Societate

Mesterii de la portile vesniciei- Pe Valea Cosaului, in Maramures, ultimii mesteri sunt si ultimii pastratori de povesti. Un lant de barbati vrednici si nemuritori, care tin in loc lumea ancestrala a satului -. Maramuresenii din Sarbi se tin mandri zicand ca satul lor e singurul din tara in care gas...

Mesterii de la portile vesniciei- Pe Valea Cosaului, in Maramures, ultimii mesteri sunt si ultimii pastratori de povesti. Un lant de barbati vrednici si nemuritori, care tin in loc lumea ancestrala a satului -

Maramuresenii din Sarbi se tin mandri zicand ca satul lor e singurul din tara in care gasesti laolalta toate mestesugurile cele vechi, maestrii populare care in alte parti au murit demult. "Sarghi", catun de basm, revarsat ca o salba din lemn pe grumazul Gutinului, in care oamenii inca se poarta in opinci si in straie albe de canepa si inca n-au pornit sa se intreaca in case mari, de beton, ci au staruit sa-si duca zilele in batranele case de barne, iar asta nu din saracie, ci fiindca - zic ei - "cele de lemn sunt bune pentru odihna si pentru iubit". Si mai spun morosenii astia ca daca deodata n-ar mai fi Bucurestiul, daca ar disparea toate drumurile si caile ferate ce leaga satul lor de lumea larga, daca n-ar mai fi nici magazine, nici televizor, nici chiar lumina electrica sau alte dulceturi ale civilizatiei si ar ramane singuri pe acest pamant, ei ar putea supravietui fara nici un bai, la fel ca inainte, fara ca mare lucru din traiul lor sa se schimbe. Asta, pentru ca sarbenii n-au vrut si nu vor sa atarne de nimeni. Toate pe care si le doresc le au aici, aproape. Pe doar doi kilometri din Valea Cosaului, cufundata in cupole de arbori, sunt nu mai putin de trei mori, doua piue, doua batoze, patru valtori si toti localnicii inca obisnuiesc sa spuna ca merg "dupa malai la Balin, la Pop sau la Haiduceanu", dupa stofa la alde Opris, dupa "scamosate" la Stetiu. "Unde meri, mai?" "Ia, dupa clop, la Barlea..." Asa se zice. Doi clopari - Barlea si Borodi, trei fierari - doi Florea si unul Iosif, cojocarul Balin, zis Ionui Victoriei, dulgherii de case Borodi, Demian si Budi, tamplarul Iosif, opincarul Opris, toti acesti maestri tarani sunt in acelasi sat, un lant de barbati vrednici si nemuritori, care cu harul lor tin in loc lumea ancestrala a satului, asa cum va fi fost ea dintru inceputuri. Ei nu sunt numai o curiozitate "de muzeu", buni doar pentru demonstratii de ocazie in fata turistilor curiosi, ei inca au musterii, inca lucreaza la fel ca acum sute de ani, desi ofteaza din greu, zicand ca sunt ultimii. Crainici ai unei lumi vechi si bogate in povesti, ei sunt adevarati magi ai satului, asemeni poate vechilor maestri alchimisti care stiau cu un cuvant sa preschimbe totul in aur. In Sarbi, stiutori si povestitori ai legendelor de demult nu sunt mosnegii uitati de ani prin bordeie, nici "busurcoaiele" singuratice, inca banuite de facerea farmecelor. In Sarbi, stiutori si povestitori ai legendelor sunt tocmai acesti mesteri. La fel cum au pastrat de la parinti taina mestesugurilor, la fel au pastrat si batranele legende, ca pe nepretuite comori ce trebuie lasate mai departe. Caci, cum avea sa-mi marturiseasca unul dintre ei, "nimic n-are valoare-n lumea asta daca nu-i <<ramas de la unu la altu>>"...

Copacul palarierului

In josul satului, chiar la intrarea dinspre Budesti, sade primul dintre mestesugari, Ionu lu Barlea, cel mai renumit "clopar" din intreg Maramuresul. O casa de barne, cu trei odai, avand in spate o livada tanara, subtire si fara capat. Traieste singur, cu feciorul sau de doisprezece ani, o mandrete de flacau cu parul blond si frumos ca o fata, "Ionucu lui", singura bucurie din viata. In sat se vorbeste despre ei c-ar fi nitel cam singuratici, cam "nestiuti" de vecini, dar mereu nedespartiti. Chiar si la carciuma apar intotdeauna impreuna, "tatale" inainte, putin fudul, feciorul doi pasi in spate, pasind sprintar, supraveghind orisice miscare a omului care-i paseste in fata, de parca, zau asa, copilul i-ar fi tata parintelui, nu invers. Flacaul acesta mi s-a parut a avea in el ceva straniu. Mereu primul la invatatura, numai cu 10 pe linie, cantaret cu glas de inger, laudat de toata lumea, stapanul unor cunostinte care ii pot face sa moara de invidie chiar si pe mosnegii cei autodidacti, el pare totusi bantuit de o tristete visatoare, ca si cum ochii sai mari si curati ar vedea intotdeauna o alta fata, ascunsa, a apei, a padurilor, a muntilor, a tuturor lucrurilor... Rar asa o maturitate la un copil de 12 ani. El ii porunceste tatalui sa vie acasa cand a baut un paharel in plus, el ii sopteste la ureche cand nu se pricepe la ceva in discutiile cu cei mari, doar cu el se sfatuieste parintele in clipele de grea cumpana. Cat despre Ion Barlea "senior", el are 58 de ani si e singurul dintre mesterii satului care a izbutit sa lase mestesugul in urma sa. Bunicul Ion, tatal Ion au fost clopari renumiti, iar el, la randu-i, s-a bucurat nespus vazand ca si fiului Ion i-a fost drag sa-l priveasca, sa invete, intorcandu-se incununat cu lauri de la marile festivaluri de mesteri. Asa i-am gasit pe amandoi, facand palarii in fundul unei odai largi, cu peretii acoperiti de orologii si icoane, ale caror rame sunt tarcuite de poze cu batrani. Patru pendule lungi, vechi, cate una pe fiecare perete - ciudat, fiecare aratand alt ceas - si ei doi langa o fereastra, inconjurati de palarii albe. Au de ispravit aproape o duzina pana maine, duminica, cand e hora pe sate. Clienti? Inca sunt. Tatal vorbeste despre timpuri vechi, fiul lucreaza mai departe, incuviintand pe tacute, de parca ar sti, de parca ar fi trait si el in vremea cand clopurile erau un fel de opere de arta, cusute din impletituri marunte din paie de grau de primavara, pe care azi nimeni nu mai are rabdare sa le faca, cand oamenii erau cuminti si albi la port si la suflet. "Tare ma doare, domnule draga, ca dispare portul nost... Pai erai de rusinea lumii daca umblai pan sat fara acoperis pa cap, chiar si-n zile de lucru. Un om neacoperit era nimeni. Clopu, haina alba din canepa si poarta de lemn! astea erau fala, emblema Maramuresului. Pai in noaptea de Paste, cand ajungeau feciorii la beserica, isi luau unu la altu clopu din cap sa vada a caruia-i mai marunta impletitura, fiecare vroia sa aiva ce-i mai fin, si aia care-aveau se tineau mai falosi. Un acoperis de om era ca un acoperis de beserica.
In fata casei palarierului este un mar. Primul din livada fara sfarsit. Un mar despre care Ion Barlea spune ca a crescut "de la sine", pe locul fostei case parintesti, pe locul unde s-a nascut el si cei cinci frati ai sai. Un mar pe care au fost puse trei altoiuri: unul l-a pus tatal, altul l-a pus el si altul "Ionucu" cel tanar. Si fiecare-o ajuns de-o mancat mere din cele trei ramuri noi. "Aici" - si Ion Barlea atinge un punct de pamant cu varful piciorului - "aici ne-am nascut sase copii, nici unul dintre noi la maternitate. Aici era coltul casii, aici in dreapta, intrarea din tinda - avem doua odaite scunde, cu lut pe jos - aici era scaunul unde sedea la geam tata, fie iertat, facand palarii si privind la cine mai trece pe ulita. Nu invingea sa faca atatea clopuri de cat era de solicitat. Tata era un om gros, mai nervos, vorbea cuvinte putine si strasnic rumegate. Nici o vorba de prisos. Mama era mai mica, balaie si tare blanda. Nu tin in minte sa fi fost jignita de careva. Asa avea o blajinatate, ca se rusina si lumea daca zicea vreo vorba murdara in fata ei. Nu stiu sa ne fi certat sau sa ne fi batut vreodata, ea mai mult implinea cu rasu. Avea asa, o <<politica>>, ca oricat de greu ne-ar fi fost si oricat ai fi fost de nervos, ea te insenina numa cu simpla ei faptura... Tata o murit la 85 de ani, in ziua de Craciun, mama la 75, chiar in sfanta noapte de Paste. Dac-ar fi ceva ce n-o sa uit niciodata erau niste seri de iarna cand vineam tati copiii de la scoala, uzi, inghetati la picoare si mama ne desculta de opchinci, ne punea pe cuptior cu picoarele atarnate-n jos, ca sa ne incalzim de la spori (soba). Vantu huia afara si noi acolo sus, tati coconii pe cuptior, cu inima stransa cat un purice, incepeam sa ascultam povestile ei...

Fata Padurii

Stia mama a povesti... uiuiuuui!, ca nime-n lume. In vremea aceia, oamenii inca se-ntalneau cu Fata Padurii, cu Omu Noptii, cu strigoaiele sau solomanarii de ploaie, oamenii inca se mai temeau de Dumnezau. Pe Fata, si mama o vazut-o! Zace ca venea odata de la Cavnic, cu mai multi oameni in caruta, treceau pe marginea apei, pe langa o stanca mare, cat ii casa noastra de mare. Si din jos de stanca aia o fiinta la (spala) camesi, le pranica (le lovea) cu un pranic (mai) colo-n apa. Inaltaaa, inaltaaa, mai inalta ca stanca, dezbracata, urata, tot incepea cantec si nu-ntalegea nimeni ca ce canta ea acolo-n limba ei. O vazut-o toti care-o fost in caruta, da unu o grait urat catra ea - fugi, Satana! - si batranii l-o tras tati de haina, fiindca stiau ca n-ai voie sa scoti nici un cuvant catra Fata Padurii, da o fost prea tarziu si zace ca omului acela i s-o luat vocea un an de zile. Un an de zile o ramas amortat si n-o mai putut sa graiasca nimica. Noi, copchiii, stateam tati acolo pa cuptior si ne-ascundeam fetele-n dricare (perne mari) de frica. Aste lucruri nu mai is basme, is lucruri ghiavolesti rau. Fata Padurii poate lua orice fata. Una din ele am vazut-o eu cu ochii mei chiar atunci, cand am fost copchil de vreo doispe ai. Intr-o zi de marturie (targ), ne-o tramis tata pe mine si pe soru-mea la Copalnic Manastur, cu caruta, sa vindem niste purcei. Ne-o prins sara si noua ne-o fo rusane sa ne cerem sa durnim la oamenii ceia. Asa ca ne-am bagat sub podu Manasturului, ne-am pus caru-acolo, am legat caii la roti si ne-am culcat amandoi pe fan. Si numa odata, in miez de noapte, auzim sus pe pod un zgomot mare, cum ar trece o masana, da tot nu se termina zgomotu acela. Huruia si huruia. Apai, cand ma uit in sus, Doamne feri, vad un cane cat un cal, cu picioarele dinainte pe balustrazile podului si se uita in jos, la noi. Soru-mea vede, incepe-a plange si zice sa fugim. Da unde sa fugim? Dincolo de pod erau doar niste casi pustii si in casile pustii mai mare putere are diavolu. Prind caii amandoi si merg inaintea lor pantre casile alea - soru-mea era sus in car - si cand ajung cam pe la mijlocul drumului, numa ce calc pe o pisica. Da, va spun, m-o radicat in sus, m-o zvarlit cat colo cu o putere ce n-am mai vazut, pana si caii s-or spariat si s-or dat inapoi, mai-mai sa cada-napoi in apa. Pana la urma, am reusit sa trecem de casile acelea si-am ajuns la niste paznici de la un depozit care ne-o zis: <<Mai, copchii, mai, pai ce v-ati dus voi acolo?... Stiti voi ca acela-i un loc necurat? Acolo isi schimba Fata Padurii fetele!>>. Si ne-o primit sa durnim la dansii.
Asa traiam noi atunci, cu teama. Trebuia sa fii mereu cu rugaciunea si cu Dumnezeu in suflet, caci niciodata nu puteai sti cand iti ies in cale poive (naluci) ca acelea. Era un om in sat, Dialog Ion, zis Raiu, verisor drept cu mama. Facea si el clopuri faine, era mester tare renumit, chiar daca n-avea decat mana dreapta. Pe cuvant va spun, mi-i greu mie cu doua si el le facea c-o singura mana, era un om tare istet in felu lui. Da, mai ales pot zice despre omu ala ca nu-i era frica de nimic. Era si puternic si, ioi, ce bataus, am vazut eu intr-o zi la baile vechi din Ocna cum i-o batut pe patru zdrahoni deodata. Ei, omu asta o vazut el odata, intr-o toamna, un malai frumos si copt intr-un lan pe-aici si s-o gandit sa vie la noapte sa sterpeleasca niste cucuruzi din aia faini, ca sa-si faca o mamaliga buna, de parga. Da, ca sa nu-l prinda gornicii, o zinit pe din dos, pe-o stramtoare, o valcea ingusta ce trecea pe langa un par batran. Si-o dat sa se razeme un pic de tulpina parului, ca sa poata trece. Pune mana el pe par, strange putin si-si da sama ca aia nu era scoarta, ci carne vie. Si numa ce se uita in sus si vede o femeie mare, cat parul de-nalta, care incepe a da asa, cu crengile una-n alta - trooosc!, trooosc! - si sa tot horeasca c-un glas stalcit, gros, ca nu-ntalegeai nimic din ce canta. Zicea omu cela <<ma, cand am vazut-o, mi-a crescut paru pa cap de frica...>>. Si-o-ncercat sa fuga-napoi, da Fata Padurii, tot cu glasu ala gros, had, numa ce-l striga pe nume: <<Ceo-i mai, Ioane, ceo-i ta tragi p-acolo? Poai nu fuji, ca eu numa o mana-mi intind dupa tine si tot te-agiung...>>. N-o patit nimic, da zice ca n-o mai stiut cum o ajuns acasa. Parca l-o dus cineva pe sus si numa ce s-o trezit la el in ograda plangand, plangand cu lacrimi mari, ca un prunc."
Povestind intamplari din trecut, prea reale ca sa crezi ca sunt simple legende, cloparul din Sarbi incearca parca sa-si lamureasca ceva din propria-i viata, o viata ce s-a derulat mereu intre doua lumi si pe care vrea s-o cearna, sa inteleaga cat din ea a fost pura intamplare si cat a fost miracol. "Daca s-a putut intampla asa ceva, apai inseamna ca se poate orice", isi incheie el fiecare dintre povestiri, trecand la alta si la alta... "Pai daca v-as spune eu ca erau in sat niste oameni care implantau un cutat in inima carutii, in crucea aceea de lemn pe care o face caruta cu oistea, si cand tragea cutatul de-acolo curgea lapte, daca v-as spunea asa ceva, apai dumneavoastra m-ati crede? Daca v-as spune ca erau unele femei care stiau a mulge lapte de la melita de lemn, m-ati crede? Nu. Da eu va zic c-am intalnit oameni in toata firea, care ziceau c-au vazut cu ochii lor treburile astea.
Mie mi-o zis odata o batrana o vorba pe care n-o s-o uit niciodata, in veci, cat oi trai. Era soacra la o sora de-a mea si avea doua nepoate cu care m-am impretenit si le-o placut de mine. Da nici n-o fost vorba vreodata sa ma-nsor cu vruna din ele. Si cand am vazut ca familia lor cam trage de mine, am inceput sa ma cam retrag. Si atunci batrana aceea mi-o zas asa: <<Ma, tu daca nu mi-i fi ginere mie, nu ti-a tihni de lume in zilele vietii tale!>>. Eu tot n-am facut targ cu ea. Eram tanar, nu luam sama. Am facut targ cu mama baietasului asta, la Ionucu asta, si nu s-o-mplinit un an pana cand mi-o cazut grav bolnava. De atunci, mereu bolnava o fost, pana azi. Si acum i-e paralizata toata partea dreapta, schioapata rau, da mai rau ii ca niciodata nu ne-am putut intalege. Cand ne-adunam, parca se-aduna doi serpi laolalta. Ei i se pare ca nu-i vinovata cu nimic, mie la fel, ea nu-mi doreste cele rele, nici eu nu-i doresc. Doamne fereste, numa nu ne putem intalege deloc. Da deloc! Parca-i un drac intre noi, care nu ne lasa sa ne apropiem, sa ne-atingem. Si pe cuvant va zic: la orice ghicitor si vrajitor am fost sa ma dezlege, numa n-o vrut. Numa cand ma vedeau ziceau: <<Orice, orice, da asta nu! Nu pot>>. Si iaca asa, de multi ai nevasta nu mai sta cu mine - nu ne-am divortat, da sta la fata, in Budesti - eu is acuma tot foarte bolnav si ramas singur cu baietasu asta al meu si nu pot sa-i fiu si mama si tata deodata. Asa ca vorba batranei celeia zau ca s-o-mplinit: nu mi-o tihnit de lume in toate zilele mele. Niciodata."

Omul Noptii

Cat timp Ion si Ionuc vor termina palariile pentru targ, trec ulita spre poarta opincarului Patru Opris. Un om lung, cu fata ciolanoasa si pamantie, un om care nu rade niciodata, trudit parca si el de vechi si adanci necazuri. In batatura lui sunt patru oameni pe patru scaune. Dar cei patru nu stau laolalta, ci razletiti prin colturile ograzii, fara sa-si vorbeasca, fara sa se uite macar unul la altul. Patru Opris intelege repede "cam ce doresc", se ridica si se apuca imediat de treaba, ca sa-mi arate "cam cum se face". Intre timp vorbim. "Demult, vindeam si patru sute de parechi intr-o saptamana, acuma nu vand trei sute nici intr-un an. Am invatat a face de la tata, fie iertat, erau opincari multi pe toate vaile astea, da el era cel mai renumit. Acuma eu, la 53 de ani, is cel mai renumit, fiindca-s singuru. Ultimu. Tati is dusi. Acuma nu-mi mai cer sa le fac decat batranii, pe timp de iarna, da batranii batrani, care nu mai pot pasi cu altceva. Asa cum ii mama me...". Abia cand zabovesc mai mult cu privirea spre dansa, batrana tresare si-mi zice, zambind intr-un dinte, ca ea-i acolo "de cand o facut Dumnezau lumea". "Ioi, ioooi, Dumnezaule, cat am trait... Am paste 85 de ani, am trait doua vieti, nu una. Trebuia sa hiu dusa demult..." De ce? Fiindca lumea de azi ii place mult mai putin decat "aceea pe care-a facut-o Dumnezau". O intreb, mai mult in treacat, cum de poarta adidasi in picioare. "Pai, nu-i port - se rasteste ea. Vezi mata ca marg cu ei? Eu stau pe scaun. Stau, nu marg. Nici nu pot umbla cu-aistea, parc-as hi legata. Nu mi-ndemana. Eu si-amu, iarna, numa cu opchinci marg. Nu poci purta nimica-nimicuta altceva. Am niste ciorapi de lana grosi, faini, ii trag pa picioare, pun opchinca deasupra si dusa-s! In opchinci picioru-i hodinit, aiestea ma strang, ma bat la dejte. Da cu opchincile-n picioare parca zbor..." Mesterul indoaie varfurile bucatii de guma (demult nu mai lucreaza cu piele) si ii face opincii un "colt" naravas, intors in sus, semn ca perechea e "pentru tineri". Vorbesc din nou cu batrana. Ii spun de napasta cloparului de peste drum, despre fabuloasele lui intalniri cu Fata Padurii, despre blestemul cu nevasta si ea imi spune ca da, stie, c-a patit si dansa, numai ca pentru toate astea cateodata mai era cate-un leac.
Foarte curios. Desi se tem de toate aceste blesteme si vedenii, pe care le numesc "ghiavolesti", pot spune cu certitudine ca, intr-un fel, oamenilor acestora le pare rau ca nu le mai intalnesc astazi, ca nu mai au patanii dupa care sa se intoarca infricosati acasa. Le pare rau ca nu mai au de ce sa se teama. "Zau, nu-s ce se-ntampla cu Padureana, Fata Padurii. Tumna asara zaceam catre Patru, ca amu n-o mai videm pa Fata Padurii, nici pa Omu Noptii. Nu stiu de ce. Si atunci, mai demult, ii videam in tata sara... Pe Omul Noptii eu l-am vazut cu ochii mei, intr-un malai. Langa sat, noi aveam un malai si intr-o sara zace mama: <<Tu, cocoana, mane-om mere la marturie, du-te si ada la porci...>>. Si-n malaiu cela, in capatu la o carare, il vad. Atata o fost de mare, asa cum te-ai uita la stresina. Ioooi de mine, cat de mare-o fost, maare, dezbaracat, cu par pa el si c-on sangur ochi tumna aici, in frunte. Eu apuc cosu cu cucuruzi si hai!, la fuga! Ajung acasa, ma prind de zadele mamii si-i zac: <<Vai de mine, hai mama, ca om mare-i in malaiu nost!...>>. Si mama ma ia in brate si ma pupa. Amu, unde-o fi Omu Noptii? Nu-i. Du-te azi pan sat, pe la trei noaptea, si te-ntalnesti numa cu oameni beti, care imbla tata noaptea, cand ies de la carciuma. Atunci nu era oamenii ca amu. Durnea lumea. Amu s-o stracat tate lucrurile..." Patru Opris termina opincile odata cu povestile batranei. Le termina si mi le face cadou.

Nalucile iubirii

Ma reintalnesc cu cei doi Barlea si pornim impreuna spre capatul celalalt al satului, spre ceilalti mestesugari ai Sarbiului. Eu si palarierul in fata, baiatul supraveghindu-ne de data asta pe-amandoi, privind din cand in cand spre licaririle apei Cosaului, abia atinse de amurg. De-abia asteapta dimineata de maine: va merge la pescuit. Strabatem o ultima livada lunga, la sfarsitul careia, printre mere rosii, se intrezareste o casuta. Da, e acasa Ion Iosif, zis Ionu Deacului, batranul fierar si tamplar totodata care ne pofteste cu drag sa sedem in prispa lui de lemn si sa gustam must. E primul mester din sat care, de cateva luni, s-a lasat de meserie. A avut o viata grea, chinuita, nu mai poate. A facut puscarie la Gherla, condamnat la 15 ani de munca silnica pentru "uneltire contra oranduirii sociale", a fost batut si umilit, suferintele au sapat in chipul sau un fel e noblete trista, dobandita cu anii. L-au inchis, zice el, "doar pentru ca n-a vrut sa fie comunist". "N-am vrut si gata. M-o rugat sa marg sa lucru la Securitate, mi-o zas: <<Hai, ca esti istet, ai veleitati, ai fi bun la noi, hai ca-ti punem masana la scara>> si eu n-am vrut sa ma duc. Asta-i. Veneau oamenii de la batoze cu paiele goale, ramanea grau-n cote si malaiu si ovazu-n colectiva... Nu mi-o placut defel". Stam pe prispa, cei doi mesteri de-o parte, eu si Ionucu in fata lor, ascultandu-i cu gura cascata, ca niste novici nestiutori, ca niste ucenici veniti intaia oara la maestrii lor, sa invete un tainic si anevoios mestesug. Si coboram iarasi in poveste...
Despre Fata Padurii, fierarul spune ca poate lua o mie de chipuri, de la femeie la pisica si pana la cal, dar ca el a vazut-o altfel. "Am mars intr-un munte, cu oile. Eu eram cu caruta inainte, ciobanii in fata cu turma, vineam dinspre Bogdan Voda spre Vladimiresti, si numa o data aud drongile de la oi zuruind tare de tot. Ce sa fie? Ii ajung pe ciobani in Dragomiresti si ne punem acolo pe-un prund luminat, parca si-acuma vad cum se vedea de luna, foarte frumos. Si zac ciobanii: <<Mai, s-o bagat pantre oi o fimeie mare, c-o guba pa ea si oile tate-o-nebunit si s-o-nvartit roata panga noi, canii ni s-o bagat intre picioare infricati si noi ne-am spariet tare...>>. Mancam. Eu ma pun inaintea cailor, pa lipideu cu fan, si oarecat am adurnit asa, c-o bota ciobaneasca in mana. Si-odata, aud oile iarasi, in prund, la miezu noptii. Si vad in fata o masana. O masana lucioasa, de razboi, descoperita, cu patru oameni inauntru, care se baga intre oi. Strag catra ei: <<Ce faceti mai, oameni?>>, sar si ceilalti ciobani din somn si numa ce vad cu ochii mei masana, cum aparea, cum disparea in lumina lunii si pan la urma s-o topit catra Saliste. O mancat-o intunericu. A doua zi, merem in muntele Gavriluc, ciobanii raman in munte si eu cobor cu unu Vasalie a lu Siridomu si cu unu Ionui Calinei. Vasalie a lu Siridomu ma trage deoparte si-mi zace: <<Mai, stii tu ce-ai vazut asara, masana ceea? Aia o fo Fata Padurii. N-am vrut sa graiesc intre pacurari, sa nu le sie frica sa sada pa munte. Multamaste-i lu Dumnezau ca nu te-o dus pan cine stie ce paduri sa te omoare...>>. Asa ca-n tot heliu se poate face Fata Padurii... De obicei ii urata, da se poate face si strasnic frumoasa, cum ar fi mandruta ta sau o fimeie care ti-i pa placu tau. Un unches de-a mamei, Patru Mitru, o durnit odata in Magura la Breb si era o piatra mare-naintea colibii si acolo facea foc. Si, in miez de noapte, numa ce-o samtat ceva rece pa obraz, ceva ca o sarutare, da zace ca asa, o sarutare faina de tot. Deschide ochii si-o vede pa Fata Padurii la el in cort, in pielea goala si frumoasa tare-tare. Si fata-i zace pa nume: <<Patrule, ai noroc ca n-ai nimic din sara mea pa tine, ca te-as pune pe foc!>>. Cum s-ar zace, ceva facut in sara de marti - cioareci, camesa, izmene -, ca-n sara de marti Padureana are puterea cea mai mare. Sau altu, Gheorghe a lu Rascu, care-o fost odata in deal, la Cavnic, si vinea cu lemne din padure, noaptea pa drum. Din varfu dealului o urcat cu el in caruta o fimeie tanara, fromoaasssa! de tot. Si zinind pa drum, omu nu s-o putut abtine si-o tot cuprins-o si-o chipait-o si cand sa-i puna mana pa spate, vede ca n-are spate, ca spatele i-i scobit asa, ca o covata goala. Sapai s-o spariet tare, o sarit din car si-o tot fugit in padure, auzea numan spate caii froind si pa fimeia ceia razand si, de la o vreme, dupa ce-o fugit mult, s-o-ntors pe furisu si si-o vazut caii linistiti, luminati de luna si femeia aceea disparuse. Auzea numa rasetu ei, departe, in padure..."
"Era unu Miron Gheorghe care povestea tot asa, c-o prins a-l indragi o fata frumoasa, fara sa stie ca cine-i fata. Si ea i-ar fi zas: <<Mai, Gheorghica, hai ca acuma te-oi duce acasa la mine, calare pe calu meu...>>. Si zace ca, cand colo, calu ei era un bivol. Era o vreme urata, sufla un vifor mare si fata l-o urcat pe bivolu acela si l-o dus repede ca vantu, mai ca zburau amandoi, tumna pana-n varfu Gutinului, unde avea ea o casuta. Asta, spariet strasnic, n-o zas un cuvant. Fata l-o bagat in casa, l-o omenit, apoi s-o apucat de-un caier de lana sa toarca. Zace: <<Mai, Gheorghica, acuma ti-oi face niste cioareci. Tu incalzeste-te un pic acolo la foc...>>. Si dupa ce s-o-ncalzit, numa ce zace Padureanca catra dansu: <<No, mai Gheorghica, acuma om fa si-un pic de dragoste...>>. Sapai tat l-o framantat si l-o pupat si tot asa, n-o patat nimica, da n-o mai stiut cum o ajuns acasa. Numa ce s-o trezat in odaie, langa nevasta."


Azi, toate poivele-s in oameni

Se insereaza pe prispa fierarului Iosif si povestile curg, curg necontenit, intra in scena uraitoarele, pe care le-auzeai la fereastra cand se ivea pe lume un copil, bosorcoaiele care stiau a-l desparti pe om de nevasta lui "numa trecand pantre ei c-un gand si c-un bat cu care-o despartit un sarpe de-o broasca", barbatii varcolaci, care plecau noaptea de langa neveste, se preschimbau in fiare si veneau dimineata plini de sange si cu scame intre dinti, strigoaiele care aduceau flacaii pe sus, prin cer, calare pe melita, de oriunde vroiau ele si pana unde voiau... Fierarul Iosif a auzit cu urechile lui pe-un fecior tipand din vazduh si chiar i-a vazut trupul insangerat trecand prin umbrele norilor. "Racnea din cer, saracu... <<Vai, unde ma duci? Vai, ce faci cu mine?>> si bosorcoaia-l aducea tumna din catanie, ba-l mai si purta anumit la inaltime joasa, ca sa-l chinuiasca, sa-l raneasca de varfurile copacilor... Sau auzeam din vremuri mai vechi (spunea mama care-o auzat si ea de la stramosu Mitru) ca demult, pe-aici traia un vrajitor, care-i zacea solomanar (solomonar). Zice ca odata o zinit o urgie de ploaie atata de mare, ca tata lumea s-o spariat ca gata, s-o suparat Dumnezau pa toti oamenii. Si atunci sus, pa cararea padurii, o aparut solomanariu. Era om. Margea pa carare, c-un bat in mana si numa asa facea cu batu, in sus si-n jos, si zace ca toata moina si gheata care batea peste sat s-o adunat numa pe cararea aceea a padurii. Margea el inainte si gheata in urma lui si el indrepta gheata unde vroia dansul... Erau niste vrajitori buni pentru popor. Si acuma ne-ar trebui niste solomanari de-aceia, fiindca, videti, tot mai multe potopuri si urgii vin asupra noastra... Unde-s azi solomanarii, unde-i Fata Padurii, unde-i Omul Noptii? Unde-s toate?... Videti dumneavoastra, ca si-n cartile de copchii nu se mai scrie ce s-o scris, povestile acelea frumoase, care raman de la unu la altu, din neam in neam. Unde sa fie Fata Padurii, daca s-or taiet tate padurile? O coborat aici, pa ulita. Azi, ghiavolii si Fata Padurii si Omu Noptii, tate-s in om. Tate-s in oameni, in tarani, in domni, ba pana si-n popi, si-n episcopi, si tate umbla slobode pa ulita, la vedere. Tate-s in oameni... Si stiti de ce? Pantru ca nu se mai pot vedea oamenii unu pa altu. Fratii intre ei, parinti cu copii nu se mai pot vedea unu pa altu in ochi. Pantru ca nu-i iubire, domnule draga. Pantru ca nu-i iubire..."Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)