urcat peste praguri de piatra enorme, am mutat bolovani uriasi, exact ca in basmele in care ai de trecut nenumarate incercari, pentru a primi de sotie pe fata de imparat. Am taiat cu drujbe imprumutate copacii cazuti peste drum si am facut balet cu masina pe-un varf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlastina. Am purtat acul sfintit infipt in guler, am facut cateva rugaciuni, m-am gandit la marele Zamolxis care stapanea candva aceste taramuri rosii, transformate in jar de lumina inserarii, dar mai importanti decat toate acestea sunt oamenii pe care i-am cunoscut. Oamenii aceia despre care auzisem ca nu coboara niciodata din varfurile muntilor vrajiti unde locuiesc. N-am inteles, in cele din urma, daca a fost vorba de un simplu ghinion, daca Marile Duhuri au vrut sa ma opreasca din drum sau, dimpotriva, sa ma conduca tocmai in locurile pe care voiam sa le vad. Destinul sau cine o fi fost a facut in asa fel incat sa ajung acolo, pe crestele de deasupra satului Federi, in orele acelea din marginea inserarii, cand umbrele sunt lungi, inchipuind uriasi, cand stancile verticale capata culoarea fierului inrosit in foc. Acolo, sus, la capatul unor grozave incercari, l-am descoperit pe Ion Murgoi, omul sprijinit intr-o barda, omul care poate sta ore in sir ca o stana de piatra (el zice ca nici macar nu respira) si care crede ca a fost dintotdeauna stapanit de duhurile vechilor ursi. Omul acesta, pe care l-am gasit incrustand scoarta mestecenilor cu semne bizare, cand a auzit ca in pestera de la Cioclovina au fost gasite oseminte si cranii ale unui stravechi urs al pesterilor din Retezat, a inteles dintr-o data ca pazitorul vietii sale a fost dintotdeauna duhul unui urs. Sau poate chiar duhul Ursului insusi, duhul tuturor ursilor care-au existat pe pamant. Nu, Ion Murgoi nu este un nebun sau un exaltat, vreun mistic ciudat, numai ca, odata, cand avea vreo 9 anisori, s-a pomenit fata in fata cu o namila de urs care s-a ridicat in doua labe dinaintea lui. "S-ar putea sa mi se fi parut asa de mare, pentru ca eu eram tare mic si bolnavicios", spune el, "insa de cum l-am vazut, am stiut ca mi-i prieten ursul cela, pentru ca eu noapte de noapte il vedeam pe Mosul in vis, si atunci cand l-am vazut cu adevarat, nici n-am clipit. Parca-l asteptam sa vina. De atunci, n-am mai fost bolnav niciodata, am crescut puternic si voinic, iar oile si vacile noastre niciodata n-au mai fost atacate de Mosul. Oamenii ma cheama atunci cand ursii ii prada, eu ma duc si cant si vorbesc acolo unde a dat Mosul si il rog sa plece de unde-a venit. Si el pleaca." Oamenii locului mi-au confirmat povestea lui Ion Murgoi si puterile lui asupra Mosului, iar eu am stat o clipa pe ganduri, pentru ca stiam ca Mosul este un alt nume al marelui zeu dac Zamolxis, personificat deseori prin totemul ursului.
Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile nebunesti din lumina asfintitului, acolo de unde se vede in departare Retezatul si crestele marelui munte Jigor, le-am intalnit pe Anuta si Victoria Murgoi, facandu-si cruci grele, pe pasunea alpina, la vederea masinii mele impotmolite in noroi. Eu m-am minunat, la randu-mi, ca si pe ele le cheama Murgoi, si de hainele lor frumoase, din alte vremuri, pe care le purtau in creierii muntilor. Ele mi-au spus valuri de povesti despre magura Murgului, mi-au spus intr-un glas cum pe timpuri iarba asta era pascuta de cai zburatori, despre cum au fost imblanziti de catre razboinicii uriasi ai acelor timpuri cu ajutorul unor bumbi din fier descantat in 7 ape din 7 izvoare, impletiti in coame si in cozi. "Uite, acolo este fantana de unde se adapa Negrul, cel mai focos dintre cai, si locul in care s-a stabilit Murgeanu, sau Murgoiul, uriasul care i-a taiat cornul din frunte, primul om care-a locuit aici si din care ne tragem tot neamul nostru de imblanzitori de cai zburatori." Irina Vulc avusese dreptate. In fier stau puterile Domnului. Acul sfintit imi ramasese in guler si nu ma mai miram ca masina mea inecata in noroaie trecuse muntele.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
