Marius Stanescu"Ma simt ca un soldat in prima linie. Trebuie sa merg inainte"
- Forta exceptionala a talentului sau ar fi trebuit sa-l propulseze in topul celebritatii. Rezervat si fragil, dusman al compromisurilor de trei parale, Marius Stanescu prefera pariul cu marea arta, pe care a inceput sa-l castige deja -
Bunica de pe deal
- Sa pornim acest interviu cu o izbanda: in primavara, in cadrul Galei Uniter, ti s-a atribuit Premiul criticii pentru rafinatul travesti din piesa "M. Butterfly". Cuvintele de multumire rostite atunci au fost aplaudate de spectatorii prezenti in sala...
- Ma pierdusem cu totul, n-aveam nimic in cap, cand m-am trezit, pur si simplu, spunand: "Ma simt ca un soldat in linia intai si trebuie sa merg inainte". In teatru n-ai cum sa dai inapoi. Ori mergi inainte si ataci in forta, ori te spulbera celalalt.
- N-as fi banuit ca un Geaman, nascut pe 11 iunie 1966, ar avea, pe langa multe talente, si atata curaj...
- Curajul disperatului, as zice. Dar pe mine nu cutezanta ma impinge inainte, ci pasiunea pentru ceea ce fac. Patima pentru profesia fara de care nu pot trai. Simt ca fara ea n-am aer, chiar daca m-as afla la munte, pe Parang.
- Cand am solicitat interviul, mi s-a spus ca esti plecat acasa, la Petrosani. Ai ajuns si pe Retezat?
- Pe munte n-am ajuns, doar pe deal, la bunica. Am stat mai mult in Petrosani, cu parintii, cu sora mea si fetita ei. Tin mult la ai mei si nu ne adunam cu totii decat atunci cand imi smulg eu cateva zile din teatru sau de la filmari. Cat priveste muntele... Stiu eu, poate pentru ca am copilarit langa el, muntele nu ma mai atrage. Acum iubesc marea, ea ma linisteste. Ma intoarce la mine, dupa numeroasele evadari in identitati imprumutate. Marea si prietenii ma ajuta sa ma regasesc. Cu prietenii reusesc sa ma vad mai des decat cu marea. Ne intalnim serile, dupa spectacol, ca sa sporovaim. Avem locul nostru, "La dud". Stiu ca v-a povestit Cristi Iacob despre aceste evadari. Cristi e prietenul meu drag, pe care-l admir inca din Institut, de cand eram colegi si am jucat impreuna in "Escurial" - el era regele, eu bufonul. De atunci, l-am numit "geamanul meu artistic" si asteptam amandoi cu nerabdare sa ne regasim pe aceeasi scena, dar intr-o piesa care sa ne merite. Vedeti ce modesti suntem?
- Lui Cristi ii cunosc povestea. Dar dumneata cum ai ajuns in Institutul de teatru: mai greu sau mai usor?
- Mai greu, abia la a cincea incercare. Dar nu consider ca au fost ani pierduti. Mi-am implinit stagiul militar, am activat un an la Estrada Teatrului Armatei si-am invatat multe. Cand am intrat in facultate, eram un ins copt. Intelegeam bine ce raspundere enorma si cata seriozitate iti cere aceasta profesie. O profesie catre care ma indreptasem la inceput din adoratie pentru vedetele lumii, vazute la Cinemateca noastra din Petrosani - o Cinemateca foarte bogata si intens frecventata pe vremea aceea. Apoi, am iubit si admirat teatrul, pentru uriasele talente ale actorilor romani, pe care-i vedeam atunci in carne si oase la spectacolele din Capitala de cate ori reuseam sa fac rost de timp si de bani de tren. Si faceam pe dracu-n patru sa ajung la Bucuresti. Consideram ca acolo imi era locul, locul meu de gratie si implinire. Ii urmaream cu sufletul la gura pe titanii scenei: George Constantin, Olga Tudorache, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Alexandru Repan, Victor Rebengiuc, Mariana Mihut si altii. Dar nici in visele mele cele mai frumoase n-as fi indraznit sa cred ca va veni ziua cand voi intra si eu in jocul lor fascinant si magic.
Petrosani - Venetia, via Bucuresti
- S-apoi, ce noroc pe mine sa-l am profesor pe Alexandru Repan. El m-a inteles extraordinar si m-a sustinut, atunci cand Vlad Mugur, proaspat revenit in tara, m-a ales sa-l joc pe Florindo din "Mincinosul". Cu Florindo am ajuns in turneu la Venetia si Florenta. Ce bafta sa descopar Venetia, cand eu nu cunosteam nici Iasul! Eram student in anul al Ii-lea, cand Vlad Mugur, devenit directorul Odeon-ului, m-a angajat in teatru. Profesorul meu m-a sustinut, s-a batut pentru mine, pentru ca atunci era o lege care interzicea angajarea studentilor. El a inteles ce sansa extraordinara mi se oferea, asa cum a aparut in viata mea si filmul.
Interesant este ca, revazand unele dintre filmele in care am jucat atunci, difuzate la televiziune in cadrul unei retrospective, nu mi-am evaluat rezultatele, ci mi-am regasit emotiile de la filmari, febra si tensiunea ce precedau intrarile mele in cadru si mai ales relatiile cu cei din echipa, cu parteneri, cu regizori. Mi s-a incretit pielea de frig - desi in fata televizorului era o arsita teribila - cand am revazut scena celulei plina de apa, in care "cel mai iubit dintre pamanteni", Stefan Iordache, m-a saltat pe umerii lui ca sa nu-mi inghete picioarele. M-a salvat si pe mine, salvand personajul meu din filmul dupa Marin Preda, un poet grav bolnav si torturat de temniceri. Stranii senzatii retraite dupa atata vreme, ca si cand ar fi fost ieri...
Intalniri fericite, coincidente neintamplatoare
- O sansa cu adevarat de exceptie, care v-a deschis si drumul spre cinema, un drum pavat cu premii si glorie... Ati avut norocul unor intalniri de exceptie, cu mari actori, cu mari regizori, cu mari profesori. V-au marcat in vreun fel?
- Esential, as zice, ca actor si ca om. Pentru ca fiecare intalnire te obliga imens. Nu-ti mai permiti sa fii superficial, usuratic sau nesincer cu personajul ori cu tine insuti. Datorita unor uluitoare intalniri-eveniment stiu astazi despre mine ca n-as putea niciodata sa-mi tradez meseria, sa o mint, intr-un fel ori altul. Stiu ca o fac cu tot sufletul si trupul meu, pana la epuizare, cu mintea mea si cu ultima picatura de sange. O prima intalnire extraordinara s-a petrecut cand abia intrasem la Institut: ma vazuse cineva la Estrada si m-a recomandat pentru un rolisor intr-o comedie de Pirandello. Jucam un baiat de 12 ani, fiul personajului sustinut de George Constantin. La primele reprezentatii, maestrul parea ca nu ma observa, pana cand ceva - nu stiu exact ce, poate o intonatie bine gasita ori aplauzele publicului la una dintre replicile mele - i-a atras atentia. A doua seara m-a privit intens si eu am prins curaj. Sub "raza" lui jucam tot mai bine si maestrul m-a adoptat, m-a indragit chiar. Ceea ce insemna enorm. Pentru ca mi-a dat incredere in fortele mele - inca plapande - si in publicul care ma urmarea. Reusise sa ma remarce titanul teatrului romanesc, el, care te coplesea de cum intra in scena si te spulbera daca nu aveai tu ce cauta acolo. In viata mea am avut parte si de altfel de intalniri, bazate pe comunicari deosebite. Asa mi s-a intamplat cand am lucrat cu Mircea Veroiu la ultimul lui film. Din nefericire, era grav bolnav si stia ca nu mai are mult timp. Discutam despre ce-ar mai fi dorit el sa lucreze. I-am spus la un moment dat ca, daca eu as fi regizor, as tine neaparat sa ecranizez o anumita carte. "Care?", m-a intrebat. I-am spus si a fost uimit. A scos din buzunar un biletel pe care scrisese si el acelasi titlu ca si propunerea mea: "Noaptea de Sanziene" de Eliade.
- Aveti si in viata de toate zilele, cu familia sau cu prietenii, asemenea "transmisii" emotionale?
- Cu mama, in special. Dar si cu bunica, alaturi de care am copilarit. Ele doua sunt parghiile existentei mele sentimentale. M-au marcat profund, dar cu blandete, fara constrangeri. Mama e profesoara de literatura, dar nu mi-a impus niciodata ce sa citesc si ce nu. Cand, pe la 12 ani, mi-a vazut in mana "Fratii Karamazov", mi-a zis: "Frumoasa carte! Iti place? O intelegi?". Nu stiu ce i-am raspuns, dar ea m-a rugat sa-i promit ca voi reciti cartea peste cativa ani. Asa am facut si abia atunci l-am descoperit pe Dostoievski, ceea ce m-a ajutat enorm cand l-am interpretat pe Aliosa, mezinul fratilor Karamazov.
Pariu cu imposibilul
- Pentru ca a venit vorba de carti, cum a fost prima intalnire cu "Alchimistul", de Paolo Coelho? S-a produs inainte de a-l interpreta pe eroul cartii, Santiago, la teatrul Odeon?
- Eram in spital acum cinci ani cand a aparut prima editie. Un prieten mi-a adus cartea si mi-a zis: "O sa-ti dea o stare buna". Am citit-o pe nerasuflate si cand am terminat-o, am ramas cu un zambet pe buze, fascinat de pariul cu imposibilul pe care-l face acel tanar in cautarea fericirii. M-a obsedat povestea lui, si anul trecut, cand am citit dramatizarea acestui text magic, dar foarte greu de translat in scena, mi-am zis ca trebuie sa incercam si noi pariul cu imposibilul. Sa-i oferim spectatorului acea stare de bine si de gratie pe care am avut-o la lectura. Intre timp, "Alchimistul" a devenit la noi cea mai citita carte a anului, reeditata. Datorita succesului ei, vin multi oameni la teatru - cei care au citit-o vor s-o regaseasca, iar ceilalti vor s-o descopere si sa se bucure de ea. Si daca spectacolul nostru reuseste sa induca publicului macar o parte din incantarea lecturii, nu-i asta cea mai mare ambitie a actorului? Pariul lui cu el insusi? Bucuria ce merita orice efort si suferinta ca s-o poti obtine?
Scena - un spatiu magic
- Pentru ca oricat de obosit, de bolnav ori deprimat ar fi actorul, atunci cand intra in scena, toate dispar. Acolo nu traieste decat Personajul, cu toata intensitatea vietii lui de o seara. La spectacolul cu "...au pus catuse florilor", de Arrabal, aveam cateva actiuni care imi cereau un mare efort fizic: ma cataram pe un zid improvizat pe scena, saream, alunecam, alergam. Cu putin inainte de a intra in scena, ma loveste insa o durere crancena - criza de apendicita ori piatra la rinichi, habar n-aveam ce, dar ma durea al naibii. Ce sa fac? Exclus sa suspendam spectacolul. Crispat de durere, cu un imens efort, ca publicul sa nu observe, fac primul pas: cumplit! Dar la urmatorul, durerea se atenueaza. Reusesc saritura, imi duc la capat scena, spectacolul se termina, aplauze, flori, felicitari, dar afara, pe mine ma astepta ambulanta, si direct la spital! Urma sa raman cateva zile pentru analize. "Imposibil!", am urlat. "Eu trebuie sa ma intorc sa dau premiera cu <<Seminar - Tutea>>" (spectacol cu care plecam apoi la Piramide, in Egipt), sa-mi sustin alte spectacole si sa inchei filmarile la Nae Caranfil, unde jucam rolul principal. Am luat un pumn de calmante, pe care mi le dadusera ca prim ajutor, si-am fugit din spital fara aprobare, doar pe propria raspundere. Raspunderea fata de angajamentele ce trebuia onorate, ea "m-a manat in lupta". Dar cu munitia ajutatoare: injectiile care mi se faceau inainte de spectacol si de filmare. Efectul lor tinea doar doua ore, dar eu reusisem sa-mi duc la capat acea saptamana extrem de grea. Scena e un spatiu magic, in care se intampla miracole si unde durerile dispar. E drept ca atunci m-a salvat si supa mamei. Supa ei minune, adusa in sufertas de la Petrosani, m-a pus pe picioare. Pentru ca iubirea si munca sunt cele mai bune leacuri. Cand mi-e foarte greu, ii telefonez mamei si ea se infiinteaza cu traista plina de bunatati. Ea si tata m-au sustinut enorm, ca sa-mi pot termina facultatea. Cand locuiam intr-o cabina la Odeon, colegii mei "aplaudau la scena deschisa" venirea mamei cu nemaipomenitele ei bucate. Tot atat de bune ca si cele de la bunica, doar ca bunica gateste mai simplu, ca la tara.
Printre momarlani
- La tara, unde anume?
- Satul ei tine de Aninoasa, dar casa e cocotata pe deal, ca a taranilor de pe acolo. "Momarlanii", cum li se spune, nu coboara in vale decat de sarbatori, la biserica. De sarbatori, la nunti si la botezuri, ei isi imbraca porturile splendide, curat romanesti, ca cele sibiene. Vin pe cai, iar alaiul nuntasilor e insotit de lautari care inveselesc toata Valea Plangerii. Imi place din cand in cand ca la un chef cu prietenii din Bucuresti sa ingan si eu ceva cantece de pe la noi, doar ca pe mine nu ma inveselesc. Dimpotriva!
- Tata e tot din partea locului?
- E nascut in Oltenia, langa Craiova. Dar a devenit ardelean get-beget de cand lucreaza (de o viata) ca inginer in mina.
- Oamenii din deal cum sunt, iuti ca fire?
- Momarlanii nostri sunt oameni drepti, directi si foarte cinstiti. Daca te duci in livada lor si le ceri voie sa iei un fruct, iti dau un cos intreg. Dar sa te fereasca Dumnezeu sa vrei sa iei singur. Te-ar taia cu coasa. Aprigi barbati, stiu sa-si apere strasnic munca si avutul. Dar nici n-ar cere cuiva ceva nemuncit.
- Bunicul traieste?
- S-a stins de cativa ani. E ingropat - ca toti ai nostri - pe deal, langa casa, in gradina. Noi nu ne instrainam mortii, ii tinem aproape de casa, in livada ori in capatul holdei. Urca preotul si-i pomeneste pe cei dusi. E obicei strabun, pastrat cu o sfintenie pagana.
- Dumneata le-ai mostenit traditia si credinta?
- Bineinteles! Fara ele m-as simti pierdut. Dar credinta, ca si iubirea, sunt lucruri prea intime. Nu le marturisesti in gura mare...Alice Manoiu
Foto: Mihai Musceleanu (3)
Carte De Vizita
A absolvit Iatc, clasa Alexandru Repan, in 1993. Debut pe scena Odeonului cu Florindo din "Mincinosul", in regia lui Vlad Mugur. Joaca in "...au pus catuse florilor", in regia lui Al. Hausvater; "Richard al Iii-lea", in regia lui Alexandru Dabija; "Becket" de Anouilh, regia Alexandru Repan; "1794" in regia lui Alexandru Darie; "Teatru-Seminar Tutea", in regia lui Dragos Galgotiu; "Henric al Ii-lea" in regia lui Alexandru Repan; "O noapte furtunoasa" in regia lui Mihai Maniutiu; "Cafeneaua" de Goldoni, regia Dragos Galgotiu. Si roluri mai recente in piesele "Cartofi prajiti cu orice" (regia Alice Barb), "M. Butterfly" (regia Ada Lupu), "Alchimistul" (regia Anca Colteanu) si premiera stagiunii 2002, "Gaitele", in regia lui Alexandru Dabija.
- Cinema: debut senzational cu Carol, din filmul lui Nicolae Margineanu, "Undeva in Est". Pentru acel rol a primit premiul de interpretare la Festivalul de la Costinesti. Mai tarziu, a luat distinctia Pro-Victoria, pentru cel mai bun debut. Alte realizari: cu Dan Pita ("Hotel de lux", "Eu sunt Adam"), cu Serban Marinescu ("Cel mai iubit dintre pamanteni" si, mai nou, "Turnul din Pisa"), cu Mircea Veroiu ("Femeia in rosu"), cu Nae Caranfil ("E pericoloso sporgersi"). Teleplay-uri: "Don Carlos", "Mesagerul" si recentul "Taxi contra limuzina". Seriale: "Martorii". Colaborari cu televiziuni straine.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
