Dragoste la marginea noptii- In Delta, pescarilor li se fura Dunarea de sub vasle. Saracia nu le curma insa nadejdea si marile iubiri -
In adanca inima a Deltei, sub cerul milioanelor de pasari si peste paradisul de ape sunt doua lumi. Una este cea a turistilor, a iahturilor de lux, a croazierelor pe pontoane de 5 stele. Cealalta este o lume a disperarii, a saraciei, a alcoolului si a neputintei. Aceste doua lumi trec una pe langa cealalta, fara sa se atinga, fara sa se vada, fara macar sa se adulmece. Pescarii, saracii Deltei, privesc pe deasupra stufului si pe deasupra vintirelor cu care braconeaza de nevoie, spre lumea stralucitoare care invadeaza Delta in timpul verii. Ceilalti, turistii, strainii nedumeriti, bogatanii autohtoni ai iahturilor si ai pontoanelor de lux privesc de la inaltime, din spatele lansetelor de sute de dolari bucata si nu pricep: ce mama dracului cauta astia aici, zdrentarosii astia cu barbi, putind a spirt medicinal, stricand peisajul cu fetele lor triste si flamande, spargandu-le aerul occidental al vacantelor? Doua lumi distincte, separate pentru vesnicie, cinic opuse pentru totdeauna de o nedreptate ce vine probabil de la Dumnezeu si din negurile istoriei, din inimile ireductibil diferite ale acestor oameni.
Dincolo de aceasta ruptura, de aceasta tragica falie, se afla destine, vieti, copii, tragedii si marunte bucurii nevazute, care se deruleaza in liniste, ascunse privirilor superficiale ale "celor de dincolo", ingropate in indiferenta si in stuf. Paradisul Deltei a fost confiscat.
"Viata - ca sapunul in apa"
Dimineata stralucitoare pe faleza de la Tulcea, in portul civil. Este intrarea in Delta. Dunarea este imensa si murdara, Combinatul scoate fum, zeci, sute de vase mari si mici dau senzatia de furnicar acvatic, pasari de apa tipa, hoarde de turisti cauta o barca, un vas, ceva. Eu vin de la Jurilovca, de pe malul Razelmului, am o geanta grea si capul plin de intrebari fara raspuns. De ce sunt lipovenii atat de resemnati, de ce sunt pescarii atat de slabi, de disperati si de tacuti? De ce nu spun nimic in fata acelor smecheri aterizati de la Bucuresti sau de aiurea, care vin si le iau apa de sub vasle, pestele din ciorba si pamantul de sub picioare?
Un tip care se prezinta drept "boschetar de treaba" imi spune ca nu exista vapor catre Sf. Gheorghe, dar ca, in schimb, imi ofera el o salupa spre Mila 23. Ezit. Accept. Pana la urma - Delta e una, oamenii trebuie sa fie aceiasi, Dumnezeu e unul si stie El unde ma trimite. Ma imbarc putin indoit pe o barca de tabla cu motor de tractor, ce apartine unui navigator de meserie. Un grec din Tulcea, Nicolau. E simpatic. Pasarile tipa mereu, probabil au gustat din pestele cu miros de petrol din port. Plecam. Ma urmareste imaginea unui batran pescar din Jurilovca, mos Osip, si povestile sale nemaiauzite despre lumea pescarilor de acum 60 de ani, dinainte de razboi. Mos Osip Cozma este cel mai batran pescar din Jurilovca si stie totul cu o precizie uluitoare, isi aminteste datele exacte cand s-au petrecut toate cele, data la care a iesit pentru prima data pe balta - avea 12 ani -, data la care a cunoscut-o pe nevasta-sa, buna Parascovia, noaptea exacta in care, in mijlocul furtunii, pe Razelm, a vazut stima apelor cantand cantece de moarte. Isi aminteste apoi cu precizie ziua in care a fost recrutat si cum l-au dus pe bricul Mircea si cum a inceput razboiul si cum a cazut prizonier la rusi...
Tulcea a ramas in urma, sute de mii de tone de fier vechi - nave parasite - zac pe malurile Dunarii, vaporul de tabla alearga fara gratie, ofiterul de marina Nicolau, grecul, imi povesteste despre aventuri inimaginabile pe care le-a trait ca navigator pe marile lumii si despre hoardele de turisti de pe toate continentele pe care le-a dus in Delta de cand si-a cumparat vaporul asta. Ce inteleg turistii despre oamenii din Delta, ma intreb in liniste, ce simt ei cand vad fetele lor tulburi, de pescari resemnati, carora li s-au luat apele? Da, li s-au luat apele de sub vasle, cum spunea mos Osip, "au venit unii peste noi si ne-au luat apele de sub vasle si cand am vrut sa iesim, apele nu mai erau ale noastre". Stiu ca acelasi lucru se petrece in adancurile Deltei, stiu ca acolo pestele din ape a fost concesionat unora si altora, firme mari si serioase, si ca pescarii nu mai pot pescui, nu mai au permise, nu mai au nici salarii si nici macar dreptul de a pune un peste pe masa unor copii fara nici un viitor.ÊIntr-acolo ma indrept, spre inima profunda a Deltei cotropite de turisti, dar si de saracie, de salupe de ultimul tip, dar si de foame, de stralucitoare croaziere, dar si de disperare. Dupa ore de mars si de peisaje regesti, acostam. Cursa costa 2.400.000 lei. Debarcarea. Mila 23.
Aveam sa descopar curand ca intre cele doua lumi, cea a turistilor orbi si cea a pescarilor saraci, exista o zona intermediara, constituita din localnici, cativa la numar, care "s-au scos". Ei discuta in euro sau in dolari costul unei cazari, ei si-au facut dusuri si si-au inlocuit cu tabla stuful de pe case, ei sunt interfata, puntea subtire intre cele doua lumi. Ca si Nicolau, grecul, ei au invatat sa se adapteze, sa profite, sa ciuguleasca firimituri de la masa vizitatorilor bogati. Sunt putini. O poleiala de bunastare aduce pe chipurile lor, deja, aroganta.
Ceas de seara si apus magic dincolo de canale. Un cer bizar, rosu, nori ca stropii de sange. Vant cald. Reporter tulburat pe drumul de pamant. In Mila 23 sunt nenumarati caini. Toti masculi. Aici, femelele sunt inecate in Dunare. Carciuma satului e plina. Cosmar. Turistii cu mutre scarbite se tin departe. Cumpara si fug. Batrane din lumi paralele, de la marginea satului, cauta turisti pe la salupe. O suta de mii noaptea, fara toaleta si fara apa curenta. Numai ca studentii care ar accepta aceste conditii n-au bani de vapor pana aici.
Las in urma satul, trec intr-o doara pe langa case crapate, pentru a descoperi pe malul apei o barca veche de lemn si doi oameni. Unul batran, pescar in mod evident, si unul tanar si trist si roscat. Batranul pleaca la pescuit, tanarul ramane. Soarele a apus. Nicaieri ca aici, in inima Deltei, pasarile nu tipa mai ciudat in marginea serii. Pe el il cheama Mihai si e nascut in "68, ca mine. Are o barbuta stranie si ochii albastri. E lipovean. Sunt asezat pe o piatra si ii scot vorbele cu clestele. El se scalda. De sub o piatra scoate un sapun si se spala pe cap, acolo, in Dunare. Apa se face alba imprejurul lui si mi se pare ca el priveste in gol. E pescar pentru ca asa s-a nascut, pescar, dar n-are dreptul sa pescuiasca, asa ca se numeste "pescar ascuns". Apoi apare un copil si copilul are un vartej blond in lumina asfintitului si are ochii de un albastru incredibil. "Tati!". E copilul lui. Sare in apa, apoi in bratele tatalui trist. El il spala cu o gingasie nesfarsita, il tine in brate, il saruta, il mangaie, il plimba prin apa cu sapun, il clateste. "Aici veneam si cand eram copil", zice Mihai cu copilul in brate, "si puneam sapunul in scobitura de la piatra si aici vin si acum, numai ca nu mai sunt eu... copilul". Eu tac, Dunarea duce la vale norul difuz de sapun. "Asa e viata", face la mine pescarul trist, "ca sapunul in apa". Mai sa fie, gandesc, un pescar filosof... Apoi aveam sa patrund intelesul, nu al vorbelor, ci al acestui tablou straniu, in care tipul acesta roscat construieste prin tacere si prin gesturi un zid, langa care face baie cu fiul sau, in mijlocul luminii crepusculare, in mijlocul Deltei. In mijlocul vantului. Ochi in ochi. Bratele copilului il tin strans, in jurul gatului. Ochii copilului rad fericiti. Ochii tatalui sunt imobili.
E aproape seara si vantul ne strange in cercuri umede. Undeva se aude harmalaia de la carciuma. Pasarile au tacut. Mihai Chitai a iesit din apa cu sapun a copilariei sale. Pustiul sau are 10 ani si se numeste Andrei. Are ochi magnifici si priveste orizontul printre degete. Mihai imi povesteste despre viata sa - "ca sapunul in apa". Nu are permis de pescuit de 8 ani, deci de 8 ani nu are nimic de munca, nu poate iesi "la apa", nu are dreptul sa pescuiasca, nu are nici un salariu. Munceste pe la oameni pe-acasa si castiga o suta de mii pentru o zi de munca, plus mancare. Mancarea o mai pastreaza pentru copii. Liliana, nevasta-sa, e din Bacau. Se iubesc.
Ca intr-un film de Antonioni, la aceste vorbe, o silueta feminina se rupe din umbra inserarii, vine pe malul Dunarii spre noi, oglindita in apa intunecata. Noi stam pe pietre, ea are un copil de mana si un altul, foarte mic, in brate. Este Liliana iubirii lui de lipovean sarac, femeia din Bacau, pe care el a cunoscut-o pe cand facea armata acolo si de ochii careia s-a indragostit asa cum nici nu a visat vreodata, asa cum numai la televizor mai vezi, "avea ochii asa de verzi, mai verzi decat adancurile lacului Fortuna, verde inchis, cum sa-ti spun...", face el, in timp ce Liliana se aseaza pe langa noi, pe pietre, in inserare. Eu bag de seama la copilul cel mic, pe care-l cheama Cosmin si care - cred ca e o gena de familie! - are cei mai halucinanti ochi albastri pe care i-am vazut. Albastru deschis. Ca niste lanterne. Liliana rade cu dragoste spre el si-mi spune ca ei, acasa, in curte, ii spun "extraterestrul", pentru ca sta intins pe spate ore in sir, cu ochii infipti in cer si "vorbeste cu stelele". Cum naiba sa vorbeasca cu stelele, zic, privind la copilul Cosmin, care cred ca are vreo 10 luni? "Da, vorbeste cu stelele pe o limba necunoscuta", zice Liliana, sorbindu-l din ochi, "bodoganeste asa cum fac copiii mici, numai ca pare ca spune ceva ce noi nu intelegem." Ce familie stranie, imi spun, in timp ce el, Mihai, lipoveanul pierdut in trecut, continua sa depene istoria unei iubiri "fericite si nefericite". Era in "89 cand a adus-o pe Liliana in Delta, aici, la Mila (Mila 23 - ce nume tampit pentru o localitate, gandesc!). "Si ea era saraca acasa la ea, dar aici, la noi, saracia era si mai mare. Taica-sau nu m-a vrut si a izgonit-o." El a mai lucrat vreo doi ani, pe atunci era mai bine, el avea permis de pescuit si castiga un banisor, si asa s-a nascut primul copil al lor, Alin, cel mare, aici de fata si el. Parea ca lucrurile mergeau cat de cat, "nu ca acum, cand m-au prins ecologistii cu doua undite si mi le-au confiscat, pentru ca nu aveam nici un ban la mine ca sa le dau". Liliana e pierduta cu ochii in zarea intunecoasa. "Daca nu l-as fi iubit...", zice ea, lasand in suspensie subinteleasa plecare. Nu le-a pasat de saracie, nu le-a pasat ca in familia lui erau multi frati, ca au stat pe ici pe colo pana cand au ajuns sa se mute intr-o darapanatura sinistra la marginea satului, nu le-a pasat ca oamenii ii priveau stramb (el se insurase nu cu o lipoveanca, ci cu o straina). Au facut copii impotriva saraciei si chiar impotriva lui Dumnezeu, pentru ca se iubeau, uneori Dumnezeu s-a maniat si I-a luat pe unii dintre copii inapoi la El. "Cum asa?", intreb. "Asa", zice Liliana, "Mihaela ar fi facut acum, pe 4 iunie, 2 ani, daca n-ar fi murit electrocutata si... am mai avut o fetita care-a murit pentru ca am ajuns prea tarziu la doctor cu ea. Aici salvarea e o barca cu motor si vine de la Tulcea, face ore intregi, si pana cand am ajuns acolo cu ea... s-a stins. Doua fetite am avut si doua s-au dus. O sa fiu numai soacra mare", zice ea cu un suras de o infinita tristete.
"E o poveste despre dragoste si despre moarte", imi spun privind la oamenii acestia tineri si totusi atat de batrani, privind la copiii acestia trei, cu ochii "ca lanternele", neimaginandu-mi inca locul in care ei locuiesc, felul in care ei mananca, felul in care ei dorm in mijlocul unei saracii absolute si in mijlocul unei iubiri care multora dintre noi le este interzisa. Poate ca aceasta absoluta iubire le-a fost data ca sa poata infrunta saracia, ca sa poata supravietui, poate ca... Animalul mecanic al destinului a vrut cumva sa compenseze...
Aflu ca el mai are doi frati si ca nici unul, desi pescari, nu are dreptul sa pescuiasca, ca nu are cine sa-l ajute pentru ca toti au probleme, ca nu au nici macar ajutor social, pentru ca drumul de la Tulcea la Sulina si inapoi acasa costa prea mult. Mai aflu ca din cele 150 de familii de pescari ale Milei 23 numai 40 au permise de pescuit si deci se pot angaja la firma, sa aiba un salariu. Restul? "Restul sunt pescari ascunsi, braconieri, cum ne zic politistii si ecologistii si autoritatile, isi duc zilele de pe o zi pe alta, haituiti in balta care a fost a lor de cand se stiu, de copii."
Fara sa vreau, ma gandesc la Osip, pescarul batran din Jurilovca si la cum le-au luat apa de sub vasle. Si aici s-a petrecut la fel, sunt in aceeasi situatie. Este aceeasi saracie care-i mananca pe toti. Familia Chitai, doi adulti si trei copii, se tin in brate unii pe altii, ca si cum s-ar sprijini, ca si cum... S-a lasat frig si e aproape noapte.
Dragoste la marginea intunericului
Mergem cale de vreo doi kilometri, catre marginea satului. Toti. Ei se tin de maini. "Mai Mihai, tu bei?", intreb intr-o doara. Ezita. Apoi spune ca mai bea cate-o bere, rar. N-are bani. "Dar la biserica te duci? Stiu ca lipovenii sunt credinciosi si tin la obiceiuri." Tace. "Nu prea ma duc", zice incet, in timp ce Liliana, mai curajoasa, il fulgera cu privirea. "Domnu" Horea, zice, cand ne-a murit copilul, preotul asta tanar care e acuma n-a vrut sa-l inmormanteze, pentru ca aveam datorie 40.000 de lei la biserica. Stiti, aici noi avem o contributie de 400.000 lei pe an la biserica si daca n-o platesti, nu boteaza si nu inmormanteaza. Ne-am imprumutat de bani ca sa le platim datoria si ca sa nu ramanem cu copilul fara slujbe. 400.000 lei... Pai, patru sute de mii are pensie soacra-mea, de mai mancam si noi din ea uneori, de unde sa avem noi banii astia, daca nu avem de lucru nici unul?" Dumnezeule, imi spun in mijlocul serii, privindu-i. Dunarea e in stanga. Trece o salupa luminata ca un pom de Craciun, cu muzica la maximum, cu motoarele turate. Eu privesc lung. Ei nici nu intorc capul. Marginea satului. Ultima casa e o pensiune pentru "pescarii venetici", cum zice Mihai, cu cerdac, traditionala, cu gratare vesele in mijlocul curtii, bautura si cu petrecere, cu lansete cu fir intins la ceas de seara. Superb. Vacanta. Bucuresteni bine dispusi. Baiatul cel mare, Alin, dispare in curtea vesela. Ii ajuta pe turisti si mai castiga un ban. Se descurca. Uneori mai aduce si acasa cate o felie de pepene, pentru cei mici. "A ramas repetent pe-a Vi-a", zice Liliana, "pentru ca a fost bolnav de plamani, am stat in spital cu el. Dar e foarte destept, stie sa faca ecuatii in cap, fara hartie. Aici e casa noastra... de fapt, nu e chiar a noastra, e a unei doamne, fosta sportiva, Dumnezeu sa-i dea sanatate, care ne lasa sa stam in ea."
Casa? Care casa? Nu vad nimic, pentru ca e intuneric, pentru ca ei nu au lumina electrica si pentru ca, de fapt, casa e o daramatura de pamant lipita de ei, cu mainile lor, o constructie straveche din chirpici, dincolo de ultimul gard al stralucitoarei pensiuni. Casa lor e ultima din sat. Nu au garduri, nu au nimic. Ne apropiem, printre salcii seculare se vede apa, un vintir obosit, peretii de pamant. Curtea e maturata proaspat, saracia nemaivazuta e impodobita cu flori la ferestrele prabusite. Muscate puse in cutii de conserve. Liliana pune o patura pe pamantul gol pentru ca "extraterestrul" cel mic sa-si tina conversatia obisnuita cu stelele. Andrei, mijlociul, cere "painica" pe sub vartejul de par blond. Primeste o coaja, alta coaja e data mezinului, alta unui catel pe care l-au crescut de mic si alta unuia pripasit la ei in "curte". O catea. Ciudat, "am auzit ca aici catelele sunt omorate in Dunare", zic. "Noi nu omoram nimic", face Mihai la mine absent, invitandu-ma sa intru in mijlocul saraciei absolute. Cum isi fac temele copiii, intreb, observand ca nu e nici o sursa de lumina, nici macar o lampa. "Vara in curte, iar iarna la lumina de candela, daca avem ulei." Bag de seama ca n-a mai ramas paine si pentru ei, adultii, bag de seama ca se tin de mana, bag de seama ca nu se plang, ca raspund intrebarilor mele rusinati de saracia lor, se scuza ca n-au sa-mi faca o cafea, eu ma cutremur in mijlocul intunericului din casa, ei aprind candela de sub o veche icoana lipoveneasca "de la bunica noastra din Chilia". E un singur pat acolo, in care dorm toti, intr-o singura camera stramta, ca sa fie mai cald, apa Dunarii clipoceste la cativa metri de locul acesta al disperarii, al deznadejdii si al iubirii... Nu-mi vine sa cred ca se iubesc, ca vorbesc mereu privindu-se in ochi, ca nu tipa la copii, ca tin cainii acestia pe care nu au cu ce-i hrani, nu-mi vine sa cred ca nu innebunesc privind pontoanele de lux, care trec la 20 de metri de ei, ca nu plang... Au o anumita liniste, o anumita detasare, o anumita resemnare care vine poate din constiinta faptului ca nu exista nici o scapare sau poate din faptul ca povestea lor le ajunge... Sunt uimiti putin de infrigurarea mea la vederea casei lor, sunt putin amuzati de spaima de trei secunde care-mi trece pe fata la vederea singurei lor cratite, curata, pusa goala pe cuptorul de pamant. "Dumnezeu are grija de noi, chiar daca nu ne ducem la biserica", spune Liliana, "nu ne lasa sa murim de foame nici pe noi, nici pe copii, nici pe cateii din curte."
Ies printre salciile seculare, pasesc printre radacinile enorme, ca niste vene colosale, aud murmurul baltii, broastele, vantul, seara se lasa adanca. Ma impiedic de vintirul lui Mihai. Mai iese noaptea la pescuit, stie ca e ilegal, dar nu are ce sa faca. Alaturi, la pensiune, petrecerea e in toi. Alin, cel mare, va prinde ceva de mancare si poate chiar o hartie de 10.000 lei. Le pune turistilor rama in undita, le arata, le duce sacul cu scule... ma rog. Dunarea trece prin curtea lor fara de garduri, ca si vacile satului, ca si timpul... Doisprezece ani au trecut de cand el, Mihai, a adus-o pe Liliana de la Bacau. Cinci copii nascuti, doi morti, trei vii - baietii. Cel mic vorbeste cu stelele. Rama aurita a icoanei de la bunica contrasteaza izbitor cu saracia lucie. Generozitatea lor fata de caini contrasteaza tot cu saracia. In curte, un gard de stuf apara de vant o vatra de foc. Se tin de mana. El nu pare ca are sperante pentru viitor, pare doar absorbit de ochii ei. Sunt inca tineri. Ea mai spera. Ar vrea sa se duca sa faca actele de ajutor social, o sa munceasca cu ziua, o sa supravietuiasca. El o soarbe din ochi, ii soarbe vorbele, ii tine mainile amandoua. Plec singur inapoi, spre sat, prin intuneric. Se iubesc. Ii las scufundati in ei insisi.
Epilog
A doua zi aveam sa facem cumparaturi impreuna. Paine, multa paine, ciocolata, cornuri, zahar si ulei. Copiii aveau sa ciripeasca. O noua zi in inima Deltei. Un nou val de turisti. De straini care privesc cu binoclurile la pasarile unice ale Deltei, care pescuiesc, care urmaresc acest miracol daruit de Dumnezeu romanilor ca si cum locul ar fi gol, ca si cum acolo n-ar trai nici un om. Turistii afla despre Delta de la ghizi profesionisti, care stiu totul despre pasari, despre animale, despre canale, despre barci cu motor. Stiu si despre locuitorii Deltei, despre pescarii fara permis, despre pescarii ascunsi, despre lumea a treia a stufului si-a saraciei. Dar... asta e o alta poveste, nu-i asa? Da, e o alta poveste, numai una dintre miile de povesti despre saracia din mijlocul paradisului, este doar un destin dintre miile de destine tragice si nestiute din adancurile de stuf ale Deltei.
As fi vrut sa spun mai multe despre frumusetile uluitoare ale acestui loc minunat, as fi vrut sa povestesc mai mult despre pasarile unice in Europa, care cad impuscate de grupuri turbate de italieni nebuni, care trag in tot ce misca, as fi vrut sa scriu mai multe despre felul in care este concesionata bucata cu bucata Delta, una dintre marile noastre bogatii, despre cum vad strainii toate acestea, despre niste olandezi care credeau ca intregul buget al Romaniei ar putea fi asigurat de turismul din Delta... As fi vrut sa fac un reportaj despre bucurie, nu despre tristete, despre bogatie, nu despre saracie. M-a uimit seninatatea cu care oamenii acestia accepta ca pe o fatalitate deciziile sefului de post, abuzurile Politiei de frontiera, abuzurile celor de la Biosfera, deciziile primarului, ale deputatului fantoma care-i reprezinta, felul in care accepta injustitia unui sistem care-i ignora cu desavarsire, care-i striveste sau, vorba batranului Osip, care le ia apa de sub vasle.
Unii si-au luat mii de hectare din Delta, transformandu-le in feude personale, altii nu mai au dreptul nici la pestele de pe masa, unii coboara cu elicopterul acolo unde nu ai voie nici sa dai drumul unui motor de barca, altii nu pot protesta de foame. Delta e un taram al contrastelor izbitoare, o lume care ascunde inca mistere de nepatruns. Oare povestea aceasta a amaratilor din Mila 23 este una tragica sau una minunata? Ce este mai important: saracia fara limite sau superba poveste de iubire care se zvarcoleste in miezul acestei saracii?Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
P.S.: Cei care vor sa-i ajute pe "flamanzii din mijlocul paradisului" o pot face pe adresa: Mihai Chitai - Mila 23, jud. Tulcea, cod 8827
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
