Ultima dorinta a parintelui SofianBisericuta din Ursoaia - De sute de ani, un sat din Moldova viseaza sa aiba o biserica. Multi batrani isi amana moartea sperand ca vor auzi macar o singura data cantarile preotesti -
Puterea unui vis
In unanimitate, satenii din Ursoaia spun ca, daca mai doresc sa traiasca, e pentru a-si vedea biserica din sat terminata. Umbla chiar vorba ca in ziua cand prima Liturghie va fi celebrata, cativa batrani vor inchide ochii linistiti, pe vecie. Iat-o, spre pilda, pe Maria lu" Pascu, ce coboara sontac din "delutul" ei, framantand in palme o batista alba: putinii ei bani de inmormantare. Nu-i pasa. Ii intinde parintelui aproape cu bucurie: "Poate da Dumnezau si-o sa hiu prohodita aicea, in satu" mieu...". La fel spune si Maria lu" Lavric. Sau Valentina lu" Brasoveanu: "vadana" de multi ani, are pensie nitel peste 200.000 lei si un bordei cu acoperisul crapat. Grinda se lasa in jos, putrezeste, la iarna va ninge inauntru. Dar femeia asta, cu orice ban pe care-l strange, nu-si drege casuta ce sta sa cada, ci mai plateste cate o caramida bisericii. Ce sa mai spunem de Toderascu Jenita, care cotizeaza si ea din pensia ei de la "ceapeu" de 50.000 de lei... Sau Maria lu" Rusu. Sau alte Marii...
Atat de puternic este visul, atat de mare e dorinta acestor oameni de-a se vedea pasind intr-o biserica adevarata, cu strane, cu altar, catapeteasma si sfinti pe pereti, incat nimic nu mai conteaza, nimic nu pretuieste mai mult. Nici macar viata lor. Pentru ce-ar mai trai? Cele 115 case uitate de lume in mijlocul urgisitei Moldove, intr-o gaura dintre niste dealuri boante si aspre, parjolite de vant, sunt locuite aproape numai de vaduvi, oameni peste 60 de ani. Batrani singuri si uitati, care-si tin gandul sus, la Dumnezeu, desi n-au auzit niciodata cantec de preot in satul lor. Si care sunt convinsi ca, odata ce biserica lor va fi inaltata, tinerii se vor intoarce unul cate unul acasa. Deocamdata, insirati intr-un straniu convoi pe ulita cea lunga si desfundata, sprijiniti in carje si-n bete, se tarasc, chiar si pe viscolul iernii, peste sase kilometri distanta pana la minuscula bisericuta din Blesca, satul cel mai apropiat. Sa-i vezi, apoi, ducandu-si mortii, prin nameti si vanturi potrivnice, cu praporii tinuti la orizontala, ca niste sulite, infruntand cu ei nemilosul vifor. Asa a fost mereu in Ursoaia. Nimeni nu intelege de ce, in toata istoria seculara a asezarii (cea mai veche din intreaga comuna Ivanesti), bunul Dumnezeu nu si-a randuit niciodata o Casa. Desi, cam toti banuiesc: saracia. Saracia bezmetica, o saracie ce-i face pe oameni visatori si nepasatori, aproape convinsi ca nu mai exista nici o speranta, ca asa a hotarat Dumnezeu, sa traiasca in lipsuri, si asta nu ca sa-i pedepseasca, ci tocmai ca sa-i incerce, sa-i apropie si mai tare de El. Cazurile Mariilor de care spuneam sunt totusi rare si fericite. Multi dintre urseni nu au vazut de mult cum arata o hartie de zece mii. Mai ieri, o femeie a adus doua galeti cu stiuleti de porumb. Nu are mai mult. Altii aduc cate o oratanie slabanoaga, cate un ied, cate o cofa cu faina, altii numai paie. Paie pentru sfanta biserica... In Ursoaia, sunt numai trei oameni ceva mai "instariti", adica isi pot duce traiul de pe azi pe poimaine. Aceia nu au dat nimic.
"Sofianu", sfatuitorul din cer
Venisem aici pe urmele unei scrisori. O epistola a Parintelui Arhimandrit Sofian Boghiu, staretul Manastirii Antim din Bucuresti, marele pastor de suflete care ne-a parasit pe 14 septembrie, in Ziua Crucii; o ultima scrisoare catre revista noastra, asemeni unui testament in care, ca o ultima si mare dorinta, ne cerea sa sprijinim bisericuta din Ursoaia. Cu acele randuri in minte, coboram ulita de praf, strasnic povarnita, priveam satul acela turtit pe fundul unei vai seci, dedesubtul ametitoarei bucle a soselei ce vine dinspre Vaslui spre Bacau, si nu conteneam sa ma intreb cum de a ales marele duhovnic tocmai acest loc indepartat pentru a fi sprijinit, ce tainice ite sufletesti sa-l fi legat de un atat de saracacios catun moldovenesc? Oare ajunsese vreodata aici? Stiam ca, in timpul vietii, parintele Sofian s-a implicat destul de rar, insa teribil de atent, in ridicarea unor noi manastiri, alegandu-si cu severitate locurile si oamenii. A preferat mereu sa ramana un duhovnic asa-zis "de chilie", preocupat mai degraba de ctitorirea sufletelor, nu a cladirilor. Si atunci, de ce?...
Abia cunoscandu-l pe preotul Stanciu Mihai, parohul asezarii, am inceput cat de cat sa pricep. Da, aflu cu surprindere ca parintele Stanciu, azi in varsta de 38 de ani, a fost ucenic al staretului de la Antim, pe care l-a cunoscut inca din anul 1985 si l-a avut duhovnic. Pastreaza in minte cu sfintenie ziua aceea de august - inca nu era hirotonit - cand parintele Sofian a dezbracat reverenda preoteasca si i-a daruit-o lui, seminaristului vasluian cu dor de Hristos. "A fost prima mea reverenda de preot. Va dati seama, sa-mi dea dulama de pe el un asemenea <<sfant>>! - caci sfant a fost - , sa mi-o puna pe umeri mie, ultimul pacatos... Nu stiu ce mangaiere-ti poti dori mai mult de la viata. Dar stiti de ce cred ca mi-a dat-o? Fiindca m-a vazut sarac si gol, aflase ca vin dintr-o familie necajita, de opt suflete, intretinute dintr-o leafa de mizerie. Doar fiindca a vrut sa ma ajute. Sa ma imbrace..."
Stam in fata bisericii neterminate, plina pe dinauntru de moloz si de schele, o constructie mica, modesta, iscata din adanca saracie, in care fiecare centimetru de caramida e tencuit cu dragoste si jertfa. In ochii albastri si visatori ai parintelui, aceasta zidire mohorata se vede maiestuoasa. Alaturi de el se afla epitropul Petru Nechita, omul carunt, cu basca si scurta cafenie, care-si tine mereu privirea in pamant, omul care s-a ocupat de fapt de toate cele administrative si lumesti. A renuntat la serviciu, la apartamentul sau din Vaslui, si-a daruit pamantul din Ursoaia bisericii si a ales sa traiasca aici, impreuna cu sotia sa, intr-o chichineata de tabla albastra, doar ca sa poata implini visul de veacuri al localnicilor. El a adunat banii, el a gasit materiale si a tocmit mesteri cat mai ieftin, el a muncit mai mult ca oricine. Zi si noapte, nimic altceva nu are in minte decat biserica. Si pe parintele Sofian, pe care nu l-a cunoscut niciodata... Cei doi imi marturisesc ca sunt legati si acum de "sfantul parintele Sofianu", ca-l simt mereu in preajma aici, la ei in sat, ca inainte de-a face cel mai mic pas se gandesc la ce-ar spune el, sfatuitorul din ceruri. "Da, simt ca e aici si ne ajuta, uneori mi se pare ca-l si vad pe ulita, pasind printre oameni", continua preotul. "Eu am in casa la mine, langa icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului, o fotografie cu acel <<chip ingeresc>> al parintelui. La el ma rog. La el gasesc nadejde in ceasurile grele. Alaturi, pastrez si ultima scrisoare a Sfintiei Sale catre mine. Am citit-o, cred, de mii de ori, dar de fiecare data cand o recitesc, mai ales acum, dupa moartea sa, va spun ca de fiecare data pur si simplu nu-mi pot stapani lacrimile. Imi scrie c-a vorbit cu doamna Sanziana Pop, ca se simte foarte slabit, ca n-a mai parasit chilia de multa vreme. Si ca in cateva luni va muri. Apoi, deodata, isi cere iertare - da, isi cere iertare! - ca nu mai poate face nimic sa ne ajute. Va dati seama, El, sa-si ceara iertare de la mine! El, inaintevazatorul, care a trait si a simtit ca un patriarh, nu stiu daca un muritor de rand poate face in patru vieti cat a facut el in cei 90 de ani. Cat despre mine, mereu am avut simtamantul ca el este singurul om, singurul de pe pamant care ne poate ajuta. Daca va fi sa fie vreodata, bisericuta asta o sa-l pomeneasca in veci."
Minunea banutului vaduvei
Clopotul sperantei
Epitropul coboara glasul, vorbind mai mult asa, ca pentru el. "Din pacate, acuma, cand vine gerul, cand viforul si iarna s-or pravali peste sat, stiu precis ca n-o sa mai strang nimica-nimicuta. Zero lei! Aici oamenii traiesc si mor deodata cu ce le da pamantu". Da" cel mai grav e altceva: ca nici de la anu" viitor n-o sa mai fie bani. E gata, s-a sfarsit. Omu" o tot dat, o tot dat, si-o ajuns la <<saturatie>>, <<din gol cu pielea>>, cum se zice la noi. Nu mai poate, saracu"!... Nu mai are... Nu mai are..."
Vara aceasta, preotul Mihai Stanciu a fost pentru ultima data la al sau "parinte Sofianu". Batranul monah era slabit, i-a spus ca nu va mai apuca anul viitor. Tot drumul de intoarcere l-a facut cu fruntea in palme. Cand a ajuns in sat, a comandat un clopot, unul destul de mic, pe care a dat 25 de milioane "cu tot cu jug", l-a urcat pe trei pari in fata bisericii neterminate si pentru prima data, de cand lumea si pamantul, in Ursoaia, au putut fi auzite zvonurile chemarii la Sfanta Liturghie. Si atunci, din nestiutele lor bordeie albastre, oamenii au inceput sa apara... Pareau dezmeticiti dintr-un somn secular, veneau de peste tot, rezemati in carjele lor, strecurandu-se printre schelele zidirii cenusii, asezandu-se pe movilele de moloz ca in niste stravechi strane, inchipuindu-si ca sunt inconjurati de icoane si sfinti, ca inaintea lor nu e o borta hidoasa, cascata in ciment, ci bolta catapetesmei stralucind de lumina. Si recunosteau, printre lacrimi de bucurie, ca nu au crezut, deloc nu au crezut! "N-am fi crezut sa prindem ziua-n care-o sa bata clopotul in satul nostru... Sa stii, parinte, ca si copchiii nostri o s-auda clopotul ista in urechi si-o sa se intoarca acasa..."
Cat despre parintele Sofian, aflu ca el nu a fost aici niciodata. Deloc, nici macar in treacat. Iar parintele Stanciu imi dezleaga abia acum marea taina a povatuitorului sau, de ce a ales si a pretuit ierarhul de la Antim tocmai acest loc indepartat. Imi vorbeste despre dragoste, despre faptul ca oamenii nu sunt niciodata singuri. Crede ca lumea asta, uneori napastuita, alteori teribil de indestulata, e astfel plasmuita, incat oricare om, fie el la capatul pamantului, poate sa comunice cu altul prin dragoste, prin puterea viselor sale. Iar cand se intampla ca mai multi oameni sa viseze acelasi lucru, nici mii de kilometri nu le mai pot sta in cale. "Da, asta cred: ca eu n-am nici un merit in ce priveste dorinta parintelui Sofianu. Eu cred ca Sfintia Sa a simtit, a auzit pur si simplu ruga unui intreg sat. Strigatul de ajutor al Ursoaiei ajunsese pana la Bucuresti, in chilia lui."Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)Cei care vor sa sprijine terminarea bisericutei din Ursoaia pot folosi conturile bancare 2511.1-6341.1 (in lei) si 2511.1-6341.2 (in valuta, cod swift: rncbrobvvso), deschise la Banca Comerciala Romana, Vaslui. Pentru informatii suplimentare: tel: 0745/52.34.75 (parintele Mihai Stanciu)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
