Un miracol adevarat,
RugaciuneaPrezentare de caz
Ma numesc Stanca Mihail-Nicolae, m-am nascut pe 10 noiembrie 1943 in comuna Hartiesti, jud. Arges, din parintii Sisoe - preot si Zefirina - casnica.
Am fost crescut in spiritul dragostei pentru adevarul si frumosul divin; in ciuda faptului ca de mic m-am dovedit un caracter puternic, voluntar si cu o personalitate greu de suportat, intelepciunea pedagogica a tatalui si simtul deosebit al mamei de a ma deconspira in orice actiune nefasta m-au transformat treptat, astfel incat la varsta cand colegii mei erau interesati sa savureze clipa colorata a vietii, eu petreceam ore in sir meditand la problemele majore ale omului: de unde venim, ce rost are viata noastra, care sunt responsabilitatile adevaratului barbat, care sunt libertatile si limitele omului etc.
Pe acest fond de preocupari, intr-o vacanta, ca licean in primul an, am suferit un accident din cauza excesului mare de zel in a veni in ajutor, un accident cauzat de grava intoxicare cu un produs toxic, cu care se stropeau pomii, ca urmare a exploziei unei motopompe, si in urma caruia am intrat in coma 48 de ore. Cu toate ca datorita educatiei spartane date de tatal meu aveam o constitutie deosebit de robusta, accidentul a lasat urme grave, atat pe traseele digestive, cat si in ce priveste metabolismul general (eram in crestere). Fiind improscat de jetul de solutie in fata, intr-un timp relativ scurt, de cateva luni, dantura mi s-a stricat masiv, ceea ce a facut ca in cativa ani sa ajung la proteza dentara. Lucrurile nu s-au oprit aici. Deteriorarea rapida a danturii a facut ca leziunile pe stomac, provocate de intoxicare, sa se agraveze, iar insuficienta hepato-biliara sa manifeste forme drastice, cu dereglari acute de metabolism, care au facut ca la 25 de ani sa raman intepenit (imobilizat), cu dureri de neimaginat la nivelul coloanei vertebrale. In acea vreme functionam ca sef de sector la auxiliare (partea de reglaj a turbinei si instalatiile anexe de evacuare a apei) la Portile de Fier, cu toate ca eram un foarte tanar inginer. Fostul meu sef de santier, ing. Nicolae Decusara, un om de o inalta probitate morala si un specialist complet, a facut demersuri imediate, si dupa ce a luat legatura cu familia mea, m-a expediat la Bucuresti pentru investigatii. Tatal meu, care se cunostea bine cu prof. dr. Victor Predescu - seful Clinicii de neuro-psihiatrie din cadrul Spitalului 9 "Gh. Marinescu", a venit imediat la Bucuresti si, impreuna cu acesta, am mers la prof. dr. Arsene si la d-na dr. Ionescu. Dupa ce mi-au facut toate investigatiile, mi-au spus ca singura mea sansa ar fi deschiderea coloanei vertebrale si refacerea gaurilor nervoase, operatie care implica riscuri majore, din toate punctele de vedere, fara sa rezolve fondul problemei. Concluzia a fost ca, treptat, voi pierde capacitatea de a merge vertical, astfel ca voi ajunge sa nu mai vad soarele (este expresia d-nei dr. Ionescu).
Incurajat de tata, asteptand ora de plecare cu trenul inapoi la Portile de Fier, aflandu-ma in casa cumnatului meu Teodor Larion, conferentiar universitar, care pe vremea aceea era si antrenor al lotului national de caiac-canoe, am vazut in biblioteca sa o carte groasa, care nu avea nimic scris pe cotor. M-a frapat acest lucru si, luand-o, i-am citit titlul: "Cum sa ramai mai mult timp tanar", de Indra Devi, indianca ce antrena pe atunci cosmonautii americani. Initial, din cauza durerilor care nu-mi lasau nici o speranta pentru viitor, am fost tentat sa pun cartea la loc. Dar o voce puternica, interioara, imi spunea s-o iau si sa ma uit cu mai multa atentie in ea. Pe scurt, am cerut-o cumnatului meu si am plecat la Portile de Fier. Pe drum am citit mult din ea, dar pe masura ce avansam in lectura, devenea tot mai evident ca utilitatea ei ar fi fost imediata daca as fi avut un "guru" - invatator. Acesta a fost momentul esential pentru constiinta mea de mai tarziu si pentru cele sapte experiente capitale pe care Dumnezeu mi-a ingaduit sa le am, pe fondul unei vieti tineresti tumultuoase, nu de putine ori expusa pacatelor. Am strigat cu toata puterea in interiorul meu, mai ales in timpul acelor dureri fizice de neimaginat, si am zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu si mantuitor al vietii mele, eu nu cunosc alt invatator mai bun decat pe Tine. Daca aceasta carte, cu toata invatatura ei, este bine placuta Tie, atunci ma rog milostivirii Tale ca Tu sa-mi fii Invatator". Aceasta fraza am repetat-o de mai multe ori si in zilele urmatoare, si de unde pana atunci imi spuneam tot mai insistent ca-mi este imposibil sa execut ceva din cartea respectiva, o voce cu o prestanta greu de exprimat in cuvinte, dar cu o blandete iesita din comun, imi zicea: "Incearca mental sa executi cele citite in carte! De ce te grabesti?". Au mai trecut cateva zile si intrebarile, ca si continutul cartii, imi deveneau tot mai familiare, pana ce intr-o seara, dupa rugaciunea scurta de multumire si de pregatire pentru noapte (cand de fapt omul aproape ca dispare, asemanandu-se mai degraba mortului), aceeasi voce imi spunea sa nu adorm pana ce nu vad ca prin milostivirea Duhului Sfant si lucrarea tainica a invataturii Mantuitorului, in curand voi fi din nou apt de munca, la aceeasi capacitate ca mai inainte. Am intrerupt toate tratamentele medicamentoase, care erau de o duritate deosebita, si am urmat cu mare determinare si liniste exercitiile cuprinse in carte. Speram astfel, cu nadejde nestramutata, ca Dumnezeu, care m-a lasat sa vin pe lume un copil sanatos si armonios dezvoltat pana la momentul accidentului, se va milostivi de mine si ma va ajuta sa ma reintorc la o viata normala.
In mai putin de doua luni, mi-am reluat munca cu acelasi potential ca inaintea accidentului. M-am dus la Bucuresti pentru a reface aceleasi investigatii cu aceiasi specialisti, pentru a afla punctul de vedere al doctorilor si pentru a-mi confirma starea, din punct de vedere morfologic si biologic. Atat prof. dr. Arsene cat si dr. Ionescu au fost surprinsi de starea buna a sanatatii mele, dar cand au aflat ca renuntasem la tratamentul alopat si sustin ca datorez vindecarea in exclusivitate lui Dumnezeu, care m-a luminat si indrumat tot timpul cum sa folosesc ghidul terapeutic al cartii, au zis ca vorbesc prostii.
In schimb, i-am promis lui Dumnezeu, in strafundul inimii mele, ca daca ma vindec, voi face cunoscuta experienta mea de viata si altora, propovaduind vindecarea prin rugaciune tuturor celor care isi pun nadejdea in Mantuitor. Asa am inceput, la varsta de 25 de ani, sa urmez, ca autodidact, o a doua facultate, invatand medicina dupa marii corifei ai vremii, precum dr. Kreindler, dr. Bungeteanu, si fiziologia dupa dr. Paulescu, desi el era pus la index de paganii care ne violeaza si acum constiinta.
Am participat la mai multe Congrese de Medicina asa-zis "alternativa" (denumire improprie, lucru recunoscut de somitati precum dr. Dextreit R. - autor a mai bine de 40 de carti de referinta in domeniu - si prof. dr. J. Alexander - unul dintre cei mai recunoscuti specialisti ai anilor 80 in materie de transplanturi, care ma incurajau sa cred ca medicina practicata de mine tinde catre o medicina totala), metoda de tratament fiind de fiecare data apreciata pentru rezultate. Drept urmare, am fost invitat atat pentru a trata cazuri deosebite, cat si pentru schimb de experienta in Franta, la Strasbourg, in Belgia, la Bruxelles (spitalul "Sf. Luca"), in mai multe randuri in Germania (in clinici de stat) etc.
Peste tot am sustinut ca vindecator nu este terapeutul (calitate pe care mi-o atribuie unii) sau doctorul specialist, ci Dumnezeu. De aceea am cautat sa aprofundez relatia om-Dumnezeu, Dumnezeu-om in carti tiparite precum "Pavecernita sau Octoihul de Canoane ale Maicii Domnului", la care am lucrat trei ani; "Frumosul divin in opera lui Dostoievski", lucrare a pr. arhim. Paulin Lecca, la care am facut incadrarea scripturistica a maladiilor evidentiate si forma finala a textului cu binecuvantarea parintelui; "Chemari de toaca", lucrarea de doctorat a d-nei Constanta Cristescu, editata in colaborare cu Academia Romana; "Calea spre mantuire" de Sf. Teofan Zavoratul, traducere a pr. arhim. Paulin Lecca, in care am facut selectii iconografice sustinatoare ale textelor despre pastrarea harului primit la botez; "Ofranda monahilor contemporani de Sf. Ignatie Branceaninov", la care am facut comentarii si referiri scripturistice tematice.
In ultimii ani, am dat la lumina si alte lucrari, dar consider ca si asa am depasit cu mult pragul de tacere profesionala fata de disperarea atator bolnavi care nu-si pot afla vindecarea. Dupa 30 de ani de stradanie in domeniul acesta, am facut aceasta marturie, multumindu-I lui Dumnezeu pentru tot si dvs. tuturor pentru bunavointa de a ma fi ascultat. Cu alese ganduri,Stanca Mihail Nicolae
Glasul Mamei
O vecina venise sa-mi ceara cateva fire de patrunjel. Am rugat-o sa si le ia singura, dar nu a vrut, asa ca am luat-o inainte, cu intentia sa scap mai intai de flori. In momentul acela, am alunecat foarte tare cu piciorul drept in fata si cu stangul in spate, intr-o pozitie de spagat, fara sa ating totusi pamantul. Atunci am auzit-o pentru prima oara pe mama: "de la mort, numai in foc". Vecina m-a ajutat sa ma ridic, am strans florile la piept si i-am dat patrunjelul cu mana dreapta. M-am intors cu florile in casa si le-am ars in soba din bucatarie. Stiam de la mama multe lucruri, dar pe acesta nu-l auzisem niciodata. Vocea ii era calma si buna, imi dadea un sfat important, nu ma certa. Si nici nu m-am speriat. Ba, cumva, mi-a parut bine ca sufletul ei exista viu undeva, chiar daca nu stiu locul exact. Si am privit cerul cu recunostinta.
Si pentru a respecta randuiala, i-am ars si toate hainele pe care le avusese pe ea in momentul desprinderii de lumea noastra. Imi spunea ca dupa cum merge fumul, asa ii este sufletul in lumea cealalta. Daca fumul urca drept in sus, drumul este usor, daca se lasa jos si se invarte aproape de pamant, omul merge la greutate, iar cei ramasi il pot ajuta rugandu-se mult pentru el. La incinerarea vesmintelor au participat trei persoane: vecina cu patrunjelul, un nepot si eu. Focul acela a fost un spectacol impresionant. Batea putin vant si iesise soarele. Fumul a urcat piezis in directia bisericii. Se ducea spre rasarit, revenea parca si iarasi o lua in directia aceea. "Ii pare rau ca nu s-a prea dus la biserica", am spus. "O dureau picioarele si nu putea umbla." De la o vreme, fumul o invaluia pe vecina - care nu calca in sfantul locas -, indreptandu-se tot in directia aceea. Revenind, il inconjura separat si pe nepot, luand-o iar inspre turla. Spre mine nu venea. Fumul ii cauta numai pe ei si le arata directia spre biserica. Le-am spus incet ce-i sfatuieste. In momentul acela, a cazut un mar rosu din pomul de alaturi si s-a rostogolit spre noi. Apoi, deasupra focului s-a inchipuit o scara inclinata mult, aproape orizontala. N-am stiut ce este. Dupa aceea s-a facut o poarta inalta, boltita sus, din mai multe straturi, ca un arc de triumf. Fumul a revenit spre cei doi, separat, ridicandu-se de pe fiecare in sus. Isi lua ramas bun, dar numai de la ei. De mine nu se apropia. Din ultimul fum subtirel s-a inchipuit o cruce orizontala pe centrul focului, aproape de pamant.
N-am vazut niciodata un asemenea foc. N-am participat la o asemenea intamplare. Daca mi-ar fi spus cineva, n-as fi crezut. As fi zis ca "brodeaza". Dar este si mai greu sau imposibil de imaginat ce avea sa urmeze.
De focul mistuitor scapase doar un batic, pus intr-o alta punga. Era baticul cu care i-au fost legate mainile, ca sa stea pe piept. Am si spus ca am uitat sa-l ard. Mai multe batrane voiau baticul, spunand ca este bun de leac impotriva betiei. Stiam bine cat de cumplit este sa traiesti langa un om care bea, dar nu ma puteam hotari. Stateam afara, la masa unde sedea ea si ma gandeam ce este bine sa fac. "Arde tot", am auzit-o. Si baticul a urmat calea celorlalte haine. S-a topit intr-o clipa.
Si a venit vremea sa lipsesc de acasa mai multe zile. Eram cat se poate de ingrijorata ca las casa singura si putinul meu avut pe mana altora. Eram aproape de locul unde statea ea intotdeauna pe prag, ca un gardian, ca un cerber cu o suta de ochi. "Aici sunt eu!", a spus. Si asa a fost. Nici un fir de pai nu s-a clintit din loc in lipsa mea.
Imi propusesem sa ma rog zilnic pentru ea, pana la un an, dimineata si seara, in genunchi si cu lumanarea aprinsa. O faceam din toata inima, varsand lacrimi amare. Si totusi, uneori intarziam, mai ales dimineata, fugarita de zecile de treburi. Cum depaseam ora - ca aveam o ora -, usa de la camera ei se deschidea. Sigur ca incuietoarea nu era prea buna, dar in timpul zilei statea inchisa. Ma grabeam atunci sa-mi fac datoria. Odata insa, mi-am zis ca voi termina mai intai treaba si apoi ma voi ruga. "Sufletul asteapta", mi-a raspuns pe loc, umila parca. De data aceea, m-am speriat si m-am acuzat. Eram aproape de masa. Am lasat din maini ce aveam, am aprins lumanarea si mi-am plecat genunchii. Am cerut iertare lui Dumnezeu pentru intarziere. Stiam ca trebuie sa ma rog mai mult, pentru ca scara aceea de fum sa se ridice in sus.
Parastasul de un an s-a nimerit in post. Ma gandeam ca este greu sa faci mancaruri de post pentru mai multe persoane, si cum va fi masa, fara un gram de carne? "Peste", am auzit-o. M-am repezit la calendar si, intr-adevar, in ziua fixata de mine era dezlegare la peste. Ii si placea, ce-i drept...
N-as vrea sa se supere ca povestesc. O spun pentru cei care nu se roaga si nu-i ajuta pe parintii plecati, pentru cei care nu cred in nemurire, pentru cei care se tem de dragii lor disparuti. Cei care ne-au iubit ca pe lumina ochilor aici ne iubesc si de acolo la fel de mult, ba poate peste fire, din moment ce incalca Marea Tacere ca sa ne mangaie, sa ne incurajeze cu cate o vraja. Ei sunt ingerii nostri pazitori, oriunde s-ar afla. Cei mai buni ingeri pe care Dumnezeu ni i-a dat pe pamant. Dar noi, oricat ne-ar fi de dor de ei, n-avem voie sa le tulburam linistea! Trebuie doar sa ne rugam si va fi bine. Nu exista moarte, dar exista Despartirea, Marea Tacere - Granite peste care nici un om nu este dezlegat sa treaca.Irina Maran
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
