Corina Chiriac"Pentru un artist plecat dintr-o tara mica, batuta de atatea vanturi ostile, pot spune ca am facut o cariera internationala frumoasa"
- Cu un talent exploziv, mostenit pe linie de familie, cu o exuberanta cuceritoare, dublata de severitatea unui riguros profesionist,
Corina n-a cucerit doar laurii consacrarii, ci si sufletele romanilor. O iubire pornita in frumosii ani saptezeci -
Dupa destui ani in care am cautat in zadar in magazine un Cd sau o caseta a Corinei Chiriac, iata ca sufletista interpreta ne daruieste un nou album: "Serenada pentru Carul Mare", un material gandit ca o mica piesa de teatru in doua personaje care dialogheaza cantand o muzica fara "moda", cu o concluzie neasteptata: Corina cea nostalgica ii propune Corinei optimiste o alternativa, o cale de iesire din "aciditatea" din jur - credinta in Dumnezeu.
Fotografii de familie
- Noul dvs. album, "Serenada pentru Carul Mare", are un motto tulburator: "...Imensa lume... ma doare ca o rana". Ce indemn v-a purtat catre versul lui Lucian Blaga?
- Tata, fie iertat, avea o vorba preluata tot de la un scriitor. "Am nevoie de fericirea tuturor pentru a fi si eu fericit!". Intrucat idealul acesta e greu de atins, pana se va-mplini, lumea din jur, cu "toamna si cu amarul ei", ma doare ca o rana.
- Din fericire, muzica de pe disc e atat de frumoasa, incat vindeca toate tristetile sufletesti. Ati mostenit talentul pe linie de familie?
- Muzica a facut parte din familia noastra vreme de mai multe generatii. Vreo trei. Strabunicul meu din partea tatalui a fost negustor boiangiu in Buzau. Adica lua lana neprelucrata, o curata, o vopsea si o dadea mai departe la facut stofe... A fost tata a 8 copii, 6 fete si doi baieti, si om gospodar. La un moment dat, ajunsese chiar starostele negustorilor din Buzau. Mama tatalui meu, ca intaia nascuta, s-a maritat prima si a primit zestre o casa in Bucuresti, cu conditia sa-si ajute fratii sa faca scoala in Capitala. Ceea ce s-a si intamplat, unul dintre frati devenind profesor universitar si doctor cercetator - Nicolae Nestorescu, mandria familiei noastre. Si bunica mea a terminat pensionul, invatand gospodarie, lucru de mana, literatura franceza si germana, religie si, desigur, pian. Astfel, tata si sora lui au mostenit talent si preocupari muzicale. Pe de alta parte, mama, armeanca curata, a mostenit (impreuna cu sora ei) talent muzical de la cealalta bunica a mea, fosta profesoara de engleza la scoala de pe langa Biserica Armeneasca din Bucuresti. Astea se intamplau insa pe la 1900. Pot spune ca stramosii mei au fost oameni cu dragoste de carte si de meserie, oameni cu haz, poznasi, iubitori de mari reuniuni de familie si prieteni, dar cred ca cea mai mare calitate a lor a fost bunul-simt. In ciuda unora care incearca pe ici, pe colo sa ne ponegreasca, raman la convingerea mea: romanii sunt un popor cu mult bun-simt. Se "dau" dupa moda si zapaceli momentane, dar fondul poporului va ramane: Cuviinta. Asta e parerea mea. Dar sa ma intorc. Multele fotografii de familie ma ajuta sa-mi aduc aminte, cu multa tandrete, de copilaria mea, pana pe la 10-15 ani, de multele ocazii cand ne inghesuiam cat mai multi in trei camere si jumatate. Bunica mea canta frumos - dupa note - tangourile si romantele celebre ale vremii, apoi canta mama la pian, Chopin, apoi noi, pustii, treceam la twist-uri si Beatles... In paralel, in timp ce adultii faceau politica (necomunista, desigur, vorbim de anii 60-65, deci la doar 15 ani de la plecarea regelui) noi, copiii, ne harjoneam pe sub masa, mai ascundeam pantofii prea stramti ai vreunei matusi, mancam prea multe gogosi sau masline, ne jucam de-a v-ati ascunselea pe dupa fotolii, fugaream disperatul motan, ba, la o petrecere de Craciun, un var de-al meu a muscat dintr-un glob in forma de mar... Sigur, am fost privilegiata sa ma nasc intr-o asemenea familie, iar daca e sa ma refer strict la parinti, atunci pot spune cu mana pe inima ca Dumnezeu mi-a facut astfel primul mare cadou: doi parinti de treaba, doi artisti, doi profesori universitari... la Conservatorul de Muzica din Bucuresti, un compozitor si o pianista de muzica simfonica. Vreau safac si o precizare: distinsul compozitor Dumitru Chiriac nu e, din pacate, ruda cu noi, e doar o coincidenta. Iar pe tata, Mircea Chiriac, l-a educat maestrul Rogalschi. Cadoul Divinitatii a fost o educatie sanatoasa, primita intr-o familie tipica romanilor - cred - dintotdeauna, care daca nu-si puteau trimite copiii la Viena, la studii, cel putin le faceau fetelor o cruce tatuata intre sprancene, ca sa nu le mai fure turcii!
Apoi, in afara membrilor familiei, la noi in casa veneau colegi de-ai parintilor mei, Doamne ce de personalitati..., ce de oameni de valoare... Maestrul George Elenescu, Ion Dumitrescu - compozitor si presedinte al Uniunii Compozitorilor din Bucuresti -, maestrul Brediceanu; muzicologi ca: Florin Eftimescu, Alexandru Pascanu, prof. George Manoliu, C-tin Bobescu. Coregrafi, ca maestrul Oleg Danovschi, cu care tata a scris doua balete pentru Opera Romana din Bucuresti: "Iancu Jianu" si "Vapaia"; regizori ca Aurel Miheles si Gh. Naghi, cu care tata a scris muzica pentru trei filme istorice: "Doua Loturi", "Telegrame" si "Dale Carnavalului". Mi-l amintesc pe maestrul Oleg Danovschi, demonstrandu-i tatei prin casa cum se va lupta haiducul Jianu cu boierii sau cum se va arunca Sultana, fata saraca, in fantana, sa nu cada prada celor care voiau s-o necinsteasca. Roluri interpretate cu genialitate de Irinel Liciu sau Valentina Massini. Masa asta pe care o vezi in sufragerie si care se intinde pana la 24 de persoane aduna cam o data pe luna, cum s-ar spune azi in argou, "lume de lume". Voi, care sunteti acum mai tineri, nu stiti ce greu se procura "materia prima" pentru o masa din asta mare, indiferent daca aveai bani pentru doi-trei pui. Totusi, chiar si dupa anii 80, cand magazinele erau in general curate, fiindca nu aveau ce vinde, afara de "adidasi"- copite de purcel sau vestitele tacamuri de pui, tot ne descurcam: ai mei cumparau de la o "Gospodina", care se afla langa Sala Palatului, snitele semipreparate; ajunse acasa, "snitelele" erau lasate intr-un lighenas cu apa sa se desfaca tona de coca de pe ele, si din putina carne rezultata dupa spalare se infiripau perisoare, chiftelute sau carne tocata de amestecat cu macaroane. Ah, ce sarmale bune se faceau apoi din salam. De ce sa-L manii pe Dumnezeu, eu aduceam din turnee de-ale gurii: "dezosate", branza in zer de pe la Cristianu Mare, carne de berbec sau oaie, cartofi de la Lunguletu, ce stiti voi! Apoi se facea un tort din biscuiti cu crema de cacao, adusa de mine din Rdg sau de pe la Praga si, desigur, se bea vin de Valea Calugareasca. Pana la urma, ceea ce conta era atmosfera, calitatea oamenilor care inconjurau masa, discutiile extrem de interesante. Traiam toti la fel. Nimeni nu incerca sa "umileasca" pe nimeni cu nimic. Era o "lovitura" sa ai frisca sau o cutioara de icre rosii... asa, la vreo ocazie! Era pretextul perfect pentru ca suflete de oameni de treaba, educati la lumina valorilor spirituale nemuritoare, sa se revada, sa-si confirme ca nu s-au mutilat, ca nu s-au "tampit", ca supravietuiesc adversitatii teribile a vremurilor cand faceai puscarie serioasa pentru un banc politic bun! Se discutau fenomene artistice, curente internationale, metode de educare a tinerilor.
- Faceti parte din generatia de artisti lansata in anii 60-70, un adevarat "val de aur", care nu a stralucit doar in muzica, ci si in teatru, literatura si arte plastice. Ati putea evoca atmosfera de-atunci?
- Dupa momentul lansarii mele in muzica, in 1970, si pana prin anii 1973-1974, a fost o epoca extraordinara. Stacheta era tinuta sus fara dificultate, pentru ca noi toti, eu si colegii mei de generatie, dincolo de marea sansa a talentului, eram reprezentantii unei lumi diferite de cea de acum, pastram mentalitatea societatii parintilor si bunicilor nostri. Decenta si bunul-simt reprezentau ceva firesc. Nimanui din cercurile diferite de intelectuali pe care le frecventam nu i-ar fi trecut prin minte sa "iasa in fata" printr-un limbaj deocheat, printr-o vestimentatie frizand nuditatea sau gesturi scandaloase. Daca cineva si-ar fi "pierdut uzul ratiunii", practic iesea din societate si acolo ramanea. Adio relatii pe mai tarziu, casatorii decente si servicii cu sanse de avansare. Eu, care am fugit din tara de uratul comunismului, declar ca undeva, cumva, frana de fier a vremurilor trecute era si ea buna la ceva. Sigur, am trecut prin vremuri cand spectacolele erau cenzurate la virgula, cand textele melodiilor de dragoste trebuiau sa se incheie invariabil cu happy end. Daca te parasea iubitul, pana la finalul cantecului el trebuia adus acasa tovaraseste! Sigur, nu aveam voie sa dansam "indecent", sa purtam multe bijuterii sau sa aratam ca cei de "dincolo". Totusi, oameni de inalta carura profesionala, ca Tudor Vornicu - pe care am ajuns sa-l pomenesc zilnic, care era un ziarist de elita, un om educat (fusese primit chiar de Regina Angliei si decorat) -, reuseau acel slalom cultural care a permis unei intregi generatii de tineri talentati sa supravietuiasca artistic: Angela Similea, Dan Spataru, Mirabela Dauer, Anda Calugareanu, Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, formatia Holograf, Savoy, eu...
- A venit insa inghetul din anii 77, cu cortegiul lui nefast de interdictii si mutilari culturale si, de atata urat, in toamna lui 88 ati ales sa ramaneti in America. Ce culoare are astazi, in amintire, experienta de dincolo de Ocean?
- Of, intreaba-ma mai bine despre experienta mea de a lucra in atatea alte tari, aproape 32 de ani! Sigur, exista mirajul Americii. I-am cazut si eu prada. Dar e important sa mai fi fost plecat pe undeva inainte de a ajunge in America, pentru ca lumea care a fost libera, cata vreme noi eram arestati in spatele Cortinei de Fier, este guvernata de aceleasi principii: de obligatia de a te purta decent, de a fi bun profesionist, punctual, de a crede in munca si de a fi capabil sa lucrezi in echipa. Printre multe alte experiente, am fost si agent imobiliar in Los Angeles. Aveam de inchiriat apartamente mobilate, de strans chiriile, de depus bani la banca, de administrat o proprietate de opt etaje, cu aproximativ 80 de apartamente, doua garaje, piscina la etajul trei, cu minigradina, sali de spalat rufe, magazie de unelte si mobilier de rezerva pentru echipa de intretinere a acestui mare complex de apartamente. Aveam de-a face cu tot felul de oameni, studenti, profesori-vizitatori la Ucla (o mare universitate, cu un campus urias si cu peste 20 de mii de studenti semestrial). Cei patru ani lucrati acolo si seful meu, un evreu sud-african, m-au invatat multe peste cele pe care le stiam deja: "Daca umbli ca o rata, esti o rata. Daca umbli ca o lebada, esti o lebada". Iata un dicton american practic pentru oricine are urechi de auzit! Si-ti mai spun inca unul: "Cand te afli la Roma, te porti ca romanii". Adica, daca esti strain, te comporti ca localnicii. Vezi, romanii cand pleaca ajung repede sa se comporte ca ceilalti, nu mai scuipa pe strada, nu arunca gunoaie pe jos, se duc frumos la biserica, devin ecologisti. Redevin romanii cu bun-simt care au fost educati de parintii lor sa fie asa. Oare, intreb, e nevoie sa emigram o vreme pentru a fi aici, acasa, acei oameni cumsecade, cum am fost educati de catre mosii si stramosii nostri sa fim?! Oare strabunicul meu, Nichita Nestorescu din Buzau, nu s-o fi gandit el bine ca si-a trimis copiii la Bucuresti sa invete carte, sa invete sa devina oameni care sa faca cinste neamului din care provin?! Sau alti strabunici, mai instariti, care-si trimiteau copiii in strainatate, ca, "daca eu n-am putut, macar tu sa ai parte de carte, maicadraga"?! De ce aici, acasa, intre noi, ne purtam atat de grosolan, de violent, de absurd? O sa mor mirata. Imensa lume ma doare ca o mare rana patriotica si sentimentala. Sigur ca am si cantat in America, am aparut si la televizor de doua ori, de fiecare data in costum popular, cantand "Inima ta", de Moculescu, sau alte cantece romanesti. In timpul Revolutiei, eram multi romani pe strada in Los Angeles, cu steaguri tricolore, palpitand de dorul de tara, de a ne intoarce sa punem umarul la refacerea tarii. Pentru ca au copii la scoli si datorii la banci, multi nu se mai pot intoarce. Altii, poate mai vizionari, au prevazut ce va urma si au ramas acolo, sceptici. Eu, neavand decat o masina si cateva valize, m-am intors. Din 94. De tot. Si nu-mi pare rau. Asta e. Pentru un artist plecat dintr-o tara mica si batuta de atatea vanturi ostile, pot spune ca am facut o cariera internationala frumoasa. Premii, discuri, colaborari. Calatoresc cu regularitate in diaspora si ma reintalnesc cu acei romani plecati dinainte de 89 sau dupa 90, ne amintim de vremurile de altadata, cand mancam salam cu soia si eram prieteni si saltam de bucurie ca am pus mana pe "Un veac de singuratate" al lui Marquez - ferfenita si citita deja de sute de alti amici... Si cata vreme voi mai avea voce si putere sa muncesc, Ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare scena pe care cant si sunt aplaudata. Recentul meu disc, precum si altele pe care le voi edita, sunt forma mea de a-I multumi lui Dumnezeu ca m-a intors la Credinta, devenind, iata, in ultimii 19 ani, un adevarat crestin practicant, de confesiune ortodoxa. Incet, dar sigur, valorile mele spirituale s-au schimbat, am capatat alte ambitii referitoare la succesul exterior. Prin acest album Il marturisesc pe Creator si-L laud pentru ca "ne scoate picioarele din tina si ni le pune pe stanca". Vezi, in imensa Lui intelepciune, ne lasa sa-L tratam la inceput ca pe un mare Mos Craciun, "Doamne, da-mi!", "Doamne, vreau", "Doamne, imi trebuie". E foarte important sa-I cerem cuviincios. Mai ales sa cerem cu convingerea ca daca nu primim, o fi stiind El de ce nu ne da. Totusi, daca invatam sa ne rugam, sa-i respectam pe preoti, daca ne spovedim si ne impartasim macar de doua ori pe an, cu postul atat cat il putem tine, putem ajunge la o alta relatie cu bunul Dumnezeu: ni se lumineaza mintea sa cerem cele de folos sufletului, har si dar, intelegere a multor "de ce"-uri. Credinta In Sine este alternativa multor stari de confuzie, de deznadejde, de ispita din partea fortelor malefice ale Universului.
As fi un bun predicator si, cine stie, vreodata, la vreun post de televiziune, daca va voi Dumnezeu, o voi face. Important pana la urma e ca pe parcursul acestui dialog cu Divinitatea, spiritul nostru se orienteaza pe calea facerii de Bine si ca aceasta relatie personala cu El ne va ajuta in eternitate, in viata vesnica, acolo unde am putea, daca vom merita, sa ne "angajam" la marea "firma" care este Imparatia lui Dumnezeu. Acolo am putea deveni si noi "creatori" de viata, in vesnicul infinit al Cerului. Poate ca civilizatia noastra umana va mai cadea o data in uitare, dar Lumina Treimii Divine va continua sa creeze, cu un Cuvant, Viata, iar si iar... Drept pentru care, Serenada mea este dedicata Carului Mare al Imparatiei Vesnice, cosmice, Dumnezeiesti...Ines Hristea
Fotografii din arhiva personala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
