Mesaje Pe Internet
Sua
"Trecerea timpului nu poate sterge amintirea acelei zile"- A trecut un an de la cumplitul atac terorist asupra New York-ului -
Se implineste un an de la cumplitul atac terorist indreptat asupra Americii... Pentru mine, ca locuitor al New York-ului, trecerea timpului nu poate insa sa stearga amintirile acelei zile nefericite, ci, dimpotriva, accentueaza perceptia grozaviei a ceea ce s-a intamplat atunci: miile de oameni pulverizati intr-o clipa, mirosul de moarte... Acum, in ordinea importantei, stirile despre ce se va construi pe locul dezastrului si mersul razboiului mondial impotriva terorismului au luat, pe ecrane si in ziare, locul pozelor persoanelor disparute. Si eu trec in fiecare zi, la aceeasi ora, pe aceeasi strada, spre serviciu si in fiecare zi imi aduc aminte...
Pe 11 septembrie, in jurul orei noua fara un sfert, ieseam din metrou, la statia Prince Street, la intersectia cu Broadway, la vreo zece minute de mers pe jos pana la birou. Prince Street se afla in cartierul Soho, in centrul insulei Manhattan, la mai putin de un kilometru de Wtc. Era o zi superba, cerul de un albastru intens, vazduhul limpede, iar razele soarelui, ce patrundeau printre cladiri, incepusera deja sa incalzeasca aerul racoros al diminetii de toamna. La vreo doua strazi de statia de metrou, am auzit un bazait de avion venind dinspre nord. Avioane trec tot timpul peste New York, dar zgomotul mi s-a parut de data asta mai mare ca de obicei. Instinctiv, am ridicat capul si am vazut burta argintie a avionului trecand pe deasupra. "Zboara cam jos avionul asta!", mi-am spus in gand si am continuat sa merg. La cateva secunde am auzit explozia. O puternica bufnitura infundata, reverberand deasupra orasului. Nu am sa o uit niciodata. "Doamne", mi-am spus, "a cazut avionul!" Am alergat la coltul strazii, de unde puteam sa vad inspre sud. Uimitor, avionul lovise chiar partea de sus a turnului de nord al Wtc. Un fum gros si flacari rosii ieseau de pe marginile locului unde lovise avionul. In mainile trecatorilor au aparut ca prin farmec telefoanele mobile si cateva aparate de fotografiat. Am scos si eu telefonul, dar nu stiam pe cine sa sun. Sotia mea, care e profesoara, si fiica, eleva, erau la scoala, in timpul orelor si, evident, aveau telefoanele mobile inchise. Am sunat un prieten. Mi-a confirmat ca incepuse deja transmisia pe viu la Tv. Lumea incepuse sa se adune pe strazi, toti iesisera din cladiri sa priveasca focul din turnul de nord al Wtc. Am continuat sa merg pe strada in zgomotul din ce in ce mai acut al masinilor de pompieri, al salvarilor care se indreptau in tromba spre locul accidentului. Am spus accident, pentru ca atunci nu stia nimeni ca nu fusese un accident, desi multora li se parea totusi neverosimil ca un avion atat de mare sa loveasca direct o cladire. Si, dintr-o data, un glob de foc tasni din al doilea turn! De la distanta la care ma aflam, parca vedeam un scenariu de Hollywood desfasurandu-se in fata ochilor. Am intrat imediat in cladirea in care aveam biroul, sa dau telefoane si sa scriu e-mail-uri despre ce vazusem. Nu am reusit sa scriu decat ca sunt bine, deocamdata. Impreuna cu colegii de serviciu am coborat din nou in strada sa vedem ce se mai intampla. S-a confirmat faptul ca un alt avion lovise cel de-al doilea turn al Wtc. Nu stiam unde e mai putin periculos sa stau, inauntru sau pe strada. Ne-a parvenit stirea despre un alt avion, care a lovit Pentagonul la Washington. Si apoi s-a produs dezastrul. Turnul din sud s-a prabusit intr-un nor de praf. Strigate ingrozite de "Oh, my God!" umpleau vazduhul. Hartii aduse de vant au ajuns pana deasupra noastra. Am intrat din nou in cladire si nu am vazut al doilea turn prabusindu-se. Ne aflam sub atac, aici, la New York! Metroul s-a oprit, podurile au fost inchise circulatiei auto. Am pornit pe jos spre casa, amestecandu-ma cu fluviul de oameni care evacua in graba partea de sud a orasului. Am trecut podul pe jos, in Queens. O tromba imensa de praf si fum plutea deasupra locului unde fusese Wtc. Ciorchini de oameni atarnau de autovehiculele care erau autorizate sa paraseasca orasul. In fata caselor, newyorkezii ofereau pahare cu apa rece trecatorilor. Cerul era tot de un albastru intens, parca nici pasarile nu mai zburau, doar doua avioane militare patrulau in cercuri largi deasupra New York-ului. Dupa ce toata familia s-a strans acasa, in ziua aceea si in urmatoarele zile, am primit telefoane de la toti cunoscutii raspanditi prin toata lumea. Vechi prieteni cu care nu mai vorbisem de ani s-au interesat de noi si am putut sa le spunem, cu bucurie, dar si cu inima stransa: "Noi suntem bine, sanatosi. America e insa bolnava!".Tudor Stancu
P.S. Spre stiinta cititorilor nostri: autorul textului, Tudor Stancu, este nepotul marelui scriitor Zaharia Stancu, fiu al distinsului medic si prozator Horia Stancu, fiind, nu in cele din urma, el insusi un foarte talentat prozator si poet. Multumim pentru textul trimis si speram intr-o colaborare de durata.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
