Din tristetile unui roman-canadianBunicul Oancea, "lichiturile" si nevestele
Fort Qapelle este o asezare provinciala din imensa prerie canadiana Saskatchewan. Situat pe malul unui lac de peste 100 km lungime, format din case de vacanta, dar si din constructii domestice obisnuite, insirate pe pante abrupte, printre tufe de saskatoon (fructul albastru din care se face cea mai buna placinta din lume), orasul traieste din turism si din mici ateliere tinute, aproape toate, de indieni. Candva, pe una dintre movilele cu vegetatie saraca de la marginea asezarii, albii, colonisti francezi, au inaltat un fort pe care nu se stie de ce l-au numit "Fort Qapelle" ("Fortul care Cheama"). De atunci, au trecut peste 150 de ani, iar englezii, care au intrat in cele din urma in posesia provinciei, au avut eleganta de a nu-i schimba numele (azi, obiectiv turistic). Situat sub nivelul "marii de grau" ce se intinde pe sute de kilometri la sud, la nord, la est si la vest, localitatea isi duce viata intr-o plictiseala cronica, unde "nimeni nu cheama si nimeni nu raspunde...". Pe o straduta fara nume, acolo unde ochii turistului grabit nu se opresc niciodata, in spatele unor camionete lasate cu usa deschisa, o baraca din lemn, a carei intrare abia de se zareste printre afisele publicitare, serveste drept atelier celui mai batran sudor din Canada. Pe o placa murdara sta scris: "Fast Welding. Grandpa Oancea". (Sudura rapida. Bunicul Oancea). Un roman in acest colt de lume... O poveste pe care vreau sa v-o spun...
Dobrogea, cantec plans
Dincolo de usa metalica, un peisaj suprarealist. Scantei de sudura isi arunca reflexele, ajutandu-ma sa vad pe unde calc. In cele doua incaperi, mii de obiecte agatate intr-o dezordine aproape artistica. "Grandpa Oancea" a venit la lucru. "Welduieste..." Auzind vorba romaneasca, stinge aparatul si ma pofteste sa iau loc pe scaunul lui "de birou". Singurul la vedere. Incerc sa-i explic motivul pentru care am venit. Pomenesc de Romania, tara in care n-a fost niciodata si despre care nu stie mai nimic. "Tatal meu", spune, "Oancea Dobre, imi pare mie ca din Dobrogea a venit... Si mama, Maria Stan, tot de pe-acolo... Ai auzit de Dobrogea? Cand eram mic, la farma, ii auzeam cantand: <<Dobrogea, Dobrogea...>>. Dupa aceea, incepeau sa planga... I dont know, nu i-am intrebat niciodata de ce plangeau. Eu sunt nascut indata dupa ce au venit ei din Tara Veche, in nouasprezece sute doispe. Cat despre viata lor, au avut homestead la Assiniboia si au tare greu lucrat. Sunt ingropati pe pamantul lor, saracii, langa ai lui Popescu Calimente."
Intra un client cu o tija rupta in mana. I s-a blocat batoza si intreaba daca nu cumva... Batranul se ridica sprinten pentru cei 86 de ani "impliniti in vara asta" si aduce o piesa de schimb. Nu e noua, dar e buna... Omul scoate doi dolari si-i pune pe falca unei menghine ruginite. "Thanks... Have a good day", spune patronul, lasand moneda sa se strecoare in buzunarul salopetei. "Acest om - ma lamureste - e un ucrainet. E sarac, dar si tare zgarcit. Poate ca e singurul farmar care mai tresuie (treiera) graul cu batoza. Mai mult pagubeste. Pana deseara mai vine de trei-patru ori, ca i se rupe mereu cate ceva, si asa tot sezonul de recoltat. Nu e vara sa lase mai putin de 100 de dolari."
"Lichitor" de metale
Gheorghe Oancea povesteste cu voie buna. Candva a fost proletar, n-avea "de nice unele". Apoi, in urma cu 20 de ani, si-a cumparat atelierul, platindu-l in rate. "Am dorit", spune, "sa am unde hodini la batranete... Daca mai imbatranesc, inca mai rau are sa fie... Duminica, de multe ori vin aici, sa treaca timpul. Nu ma duc la biserica; acolo e numai pentru bani...".
Amintindu-si de tinerete, cand toata lumea lucra tare greu, venerabilul meserias ("In afara de mine, nici unul dintre frati, nici Ion, nici Gavrila, nici Toader sau Tanase, n-a vrut sa invete o meserie") are accente mesianice si chiar... marxiste: "Apai, de mic am lucrat si pentru mine si pentru tara. Mai incolo, am gasit ca, daca lucru numai pentru mine, totul imi ramane mie, si daca vreau, dau la altul care-i bun; pe care-l cred ca nu-i tocma bun, nu-i dau nimic, numa-l las sa chiara de foame. Dau la acela care-i sarac si nu poate lucra... La niste englezi cacaciosi mai degraba le iau ceva si dau la ceia ce n-au... Ca pentru cine am lucrat in tinerete? Ia, pentru bogatani. Ca n-am avut incotro sa ma-ntorc... nu-i voie asta... nu-i voie aceea... Da-le cu ghiciu-n frunte, mi-am zas, si-ti faci voia sangur... Acuma, ce buna-i legea asta de aici? Iti intra unu in casa, te caliceste, te omoara, si nu-i pedeapsa."
Gheorghe Oancea a invatat meserie destul de tarziu, in 1942, dupa ce s-a saturat de farmuit pe pamantul familiei. S-ar fi dus in orasul Regina, la scoala, dar se cereau prea multi bani. Atunci a aparut neamtul Miller si i-a pus conditia: daca lucrezi la mine, iti platesc cursurile. "A fost om cu mine acela - isi aminteste, mi-a dat un ocupation... Cum spui welder in romaneste? Sudor? N-am auzit vorba asta... eu ii spun lichitor. Lichitor de metale. Atelierul, vezi bine, l-am pus de vanzare, dar nu vine nimeni sa-l cumpere. Pana o veni, aici ma gasesti, sa scap de gura Leonorei..."
Cele patru neveste
Daca la meserie, in cele din urma, Gheorghe Oancea a avut o sansa, indianul care i-a vandut atelierul fiind de mult oale si ulcele, la neveste si la pensii (in tara vaduvelor si a pensiilor multiple) n-a prea avut noroc. Cum sta el asa si munceste, cu casca pe fata, de multe ori se manie si-l trec lacrimile. Trecutul lui de familie este pentru multi plin de invataminte. Insirate ca margelele pe ata, a avut patru neveste: Domnica, Aglaia, Margaleta si Leonora. Vorbind "in dreptul fiecareia", omul isi deapana nefericirea.
Betiva. "Aceea dintai, spune, o fost buna cat o fost buna, dar s-o prostit de cap cu bautura... Domnica o chema. Mi-a daruit si doi baieti, David si Zaharia. Nu se mai putea. Tot ce castigam mergea la dansa pe rachiu. Ii tare placea rachiul de sacara si tot felul de booze-uri (bauturi). A trebuit s-o las. Prin lege am luat divort si am lasat-o..."
Buna. "Pe Aglaia am intalnit-o la un bal. Era fiica lui Clemente Popescu. Poate o stii. Asa o femeie buna si vrednica, si iubitoare, si blanda eu n-o sa mai vad in veci. O plang (plange) si ma rog Domnului s-o hodineasca in pace... Cu ea imi gasisem fericirea. Dar asa se intampla: ce e bun iti ia Dumnezeu. A murit de heart attack, sunt 18 ani de atunci."
Lenesa. "Pe a treia am gasit-o in Saskatoon si ma gandeam ca e femeia lui Dumnezeu. Marge o chema. Mai bine zis Margaleta, asa poti sa-i zici. O pus in jurnal ca vrea sa capete un om bun, sanatos, lucrator si... una, alta. Era rusca. Daca am adus-o acasa, zice: <<Eu n-am venit aici sa muncesc, sa-ti spal tie blidele. Mancam la restaurant...>>. Ma duceam acasa obosit si nu gaseam nici macar o caldare cu apa fiarta sa-mi dea-ntre ochi. Nu facea nimica. Sta pe scaun si pazea tivi (Tv). Oh, tare m-am inselat. Nici sa spele camasi nu voia; cica sa le duc la laundry, ca ea e o doamna. Apoi, s-o dus, a luat divort si s-o dus... Poate da Dumnezeu si n-oi mai vedea-o."
Geloasa. "Am gasit-o pe asta: Leonora Bodnarescu. Traim impreuna de sapte ani, dar cred ca nici unul, nici altul nu suntem tare voiosi. E tare, tare geloasa. Nu pot sa zic buna ziua la o femeie, cum s-a intamplat ieri cu Barbara, al carei barbat se uita dupa pasari in statia de benzina, ca sare ca focul: <<Ce-ai avut cu aceea? Pentru ce sa-i spui hello?>>. Acum, eu capat de la Guvern ajutor pentru batrani, ca alta pensie nu am reusit sa capat. Iau lunar cam 360 de dolari. Capata si ea, dar nu-mi da nici un cent. Partea ei ii tine si mananca dintr-ai mei. Zice: <<Daca nu poti sa tii o femeie, ma duc inapoi la Bisi (B.C., British Columbia)>>, ca din Bisi a venit. Asa ca, vorba englezului, femeia asta ma lasa fara bani. Fac aici o lecuta, cu fiarele, dar numai meditanurile ei ma costa 60 de dolari pe fiecare luna, ca a avut doua operation-uri si amandoua or fost grele. Alta: da cu telefonul la prieteni, in alte tari, si-aceea platesc tot eu. Si-apai, cu care o vorbit azi, saptamana cealalta ii scrie scrisoare si-i spune tot asa. Si posta tot eu o platesc! Cum sa zic: mai degraba as vrea sa fiu mort, ingropat, decat sa traiesc o viata trista... Ca am ajuns calicit cu spatele... artraitisul din spate iese negru-n poza. Iar manurile nu pot sa le ridic deasupra capului, n-am putere. Si ea ma opreste-n drum cu gelozia."
Fenturi, garduri si nu stiu mai ce
Crezul lui Gheorghe Oancea a fost sa ajunga "un bun lichitor si nu unul oarecare". "Lichesc fierul", spune, "si fac ce vreau oamenii sa fac. Cum sa zic: fenturi, garduri... si nu stiu mai ce... Anyway, care ce vrea aceea-i fac...".
Dar credinta asta a cam inceput sa se incurce in miile de fiare raspandite in atelierul sau, si nu de mult; doar de cand a trecut pragul celor 80 de ani. Atunci a primit in dar o sapca pe care o poarta numai in oras, cand iese la club ori la bar. Pe ea scrie ceva ce batranului ii place tot mai mult: Another day shut the hell. Inca o zi dusa la dracu...Ion Longin Popescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
