Acasa

Postarul din Runcu Salvei- Il cheama Ionu Pinti si nimeni nu stie mai bine ca el povestile satului, pe care le tine ascunse intr-un cufar de lemn -. E deja toamna in Runcu Salvei. Dealurile care strang satul de-o parte si alta a apei parca au luat foc. Perdele de ceata se ridica incet in lumina dimi...

Postarul din Runcu Salvei- Il cheama Ionu Pinti si nimeni nu stie mai bine ca el povestile satului, pe care le tine ascunse intr-un cufar de lemn -

E deja toamna in Runcu Salvei. Dealurile care strang satul de-o parte si alta a apei parca au luat foc. Perdele de ceata se ridica incet in lumina diminetii si raman agatate peste livezile pustii. Ici si colo se mai vede pe crengi cate un mar lasat intr-adins de catre gospodari, "sa fie si pentru pasarile cerului, dar si pentru sufletele celor dusi", imi spune, sprijinit de gard, un unchias dornic de-a povesti cu cineva, dupa cum aveam sa vad de cum am ajuns langa poarta lui.

Valiza cu povesti

Il cheama Ion, Ionu Pinti, si se apropie de optzeci de ani. S-a nascut in luna mai "cand canta cucu mai fain", cum zice el. A fost "postar" in Runcu Salvei si-mi dau seama ca el stie cel mai bine povestea satului si a runcanilor, caci le-a intrat in case de sute de ori cu pensia, cu cate o scrisoare venita de la flacaii din armata, cu "fericitarile" de Craciun si de Pasti ori doar cu vreo telegrama incercuita cu dunga neagra. "Nea Postarul", asa il striga oamenii, a iesit la pensie de multa vreme, dar si azi, daca se uita la vreo scrisoare, la litera cu care-i scris "adrisantul", ar putea sa spuna "fara gresala" daca plicul aduce vesti bune ori rele, daca-s ganduri de dragoste ascunse-n patratul de hartie ori numai vorbe goale. Asta-i o taina pe care nea Postarul nu vrea sa mi-o dezvaluie, dar e bucuros daca-l ascult vorbindu-mi despre sat. Imi face semn sa intru in curte si apoi in bucataria care miroase a paine proaspat scoasa din cuptor, imi arata un scaun si apoi dispare cateva momente ca sa revina cu un cufar mare de lemn. Il sprijina pe doua scaune, desface cu greu cele doua lacate cu care e inchis si-i ridica incet capacul. Inauntru, aranjate frumos, carti, reviste vechi, cateva caiete, harti de pe vremea cand Romania era mai rotunda, o curea de piele, un ghem de sfoara, un fermoar si cateva capete de creioane colorate, lucruri care, odata, poate i-au fost de folos si asteapta acum cuminti vreo ocazie ca sa fie iar scoase la lumina si folosite cine stie cand. "Asta-i averea mea si-o tin sub cheie, departe de curiosi", imi spune nea Ion si-mi intinde o carte ingalbenita. "Ceti, aci! Ca sa vezi cum s-a facut Runcu, ceti numa!". As citi eu cu draga inima, daca as putea, dar carligele intortocheate ale chirilicelor imi dau de furca si-ncep sa regret cursurile de slavona ale profesorului Stan de la Filologia clujeana. Nu-mi ramane decat sa-l cred pe Postarul care, multumit ca m-a castigat la proba cu cititul, incepe si-mi spune povestea Runcului, satul bistritean intins pe dealuri, sat vechi de graniceri, cu inscrisuri de peste cinci sute de ani.
Cica, pe vremuri, satul era asezat pe malul apei si era mult mai mare decat este acum. Acolo unde e centrul azi, crestea lozie si se-ntindea padure neatinsa de nimeni. Au fost patru frati care au venit primii in locurile acestea si-au taiat patru molizi din patru parti de padure. Fiecare si-a ridicat apoi casa, pastrand la temelie cioata primului brad taiat. Asa a inceput sa se faca satul. Runcanii mai tineri s-au retras insa mai pe dealuri, caci locul era mai sigur si erau departe de drumurile furilor, care coborau la miez de seara de pe Dealul Beleii. "Unii mai rautaciosi au spus despre runcani ca s-ar trage ei din neamuri de talhari, dar io, zice nea Postarul, nu stiu decat despre trei hotii de-ale runcanilor, hotii pentru care au platit cu varf si-ndesat, ca asa au ramas fara multe pamanturi. Runcanii care s-au retras mai pe dealuri au furat un cal, un taur si un popa, atata numai, de altele nu se stie. Calul l-au luat de la salauani si astia au aflat si, pentru ca nu s-a gasit nimeni care sa spuie <<da, ma, io am furat calu!>>, salauanii au prins calu de pe camp, l-au omorat, au facut din pielea lui curele si cu aceasta intindere, cat a ajuns cureaua, au masurat si au luat de la runcani pamanturi de pe Dealul cu soci. Apoi, de la gaureni au furat un taur, ca nu aveau in sat, si comuna Gaureni o cerut pentru asta jumatate din pamantul numit Buciumasi. Iara la hordouani or trabuit sa le dea Varful Telciului, tot pentru niste vite. Dar cel mai rau a fost cand l-au furat pe popa Ioan din Poienile Zagrii. Nu era popa in Runc si poate ca popa Ioan ar fi venit de bunavoie sa le faca biserica la runcani, dar nu l-au lasat zagrenii. Pentru hotia asta, runcanii au pierdut partea lor de munte din Tibles, locul in care-si duceau vitele la pascut vara. Dar era mai tare credinta si lipsa de preot in sat decat pasunatul. Si azi sa cheama locul acela Poiana Runcului, numai ca nu mai e a runcanilor. Asa o inceput satul asta, cu tot felul de intamplari, apoi a venit Maria Tereza si i-a facut pe runcani graniceri si au facut in casa parohiala cazarma. Asta scrie in cartile astea", mai spune nea Postarul, "da, daca nu stii sa citesti, ce sa-ti fac... Taci si asculta-ma..."

Traista de postas

Tac si ascult mai departe povestea Postarului din Runcu Salvei. Am iesit in livada si sedem pe o banca lata din lemn. Din locul in care suntem se vede pana departe toata Tara Nasaudului. Nea Postarul imi arata dealurile din jur si-mi spune cum se cheama fiecare, Coasta Guruietului, Poderei, Dosul Podereilor, Varful Hagii, Valea Iederii, Dambul cu soci, Colnicul si Dealul Beleii cu Magura Calului. De-aici, din varful dealului, oamenii din centrul satului se vad ca niste furnici colorate. Coboara din gospodariile lor ascunse de pomi in fata bisericii, caci e zi de sarbatoare, runcanii de pretutindeni se aduna de peste tot, din lumea larga, revin ca pasarile-n cuib. Coboara de pe toate dealurile ca undele linistite ale unui rau urias. Nea Postarul parca nu vrea sa stie de sarbatoarea din vale, nu-l trage ata sa coboare inca intre runcani. Imi povesteste cum si-a castigat banii facand opinci pentru toata Valea Bistritei. "Douazeci de ani am facut opinci pentru toate satele de aici, de la Prundu Bargaului si pana la Borsa, in Maramures. La Leordina, Saliste, Beclean, Zagra ori Tarlisua, umblau oamenii numai cu opinci facute de mine. Ma stiau peste tot si io recunosteam opincile facute de mine, cand ma uitam la oameni pe drum. Apoi, a venit unul de la Nasaud si cauta un om care sa fie postas. M-a facut pe mine, dupa ce m-a intrebat mai intai daca fur si daca beau. <<Nu fur si n-am furat veci amin, da beu cateodata, da nu din banii oarecui, beu dintr-a meu>>, asa i-am spus si mi-o dat mie posta pe mana. Eram cinstit, de-aia! Era greu in primii ani, ca nu era posta in Runc. Ma sculam la trei dimineata, hraneam calu, ma urcam in caruta si ma duceam pana la Nasaud ca sa iau corespondenta, banii, pachetele, ce era. Si-apoi, hai inapoi! Vara, iarna, trebuia sa fiu la zece dimineata in Nasaud. N-am lipsit o data, am fost la rand totdeauna. Era mai greu iarna, pana ieseam cu sania pe intuneric, de-aici de pe dealurile astea. Cateodata, porneam cu sania de acasa, ca era gheata ori zapada, si cand ajungeam la Gura Ighiesului trebuia sa pun caruta in loc de sanie, ca acolo era primavara deja. S-or bucurat runcanii cata vreme am fost postar, aveau incredere in mine, ca stiau din ce neam is, imi dadeau banii pa mana fara grija. Am ajutat pe care cum am putut, ca era multa lume nacajita."
Aveam sa aflu mai tarziu, de la oamenii din sat, ca nea Postarul era tare asteptat sa treaca pe cararile Runcului. In traista lui de postas ducea intotdeauna ciocan si cleste, cuie si poate si cate o bucata de sarma, cu care repara ba cate o poarta iesita din balamale, ba cate o clanta care nu se mai deschidea ca lumea, ori cate o palanca rupta de gard. Se pricepea nea Postarul la toate si-i ajuta pe toti, cu draga inima, fara sa astepte vreo rasplata. De multe ori, nici nu erau pe-acasa oamenii, si cand se intorceau, gaseau poarta reparata ori gardul indreptat. "<<A trecut Postarul, Dumnezeu sa-l tie si sa-i dea noroc!>>. Asa ziceau despre mine oamenii, ca i-am ajutat pe care cum am putut. Aici, pe dealurile astea, e mare minune sa vezi oameni trecand prea des. Stiam sa fac de toate, le-am scos si dintii la unii, care n-aveau bani de mers la oras, la doctor. L-am rugat pe un domn de la Cluj, care vine aici cu un nepot de-al meu, scriitor, tot din Cluj, sa-mi aduca un cleste de ala special de scos dintii. Ani de-a randul l-am rugat si a tot uitat, dar acuma-i tarziu, nici nu m-ar mai lasa feciorul sa scot dinti, zice ca ma poate lua politia. La anii mei? Oare?"

Stratul cu trifoi

L-am lasat pe nea Postarul acasa, pe banca din varful dealului, dupa ce mi-a aratat un strat plin cu trifoi cu patru si cinci foi. Are grija de el, a numarat firele de trifoi, zice ca sunt cam cincizeci, "ca-i o minunatie, ca e semn bun si aduce noroc mult la casa unde rasare". Imi da si mie cateva fire pe care le pun in carnetul meu de insemnari. Acum, cand scriu despre nea Postarul din Runc, firele lui de trifoi ma vegheaza si-mi fac si mai proaspata amintirea acelei zile. Aveam sa-l revad pe inserate, dupa ce sarbatoarea satului s-a sfarsit. Cu camasa alba si cu palaria cea noua, nea Postarul a coborat totusi dealul, ca sa-i mai vada pe runcani. Nu mai era atat de vesel ca atunci cand am vorbit la el acasa. Era parca necajit, se plimba prin piata satului ca si cum ar fi pierdut ceva. Am aflat dupa aceea ca la sarbatoarea cea mare, el, nea Postarul, care-i cunostea mai bine decat oricine pe toti din sat, care a trecut de-atatea ori pe la cele patru sute treizeci si ceva de case, a fost uitat pe dinafara. Nimeni nu s-a gandit sa-l strige si pe el, sa-i dea o diploma de bun satean, cum a fost toata viata, nici domnul cu cravata si guler scrobit acum, venit cu masina faina de la oras, domn pe care l-a invatat pe vremuri sa tie coasa in mana si sa se-nchine la icoana inainte de-a porni de-acasa, nici domnii, carunti azi, care-l asteptau atunci, demult, sa le duca bani si pachete la internat. Ca si cum n-ar fi fost, ca si cum n-ar fi... "Lumea e tare intoarsa", mi-a spus el mai tarziu, "oamenii nu se mai uita unul la altul, nu mai au grija altuia si asta-i rau. Fiecare-i numa pentru el."
Spre seara, nea Postarul e tot pe banca lui. De-aici, din varful dealului, oamenii din vale i se par iarasi ca niste furnici. Cu grija, isi numara trifoii norocosi si isi face planul pentru zilele care vin. A mai trecut o zi si, daca Dumnezeu il ajuta, nu va fi ultima. Mai are de reparat un gard si de cosit niscaiva otava de pe Dosul Podereilor. O sa-si puna coasele in roaba, ca le duce mai usor, si-o sa ia si un topor, ca sa taie tufele de soc ce se intind in carare, si poate si un ciocan si niste cuie, ori un capat de sarma, ca nu se stie niciodata cine are nevoie de o mana de ajutor...Otilia Teposu
(Fotografiile autoarei)