Vanatoare de porumbei- O poveste adevarata despre miracolul unei nopti de Craciun -
In ajunul Craciunului din anul 2000, un batran inalt si uscativ strabate multimea unei mari piete a Bucurestilor, purtand deasupra capului o colivie cu doi porumbei. Inainteaza prin multime ca si cum ar inota, apoi aluneca si cade printre picioarele trecatorilor, salvand insa colivia. O ora mai tarziu, la un ceai cu rom, aveam sa aflu de ce atunci cand toata lumea cara jumatati de porc, cineva ar cumpara doi porumbei intr-o colivie: ca sa le dea drumul in noaptea de Craciun! Asa l-am cunoscut pe batranul Toma, un colonel octogenar caruia prietenii ii spuneau Mitu si care astazi nu mai este in viata. Povestea de mai jos este una adevarata, asa cum mi-a istorisit-o batranul.
"M-am nascut in 1919, intr-un sat de langa Botosani, in care taica-meu era preot. Dintre cei 6 frati ai mei, eu eram cel mai mic dar si cel mai prapadit, cel mai bolnavicios, si mereu statea biata mamuta, Dumnezeu s-o ierte, sa-mi puna mamaliga calda pe piept si fiertura de ceapa impotriva tusei. Si pentru ca stateam mai mult prin batatura, aveam mare drag de cele cateva dobitoace pe care le tineau ai mei parinti. Aveam capra mea si un berbec al meu pe care-l iubeam si care mergea dupa mine ca un caine, dar cel mai mult si cel mai mult iubeam o pereche de porumbei, pe care taica-meu ii primise in dar la o sfestanie. Porumbeii astia nu plecau niciodata din preajma casei si veneau cand ii chemam, si-apoi eu priveam zborul lor si mi se parea ca asta-i cea mai mare minune a Domnului, zborul. Deseori visam si eu ca zbor, iar mamuta mea spunea ca si atunci cand eram doborat de febra mare, tot numai despre porumbeii astia vorbeam.
Intr-o noapte de iarna
Apoi taica-meu a primit parohie la Bucuresti si noi a trebuit sa ne mutam cu totii, si toate lighioaiele a trebuit sa le lasam acolo, si pentru mine intamplarea asta a fost o mare nenorocire, caci m-am vazut dintr-o data fara prietenii mei cei mai buni. Au trecut ani, si tot mai visam porumbeii si pe mine insumi cum zbor alaturi de ei. Eram de-acuma baietan, sa fi avut 12-13 ani, cand mamuta ma tot ducea la Sinaia, in casa unor rubedenii de-ale noastre, pentru ca la Sinaia aerul curat de munte imi facea bine la sanatatea mea subreda. Casa unde stateam noi verile si iernile era undeva sus, mai sus de strada Aosta, acolo unde padurea coboara pana in curtile oamenilor si incepe muntele. Ei, si ce s-a-ntamplat... Era in iarna anului 1933, eu aveam deja vreo 14 ani si bateam padurile dimprejur cu prietenul meu, Matache, baiatul unui ofiter din garda regala de la Peles, zapezile pe-atunci erau nalte pana la brau si oamenii umblau cu sanii. Si intr-o zi pe care n-o s-o uit niciodata, in preajma Craciunului, se auzeau peste padurea de brad impuscaturi. Noi mai auzisem vuietul armelor, dar in ziua aceea am pornit cu Matache sa vedem ce era. Am mers prin zapada, prin padure, dupa zgomot si, dupa vreo ora, ce sa vezi?! Intr-o poiana mare, luminata de soare, era lume multa, doamne cu blanuri, masini si sanii trase de cai, mese puse ici si colo, pe care erau vase mari aburinde cu grog, cu punch, ce stiu eu... Barbatii aveau cizme lucioase si cojoace din piele fina si fumau tigari de foi. Si mai ales, unii dintre ei aveau arme. Si-atunci, Doamne, am vazut noi ce faceau ei acolo. Indarat erau niste sanii mari si pe sanii erau colivii, zeci, sute de colivii cu porumbei, si la un semn, maestrul de vanatoare slobozea din colivii douazeci-treizeci de porumbei, pe care domnii aceia spilcuiti ii doborau cu armele. Cainii se repezeau sa-i adune din zapada si toata zapada era numai sange in lumina soarelui, si mai erau acolo mormane mari de porumbei omorati. Porumbeii nici nu apucau sa se inalte, ca ei trageau si snopuri de alice ii prabuseau in nameti, dupa care ei radeau, trageau din tigari, armele straluceau in soare de-ti luau ochii, doamnele ii priveau admirativ si vorbeau in soapta cu mainile bagate in mansoane din blanuri scumpe. Am fugit acasa si-am plans si-am cazut din nou la pat. Aveam cosmarul ca ma prabusesc din zbor, sagetat.
Au trecut cateva zile si de-acuma venea Craciunul. Matache, dragul meu prieten, care avea sa se stinga in 1944 pe frontul din Apus, tot venea la mine, pana m-am pus pe picioare. Si iata-ne in seara Craciunului, cu lume multa, venita in salonul de jos, cu brad mare si impodobit. Tatal lui Matache venise imbracat in uniforma de mare parada, cu sabie si cu tot tacamul, si cred ca atunci am hotarat ca voi fi si eu ofiter, ca el. Noi, baietii, ne-am luat cadourile, am multumit si ne-am retras in camera mea. Aveam un plan. Am iesit pe fereastra si am coborat pe marele brad din fata infofoliti bine si am strabatut impreuna cu dragul de Matache noaptea adanca a Craciunului, prin nameti, pana la tirul cu porumbei. Luasem un felinar de care nu am avut nevoie, pentru ca era asa o lumina, ca si cum zapada ar fi luminat ea insasi. Porumbeii uguiau speriati cand am ajuns acolo. Am deschis coliviile de la patru sanii mari si ceea ce s-a petrecut atunci n-o sa uit niciodata. Porumbeii faceau un zgomot straniu in linistea Craciunului, ca si cum ar fi batut din palme inaltandu-se catre cerul luminos. Nu era luna, dar se vedeau inaltandu-se, adunandu-se in stoluri sute de porumbei pe un cer ca strafundurile marii, si noi eram incremeniti acolo, in zapada, privind cu lacrimi in ochi, imbratisandu-ne, topaind de bucurie si cumva de frica, Doamne-Dumnezeule, ce noapte...
Napasta
Au trecut ani si, in mod curios, din noaptea aceea eu nu am mai fost bolnav. Eu tot mai visam ca zbor, desi pana la urma nu am mers niciodata cu avionul. A venit razboiul si pe front mi-am amintit mereu de minunea acelei nopti de Craciun, din 1933. Dupa razboi, am facut scoala de ofiteri si in 47, pe timpul foametei, m-am insurat. In 48 s-a nascut baiatul nostru, Alexandru, si in 54 fata noastra, Mara. Cand Sandu, baiatul, a implinit un an, ne-am dat seama ca ceva nu-i in ordine. Baiatul nu mergea si nu vorbea, apoi iar au trecut anii si a inceput sa mearga cu greu, dar tot nu vorbea, parea pierdut undeva, in alta lume, si noi umblam pe la doctori disperati. L-am dus in spitale militare si la cei mai mari specialisti, am fost apoi la biserica, intr-o vreme cand asta era cam periculos, am fost la doftoroaie si peste tot, ne-am rugat la Dumnezeu, dar parea ca un blestem se lasase asupra noastra. Nici un medicament si nici un descantec nu-l ajutau. Cam pe vremea aia, visele mele cu porumbei si cu zboruri au inceput sa dispara. L-am trimis apoi, cu mari relatii, la Moscova, unde era un Institut de cercetari medicale deosebit, dar s-a intors si de-acolo cum a plecat. Mut si absent. Cred ca era o forma ciudata de autism sau..., cine stie, niciodata nu a fost clar. Eu beam din ce in ce mai mult si aveam probleme pretutindeni, banii se duceau toti pe medicamente, Mara, fetita noastra, era parasita de noi si plangea mereu. Eram in mijlocul nenorocirii si eu pierdusem credinta in Dumnezeu. Prin 65 - baiatul era deja maricel - suna telefonul si se anunta la noi doctorul Maschin de la Moscova, care il ingrijise pe baiat si voia sa-l vada. A venit in apartamentul nostru prapadit si, ce sa vezi? Ii aduce lui Sandu al nostru... o pereche de porumbei intr-o colivie. Eu am incremenit, pentru ca semanau cu porumbeii copilariei mele, numai ca ai mei erau liberi si eu nu suportam coliviile. Era vorba de o noua terapie, cu animale, incercau sa-i starneasca interesul cumva. Si intr-adevar, bietul Sandu dadea semne de interes pentru porumbeii aia.
Minunea
Pentru mine, anii care au urmat au fost un cosmar. Nici nu puteam sa intru in camera lui, pentru ca pe balcon, in fata ferestrei, era colivia. El misca din cap si clipea din ochi, dar atat. Noi o duceam din ce in ce mai rau, pana cand a venit anul 1968. Baiatul facuse 18 ani si noi eram prabusiti in disperarea cea mai neagra. Si iata ca se apropie sarbatorile de iarna ale acelui an, si eu eram din ce in ce mai intunecat. Viata noastra era facuta pulbere si cioburi si nu mai asteptam nimic de la ea. In seara de Craciun, am venit tarziu acasa si m-a intampinat aceeasi tacere si aceeasi boala si aceeasi disperare, numai ca era cu mult mai greu de suportat, pentru ca toti se bucurau si se veseleau. Am mers in camera lui Sandu, faceam si eu pe bucurosul, adusesem o carte noua din care sa-i citesc, ca in fiecare seara, si am citit, si am citit, el nu clipea, nu misca, nu stiam daca ma aude, niciodata nu stiusem. Porumbeii erau pe balcon in fata ferestrei si am iesit acolo. Balcoanele tuturor caselor erau luminate de brazi, noi nici macar brad nu aveam si atunci am avut masura marii deznadejdi pe marginea careia ma aflam. Masura disperarii. Porumbeii erau acolo si, dintr-o data, fara sa stiu ce fac, am luat colivia, am deschis-o si - Doamne - le-am dat drumul in hohote de plans. Baiatul se uita la mine cu ochii mariti, poate de spaima, poate de... Eu stateam cu colivia goala in mana si hohoteam de plans, rupt in doua de gestul meu nebunesc. Pe de-o parte, stiam ca-i fac rau baiatului, pe de-alta parte, gandeam ca macar porumbeii sa fie liberi, daca noi suntem cu totii condamnati la deznadejde. Am fugit din camera si m-am intors apoi pe balcon cu pistolul in mana, cred ca am vrut sa ma omor. Dar am tras tot incarcatorul in aer, fetita noastra Mara plangea in hohote, nevasta-mea, biata de ea, urla: <<Mitule, ce faci Mitule, ce faci Mitule?>>. Colivia era zdrobita intr-un colt si eu gandeam ca Iisus pe cruce: <<Doamne, Doamne, de ce ne-ai lasat, de ce ne-ai lasat?>>.
Si atunci s-a intamplat ceea ce nu putea, nu avea cum sa se intample. Mara a tacut deodata si privea incremenita catre usa balconului, unde eram toti, si cand am privit si eu, am amutit. Sandu statea acolo, in usa, cu lacrimi siroindu-i pe barbie, cu ochii rotunzi, si a spus primul cuvant al vietii lui: <<Mitule>>. Asa mi-a spus: <<Mitule>>. Am sarit in picioare plangand cu totii si l-am imbratisat, el spunea mereu <<Mitule, Mitule>>, ca o masina stricata, ne tineam in brate si plangeam cu totii, sau poate ca radeam. Am avut acelasi sentiment ca in alta noapte de Craciun, cu 35 de ani in urma, cand la fel plangeam si radeam in acelasi timp, privind stolurile de porumbei care se inaltau catre cerul Craciunului.
Coincidente
Fara indoiala ca a fost un miracol. Sandu a rostit de-atunci din ce in ce mai multe cuvinte, pana cand, in cativa ani, s-a insanatosit total. Medicii n-au putut sa explice asta. Unii au spus ca a fost un soc emotional, provocat de pierderea porumbeilor, altii au spus ca focurile de pistol l-au trezit din starea aceea blestemata. Eu insa cred ca se petrec miracole uneori, in noptile de Craciun, pentru ca viata mea a fost mereu legata cumva, in mod misterios, de noaptea asta magica si de porumbei. Legata intr-un fel pe care nu-l pot explica si pe care nu vreau sa-l explic nicicum. Anii de restriste si de disperare ma indepartasera de Domnul nostru si poate ca acesta a fost felul in care Domnul a stiut sa ma aduca acasa.
Si ar mai fi ceva de spus, poate un amanunt, poate n-are nici o importanta. Prietenul copilariei mele, Matache, cu care am eliberat porumbeii in noaptea Craciunului din 1933, a murit pe 25 decembrie 1944, adica tot de Craciun, pe front. El era nascut pe 1 septembrie 1918. Sandu, baiatul meu, s-a nascut pe 1 septembrie 1948, adica fix treizeci de ani mai tarziu. O coincidenta stranie, nu-i asa? Oricum, de visat ca zbor mai visez si acum si - uite ca se fac treizeci si doi de ani de-atunci - de fiecare Craciun, la miezul noptii, eliberez doi porumbei din colivie, de pe acelasi balcon."Horia
Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
