Opt veacuri de rugaciune la Gura Raului
Dupa un potop de mai multe zile, la Gura Raului a rasarit soarele. E duminica si e mare sarbatoare in Marginimea Sibiului. Imbracati in straie romanesti si bozdoace din piele ceruita in picioare, gurenii se indreapta spre biserica cea mica, care tocmai implineste 800 de ani. Satenii nu au nici un document, nici o pravila de atestare. Au doar un an de inceput, 1202, care s-a pastrat miraculos in memoria testamentara a batranilor, asa cum s-a pastrat pe o tablita scrisa in chirilica, cu niste sute de ani in urma, de preotul Stoitia. Indaratnici si conservatori din cale-afara, gurenii au pazit simetria anului, fara a incerca sa-l scada sau macar sa-l rotunjeasca. E mandria si pecetea lor de neam. Adevarat sau nu, 1202 ramane ca o pisanie nescrisa in tampla bisericii - cea mai veche biserica din Marginime. Protestul oricarui istoric e nul si neavenit. Mai tare decat orice document e constiinta colectivitatii, memoria imprescriptibila a locului. Candva, pe la inceputul secolului trecut, bisericuta cea mica a gurenilor a fost recladita. Indepartand podisca de lemn din fata altarului, constructorii au descoperit prima pardoseala, facuta din caramizi puse in dunga si, pe alocuri, tocite in caus, de calcatura si opincile ciobanilor, de genunchii lor obositi. Sub varul nisipos al peretilor, aceiasi constructori au gasit fresca celor 40 de mucenici din Sevasta Siriei si 24 de medalioane cu ostasi martiri. Ascunsa, dar niciodata uitata, istoria e scrisa in adanc - o cronica sobra, din culori si piatra, din lacrimi si rugaciune. Gurenii nu stau la tocmeala cu trecutul lor. In icoana sfintilor din perete, intrezaresc chipul linistit si veghetor al strabunilor - ciobani vartosi, oameni simpli si tacuti, oameni cu frica de Dumnezeu.
Albul ingerilor si negrul pamantului
Nu e usor sa-l intelegi pe gurean. Insingurarea muntelui i-a ridicat doua randuri de porti: la suflet si la vorba. "Cand am venit prima oara in sat, oamenii m-au primit cu raceala", isi aminteste parintele Petrica Mitrea. "Pentru ei eram un venetic din partile Brailei, un strain care tulbura traditia marilor familii preotesti: Manta, Dancia, Arsenie. Oamenii ma ascultau fara sa scoata o vorba. Ma urmareau, cautandu-mi pricina si betesug. Nu cumva venisem sa stric datina lor stramoseasca? Un singur cuvant schimbat (<<greseli>> in loc de <<gresale>>) putea fi pricina de revolta. I-am inteles si m-am dat dupa ei, dar fara a-mi incalca menirea. Le-am respectat traditia <<Sfestaniei pe curte>> - un obicei care obliga preotul sa faca in acelasi timp si parastasul pentru morti, si sfintirea celor vii, prezenti la pomenirea de 40 de zile. In schimb, observand ca nu obisnuiesc sa inconjoare masa si sa ridice painea la <<vesnica pomenire>>, le-am explicat ca, prin acest ritual, ei isi leagana stramosii intr-o mangaiere a rugaciunii. Si oamenii au priceput. La fel s-a intamplat cu portul popular. Deja observasem ca incep sa se rusineze de itari si bitusca, de fota si ciupag. Apropiindu-ma sufleteste de ei, le-am explicat simbolistica adanca si religioasa a culorilor - albul ingerilor si, deasupra, negrul pamantului, combinatia dintre divin si omenesc, dintre slabiciune si forta, dintre neputinta si ajutor de la Dumnezeu. Le-am mai explicat ca, renuntand la costum, isi pierd cinstea si omenia, ca nu intamplator odata cu hainele de oras au patruns in satul lor hotia si minciuna, strambatatea si vorba de ocara, indepartandu-ne cu mare rusine de vremurile cand ciobanul isi lasa straita in cepul bradului si, dupa doua saptamani, o gasea in acelasi loc, neatinsa. Acum, in zi de duminica, biserica e intesata de straie romanesti. Cand ii vad, simt parca prezenta strabunilor si imi dau seama ca la noi bisericile nu sunt zidite din piatra, ci din suflete. Niciodata nu suntem singuri in rugaciune. Din icoane ne privesc inaintasii. Si dupa 800 de ani, bisericuta cea mica e vie. Pietrele din care a fost ridicata au duh in ele. Au lacrimi si pocainta, au dragoste si nadejde. Nu sunt vorbe mari - intr-o asemenea biserica vezi prezenta unui neam intreg. Stramosii le invesmanteaza zidurile si le incalzesc cu respiratia lor."
Opaceli si saracusta
Asa tanar cum e, parintele Mitrea a inceput sa se apropie de oameni, indemnandu-i sa nu-si piarda traditiile. "Imi amintesc prima zi a venirii mele. Era o zi de Pasti si toata suflarea satului era adunata la biserica cea mare, numita Catedrala Marginimii, cu multa fala si mandrie ciobaneasca. In tot acest timp, bisericuta cea mica statea stinghera si abandonata, ca o Cenusareasa, inconjurata de puzderia florilor de primavara. Era atat de frumoasa, incat m-am cutremurat, intrebandu-ma cum e posibil ca oamenii sa o lase de izbeliste. Mi-am dat seama atunci ca gurenii stau pe o comoara, fara sa-si dea seama. Asta ascundea o mare primejdie - fiind prea bogat, risti sa devii risipitor. Certandu-i incet si cu masura, oamenii au priceput. Am refacut bisericuta si am reaprins in ea flacara rugaciunii. Mai mult chiar, cu ajutorul preotesei, am infiintat un cor pentru copii si, in fiecare miercuri si vineri, bisericuta cea mica vibreaza de cantarile lor ingeresti. Mi-a trebuit mult sa deslusesc cate ceva din cotloanele sufletesti ale gureanului. E mandru si totodata sfios. E vorbaret cu casnicii lui si tacut cu strainii. E darnic cu cei nevoiasi, dar zgarcit cu ceilalti. Ciobanul e cladit din contraste si nu e bine sa-l judeci doar dintr-o privire. Cand am ajuns la Gura Raului, m-a impresionat ca, trecand pe langa casa parohiala, satenii isi faceau cruce, descoperindu-si capul cu respect. Religiozitatea asta deosebita nu se potrivea insa cu absenta barbatilor de la Sfanta Liturghie, cu faptul ca ei se impartaseau doar o data pe an, de Sfintele Pasti. I-am castigat vorbindu-le frumos, fara fala si fara sa-i jignesc. I-am castigat intelegandu-i ca muncesc din greu la padure si le-am indulcit postul, asa cum ma sfatuise duhovnicul meu de la Manastirea Sambata, parintele Teofil Paraianu: <<Pe om sa-l iei dupa masura si statura lui>>. Peste toate, am cautat a nu schimba nimic din traditia locului. Dimpotriva, am pastrat Opacelile (sarbatorile de ocrotire cand nu se lucreaza: de Rusalii, de Sanchetru, de Gadineti sau Sanziene. Am pastrat Saracusta de inmormantare, Datul mainii, cand tinerii se logodesc tinandu-se de mana in fata Evangheliei sau Paratul la popa. Gureanul e mandru de ceea ce are. E mandru ca e un om liber, cum a fost si in stravechime, si in vremea comunistilor. Nu accepta pe nimeni sa-i faca ordine la el in casa. Doar preotul si babu (batranul satului) pot sa zica ceva. Chiar daca unele obiceiuri au origine precrestina, ele si-au pierdut semnificatia pagana. Ar fi fost o greseala sa lupt impotriva lor. I-as fi indepartat pe oameni de Biserica. Cu ce ma deranjeaza Iertaciunile rostite la inmormantare sau Hopitatul, cand tinerii aprind in Caslegi faclii pe dealuri si striga sa se auda pana spre Sibiu: <<Ceeti Moorii din Orlat/ Arde carnea pe sub pat/ Ceeti Moorii din Grui/ Arde branza cea din cui>>. Nu ne indepartam nici de la canoane, nici de la credinta ortodoxa. Dimpotriva, legate de anume sarbatori crestine, aceste obiceiuri, daca ar disparea, ar saraci Biserica.
Pentru gurean, traditia si credinta sunt totuna. Chiar daca vine mai rar la biserica, nu pleaca niciodata la drum fara sa spuna <<Doamne ajuta>>, nu se pune la masa vreodata fara sa faca semnul crucii pe paine sau pe mamaliga. Cand e vorba de familia si de istoria lui, e hapsan si apucator. In urma cu ceva timp, am vrut sa fac un muzeu al ciobanitului. Am mers din casa-n casa pentru a strange unele obiecte. Nu a fost chip. Cu tot respectul datorat preotului, femeia se agata de lucru si ma refuza: <<Nu pot, dom parinte. E de la mama>>. Nu-l dadea, chiar daca obiectul respectiv nu-i mai era de nici un folos. Asta mi s-a parut minunat, amintindu-mi de ceea ce am vazut la Muzeul Taranului Roman. Era o fereastra simpla, zugravita in albastru. Dedesubt, statea scrisa explicatia: <<Aceasta fereastra a fost luata de la casa veche, cand s-a daramat. Femeia nu a vrut sa o vanda, zicand: "Prin geamul asta am privit toata viata cum vine primavara si cum cade prima nea. Am vazut cum infloresc pomii si cum rasare iarba. Daca mi-o luati, imi pierd tineretea si toate amintirile">>."
*
Multe s-au pierdut in aceasta margine de Marginime. Au ramas, in schimb, memoria si obiceiurile, sura cu felderele, camera de dinainte si dindarat, povestile fabuloase cu pricolici si stime. Au mai ramas sarbatorile religioase si bisericuta cea mica, pe care ciobanii au pastrat-o ca pe ochii din cap.
Supusi Imperiului si altor navalitori, gurenii s-au refugiat in memoria unui an de intemeiere, in amintirea unor ziduri de la 1202, peste care s-au adaugat, strat peste strat, chipurile falnice ale batranilor, cu plete albe si ochi veghetori de sfinti. Oamenii dispar, dar urmele opincilor si bozdoacelor cu talpa groasa si varf rotund raman. Raman ca o pecete de neam si de credinta.Sorin Preda
Fotografii de Petre Cojocariu
P.S. Un cuvant de lauda si multumire merita Dumitru Ioan Arsenie, autorul unei superbe monografii despre Gura Raului, satul imortalizat de Lucian Blaga in minunata lui poema "Bocca del Rio".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
