Convorbiri Cu Scriitori
Nicolae Manolescu"Daca n-as fi fost constiincios,
n-as fi scris in veci 70 de volume"
- Critic si istoric literar de exceptie, autor al unor volume de referinta, profesor iubit al multor generatii de studenti de la Litere, Nicolae Manolescu este, mai presus de toate, un om de o inteligenta cuceritoare, plina de normalitate, de farmec si de umor. Nevazuta si foarte placuta fata a unui "maestru" -
Orasele copilariei
- Am citit cu mare placere cartea dvs. aparuta de curand la Editura "Polirom", "Scrisul si cititul", un volum de memorialistica cu totul deosebit. Se poate afla de acolo ca orasele in care v-ati petrecut copilaria si adolescenta sunt Sibiul si Ramnicu-Valcea. Credeti ca locul unde te nasti si iti petreci primii ani te modeleaza intr-un anume fel? In cazul scriitorilor, amprenta locurilor natale se graveaza in opera?
- Drept sa va spun, nu prea stiu, asta era o teorie din secolul al Xviii-lea: influenta mediului, a geografiei asupra personalitatii. Eu nu cred ca mediul propriu-zis are vreo influenta, poate doar anumite lucruri legate de el, cum ar fi zona umana, in cazul meu cea din Transilvania si din Oltenia...
- Dar peisajul?
- Pe acesta mai degraba il investim noi cu anumite virtuti sau calitati, decat ni le provoaca el, cel putin asa cred.
- Dar in cazul scriitorilor? De pilda Rebreanu, sau Sadoveanu, sau Marin Preda, sau Stefan Banulescu, sunt evident marcati de zona in care au copilarit...
- Toti suntem marcati fiindca vrem sa fim, ne cautam o origine. Si apoi, scriitorii transpun in opera ceea ce stiu mai bine. Toti avem un inceput pe care ni-l cautam si il exploatam la maximum. Obiectiv vorbind, influenta peisajului e doar proiectia noastra despre locurile unde am trait la varsta maximei receptivitati.
- Dar faptul ca ati copilarit intr-un oras minunat ca Sibiul...
- Pe atunci habar n-aveam ca e minunat. Am descoperit frumusetea lui abia cand am inceput sa ma intorc acolo in vacante, ca student, plecand cate o luna-doua din acest Bucuresti oribil. (E aproape o jumatate de secol - Dumnezeule, de cati ani sunt in Bucuresti! - si tot nu m-am obisnuit cu clima si cu felul cum arata orasul, mai ales azi.) Ei, si ducandu-ma eu in vacantele studentesti acasa, am descoperit cu adevarat Sibiul. Incepuse sa imi placa atat de mult si fiindca in Bucuresti sufeream de o anumita instrainare. Dintre colegii mei de liceu, am fost, cred, singurul care a venit la facultate in Capitala, ceilalti s-au dus la Cluj. Plecasem dintr-un loc unde aveam prieteni, cunostinte, colegi, faceam parte dintr-o comunitate. Cei care s-au dus la Cluj au reconstituit-o spontan. Eu in Bucuresti m-am pierdut intr-o lume unde abia dupa ani de zile mi-am facut un nucleu de prieteni. La inceput, eram complet strain si sufeream teribil. Aveam 16-17 ani si ma simteam atat de singur, mai ales de sarbatori, de Paste si de Craciun, caci n-aveam bani sa ma duc acasa. Si atunci, sigur ca in vacanta de vara, cand veneam la Sibiu, proiectam asupra lui nu atat frumusetile istorice ale burgului Hermanstadt, cat caracteristicile lui acasa; acolo era familia, eram ingrijit, aveam afectiune, mi se dadea sa mananc, nu trebuia sa umblu pe la cantine...
- Ramnicu-Valcea cat de alt "acasa" v-a fost?
- L-am descoperit inaintea Sibiului, fiindca era locul vacantelor petrecute la bunicii din partea mamei. Am urmat cea mai mare parte a scolii totusi la Sibiu, la Ramnic am invatat doar in perioada in care, parintii fiind arestati, eu si fratele meu mai mic am cazut in sarcina bunicilor. Pana la 12-13 ani, Ramnicu-Valcea era orasul unde ne petreceam verile, unde eram liberi sa urcam pe Dealul Capela, sa facem baie in Olt, sa mancam prune la Goranu pana ni se facea rau.
- Parintii dvs., Sabina si Petru Apolzan, ca profesori renumiti in Sibiu, imi inchipui ca erau mai severi ca bunicii Manolescu...
- Nu tin minte sa fi fost foarte severi, doar buni pedagogi. Cel mai sever era bunicul, Nicu Manolescu. De fapt, era un om foarte sentimental, dragut si atasant dar, de teama sa nu ne creasca prost, se arata aspru. Acum, inchipuiti-va: bunicii, trecuti bine de 70 de ani, se trezesc deodata cu doi copii, unul de 9 si altul de 12 ani, a caror raspundere intreaga o poarta, de la cum se imbraca si ce mananca la felul cum invata la scoala, cum se comporta. Si pe deasupra - cu bani extrem de putini, o pensie mizerabila, din care trebuia sa traim cu totii. Responsabilitatea il obliga pe bunicul la o anumita severitate, ca nu cumva sa i se reproseze ca ne-a scapat din mana. Desi eram amandoi copii cuminti si nu faceam cine stie ce pocinoage.
- Din amintirile publicate nu reiese ca erati chiar niste copii-model. Va catarati in pomi inalti pana in varf, puteati cadea de acolo...
- Ei, toti copiii se urca in pomi si, de e sa credem un roman celebru de Italo Calvino, "Baronul din copaci", acolo raman. Eu m-am dat jos. In fond, eram un copil fricos, nu ca fratele meu, lipsit de instinct de conservare. Spre deosebire de el, nu m-am batut niciodata, n-am fost batut, n-am spart geamuri cu mingea... Eu am inceput sa merg mai greu, fratele meu a mers mai repede, in schimb eu am vorbit mai devreme. Pe la doi ani - imi povestea mama - stateam in mijlocul curtii de la Sibiel, satul tatalui meu, o curte pardosita cu pietre de rau si - mic orasean invatat cu podea neteda, cu asfalt - pietrele alea rotunde imi dadeau ameteala. Stateam in mijlocul curtii, un pas nu faceam, si ziceam tot timpul "cade baiatul, cade baiatul" si urlam sa vina cineva sa ma ia de acolo.
- Intre timp ati devenit mai putin precaut...
- ...in chestii legate de scris si de citit.
- Nu numai. Stiu, de exemplu, ca sunteti un mare iubitor al muntelui si ca impreuna cu fiul dvs. Andrei ati parcurs o multime de trasee dificile. V-am ascultat povestind nu o data despre farmecul inegalabil al culmilor, al locurilor salbatice, al panoramelor dumnezeiesti. Fiindca a venit vorba despre munti, despre natura, care e parerea dvs. in legatura cu ceea ce se petrece acum la Rosia Montana, ce credeti in legatura cu atitudinea generala a romanilor fata de mediu?
- Cazul Rosia Montana e o crima clara impotriva naturii, ca si taierea haotica a padurilor si poluarea raurilor. O iresponsabilitate criminala si o lacomie cu consecinte ireversibile. Pe vremuri, l-am cunoscut la Tulcea pe seful Ocolului Silvic de acolo, care imi spunea ca 4/5 din padurile Dobrogei au fost distruse, ceea ce a afectat grav zona. Am citit mai deunazi, in ziare, ca si Padurea Baneasa va fi taiata, pentru a se face loc unui cartier de vile. Aflam mereu despre exploatari forestiere necontrolate, despre deversarea substantelor toxice in rauri si lacuri. E o inconstienta ce ar trebui drastic sanctionata. Si mai e ceva: ca om de munte, nu mai suport sa vad lipsa de respect si de educatie a "turistilor" care murdaresc totul. Din Retezat, echipe de voluntari au strans sute de tone de gunoaie nedegradabile, dar ce folos, in putin timp se vor aduna altele. Va spun drept, nu ma mai duc la munte din cauza mizeriei - peste tot sticle si pungi de plastic, ambalaje de tot felul, hartii manjite... Cred ca ar trebui sa existe o politie ecologica, sa se dea amenzi usturatoare si sa se interzica celor prinsi ca murdaresc mediul sa mai calce pe acolo. La scoala, inca din primele clase, invatatorii si profesorii de geografie ar trebui sa-i faca pe copii sa-si dea seama ce valoare reprezinta padurile, raurile, muntii, ce inseamna echilibrul ecologic.
O singura proprietate: biblioteca
- Sa revenim de la natura la cultura; v-ati petrecut toata viata printre carti... Exista prejudecata ca un om al cartilor, un om de biblioteca, trebuie sa fie o "muratura": posac, distrat, palid, plicticos. Dvs. nu sunteti deloc asa. Nici nu aratati, nici nu va purtati ca un soarece de biblioteca, dimpotriva...
- Adevarul este ca eu am citit pe unde am apucat. Am facut ani de zile naveta de la Campina, unde locuiam atunci, la Bucuresti, unde aveam ore ca asistent la Filologie, si citeam perfect pe drum, ba chiar si scriam in tren si asta mi-a folosit. Acum pot sa scriu "in orice pozitie", nu ma intereseaza ca e zgomot in jurul meu, ca se vorbeste, ca n-am un birou - ma pot concentra. In perioada navetei, nu puteam sa-mi permit sa pierd acele cateva ore si atunci m-am educat astfel. Mi-a folosit in masura in care m-am vindecat complet de orice "tabiet" al scrisului, de orice sensibilitate la mediul in care scriu. N-am avut niciodata un birou acasa, am scris unde s-a nimerit: in pat, pe genunchi, pe un colt de masa, si n-am nici o dependenta de anumite conditii pentru lucru. Exista acea imagine romantica a scriitorului cu ticuri si manii, enervat si enervant, care nu se intelege cu nimeni cand e scufundat in munca lui. E pur si simplu un cliseu.
- Ziceti, la un moment dat, in memorii, ca prima dvs. proprietate (si pana de curand singura, din cate stiu eu) a fost biblioteca. Ne cunoastem de mult si, urmarindu-va viata, am observat ca n-ati fost niciodata interesat de achizitii, n-ati pus nici un pret pe obiecte, n-aveti simtul proprietatii. Ati locuit in apartamente cu chirie, in cartiere marginase de blocuri, n-ati avut masina, ati mers mereu cu metroul si autobuzul, scrieti cu pixul, de mana, n-aveti nici un snobism in privinta hainelor... De unde vine dezinteresul asta neobisnuit pentru, sa le zicem, bunuri materiale?
- Nu stiu. Adevarul e ca nu m-au interesat, chiar m-au enervat obiectele care nu sunt de stricta necesitate. Am putut sa constat in doua sau trei imprejurari din viata mea cum anumite lucruri stranse cu dragoste, pastrate cu truda, purtate de colo-colo cu multe dificultati, devin o povara in momentul cand posesorul lor dispare. Am desfacut mai multe case la viata mea, de pilda casa stramatusii, despre care am tot scris, sora bunicii materne. A murit la 93 de ani si in ultimii doi am mutat-o impreuna cu parintii mei, fiindca nu putea sa se mai descurce singura. Cum locuise intr-un apartament cu chirie, a trebuit in doua zile sa-l golim. A fost ingrozitor si dureros, fiindca erau acolo lucruri foarte frumoase, de care, pe fratele meu si pe mine, ne legau amintiri din copilaria noastra. Ei bine, a trebuit sa le dam pe unele, sa aruncam la propriu altele, ne rugam de unul si de altul sa le ia, fiindca nici unul dintre noi n-avea ce face cu ele, n-aveam case destul de spatioase unde sa le punem. Mama, care e ceva mai strangatoare decat noi, avea deja un fel de muzeu, nu mai incapea un ac. Mi s-a rupt inima de mila stramatusii care isi iubise si ingrijise atat de mult lucrurile si mi-am zis ca niciodata n-am sa fac aceasta prostie, sa las baiatului meu si celor care vor veni dupa mine o asemenea povara de lucruri inutile. Trec aproape in fiecare zi prin fata blocului unde statea Doinas - cartile lui purtau dedicatii de la majoritatea scriitorilor romani din a doua jumatate a secolului al Xx-lea, avea obiecte ce trecusera prin maini celebre... Ce se va intampla cu ele? Sigur, exista un frate, niste rude, dar ce povara pentru acesti mostenitori!
"Evident ca sunt un om de lume"
- In copilarie si adolescenta v-a fost dat sa treceti prin intamplari care v-ar fi putut marca pe viata. Ma gandesc in primul rand la arestarea parintilor, cand aveati 12 ani. Scena pe care o povestiti in "Scrisul si cititul", a navalirii securistilor in toiul noptii, pentru a o "ridica" pe mama dvs., comportarea ei in acea imprejurare, sunt sfasietoare. Totusi, asa cum va stiu, nimic din comportamentul dvs. calm, echilibrat, senin nu lasa sa se intrevada experientele traumatizante...
- Niciodata nu se stie ce e inauntrul tau. Tata, un om foarte sanatos de felul lui, a avut un accident pe la 70 de ani: a cazut, s-a lovit la cap si a intrat in coma. Cand si-a revenit, mama i-a spus doctorului care il trata ca nu-si mai recunoaste barbatul: a devenit extrem de nervos. Doctorul i-a raspuns: "Barbatul dvs. a fost intotdeauna un tip nervos, dar s-a stapanit". "Cum domnule, a izbucnit mama, suntem impreuna de 30 de ani si dumneata il cunosti mai bine ca mine?ÊIti spun eu ca era un om calm!" "Nu-i adevarat", a insistat doctorul, "nu era calm, avea doar o buna stapanire de sine." Cred ca se intampla asta cu multa lume civilizata. Eu fac impresia unui om detasat, senin si bine dispus si am functionat adesea pe post de carbaxin sau de reconfortant pentru anumiti prieteni, dar nu sunt deloc sigur ca as fi cum par. Anxietatile, fricile, tristetile mele exista, dar nu vad de ce i-as incarca si pe altii cu ele.
Gena scrisului
- De obicei, pentru scriitori, sentimentele de felul acesta sunt fertile literar, isi "zgandare" si exhibeaza bubele cu o anumita voluptate...
- Eu sunt critic literar, eu zgandaresc bubele altora.
- Din evocarile copilului care ati fost s-ar intelege ca nu erati un singuratic, un introvertit...
- ...Dar nici foarte sociabil. Sigur, jucam si eu fotbal laolalta cu ceilalti, ieseam la joaca, stateam de vorba, dar daca ma gandesc cati prieteni adevarati, cu care sa simti nevoia sa te vezi, sa fii impreuna, am avut din adolescenta si pana azi, nu stiu daca numarul lor il depaseste pe cel al degetelor de la doua maini. Am in schimb relatii extraordinar de bune cu foarte multi oameni.
- Sa inteleg ca sunteti un om de lume?
- Evident ca sunt un om de lume, dar din civilizatie, nu din nastere, ca sa zic asa. De fapt, am o structura clasica.
- In "Scrisul si cititul" e o sectiune in care, ca un detectiv, va cautati radacinile, reconstituiti arborele genealogic si, facand aceasta, sa-i zicem, investigatie, ati dat de surprize...
- Nu m-a interesat propriu-zis genealogia, n-am avut niciodata preocuparea asta si nimeni din familie, din cei foarte apropiati, n-a avut-o. Altceva m-a interesat: sa vad daca anumite comportari ale mele, anumite tendinte, un anume mod de a privi viata, chiar faptul ca scriu, ca imi place atat de mult sa citesc - au avut inaintasi biologici. M-am intrebat ce au citit si eventual ce au scris cei din care provin, bunicii, strabunicii materni si paterni, fiindca nu se poate ca in cromozomii mei sa nu fie si "o gena a cartii". Si am avut sansa sa gasesc un manuscris al strabunicului matern, Nae Chera Bogdanescu, un jurnal intitulat "Exodul nostru in noiembrie 1916, cu o descriere a orasului Ramnicu-Valcea sub ocupatiunea germana, 1916-1917 si 1918". Jurnalul m-a uimit in primul rand fiindca denota o disciplina a scrisului de care nu-l credeam capabil pe acest stramos: in refugiul acela de la Ramnic la Pitesti, vreo doua saptamani de mers in carute pline cu copii si batrani, printre tunuri si cai, intai ale romanilor in retragere, apoi ale austriecilor care veneau din urma, Nae Bogdanescu isi nota in fiecare seara evenimentele din cursul zilei, iar dupa ce s-a intors acasa, s-a apucat sa transcrie totul pe curat.
- De ce credeti ca o facea, avea sentimentul ca a fost martor la ceva important?
- Da, el spune mereu "las asta sa se stie, pentru cei tineri". Dintr-o pagina a acestui jurnal rezulta ca si fiicele lui, bunica si stramatusa, isi faceau insemnari, deci tineau si ele niste jurnale care au disparut. Mi s-a parut uimitor. Eu n-am tinut niciodata un jurnal, notez uneori doar ce am citit, observatii despre lecturi proaspete, ca sa nu uit. Disciplina asta de a face insemnari zilnice (ca Titu Maiorescu, Julien Green, ca Mircea Zaciu si alti scriitori) sa o gasesc tocmai la strabunicul meu - m-a uluit si m-a facut sa caut mai departe. Si asa i-am descoperit si niste texte literare, din care reproduc in cartea mea o povestire absolut fabuloasa. Si mai e ceva: tin minte un detaliu, un pasaj din jurnal in care Nae Bogdanescu povesteste cum, intorcandu-se din refugiu la Valcea, si-a gasit biblioteca ravasita. In casa lui fusesera incartiruiti niste ofiteri germani, care lasasera in urma si cateva carti si reviste de-ale lor. Strabunicul noteaza revoltat: "Ce prostii pot citi si ofiterii astia!", apoi controleaza daca nu cumva i-a disparut ceva din cartile lui pretioase. Deci el, care era doar dirigintele Oficiului Telegrafic din Ramnic, fara studii superioare, avea sentimentul ca exista carti bune si carti proaste... Nu-i putin lucru. In rest, din familie, n-a mai scris nimeni. Dinspre partea tatalui meu, el a fost cel dintai care a absolvit o facultate, restul erau toti tarani, asa ca nu putea fi vorba de scris.
- Spuneti ca n-ati avea rabdare sa tineti un jurnal, dar din prima tinerete si pana azi ati scris zilnic, viata v-a fost ritmata permanent de scrisul cu termen fix, pentru gazete literare. Ati avut sau nu chef, orice vi s-ar fi intamplat, cronica dvs. literara a fost predata la timp, vreo 30 de ani. Plus alte articole pentru diferite reviste, plus un raft de carti scrise, plus cursurile universitare, lucrari de licenta, doctorate, lansari de carti, revista "Romania literara" unde sunteti director si multe altele. Sunteti unul din cei mai harnici oameni din cati cunosc.
Cum reusiti sa le faceti pe toate?
- Imi place. Paradoxul e ca eu sunt foarte lenes si fara obligatia de a scrie (rubrici fixe in reviste si ziare, loc in planurile editoriale etc.) n-as face-o. Daca ar fi fost dupa mine, as fi citit doar de placere, as fi scris doar cand as fi avut chef... Cand am gasit in Alecsandri un elogiu adus lenei, mi-am dat seama ca mi-ar fi placut sa am un petic de mosie, cu cineva care sa se ocupe de el, si eu sa stau la gura sobei, cu pisica pe genunchi, sa citesc, sa visez, sa scriu ce-mi vine...
- Si, cand colo, toata viata ati muncit intr-un ritm infernal, fara ragaz, mereu in cursa cu timpul!
- Dar asta m-a tinut, asta a fost norocul meu: daca nu aveam obligatiile de presa, cele editoriale si universitare, nu scriam. 90% din ceea ce am scris e din obligatie. Chiar si cartile mari, in mai multe volume - "Arca lui Noe", "Istoria critica a literaturii romane", "Literatura romana postbelica", au plecat din nevoia de a-mi pregati cursurile pentru facultate.
- Volumele de "Teme" (initial tot articole pe teme libere, pentru rubrici fixe) cred ca le-ati scris cu alta placere.
- Sa fim bine intelesi, eu scriu totul cu placere. Comanda, obligatia, e la origine, placerea vine pe parcurs. Cand un editor mi-a propus recent sa-mi publice o serie de opere complete, am facut o socoteala si mi-au iesit, daca nu ma insel, vreo 70 de volume. Pe care, daca n-as fi fost constiincios, nu le-as fi scris in veci. Prima mea carte scrisa fara nici o constrangere, nici o comanda, nici o obligatie, e aceasta despre care am tot vorbit, "Scrisul si cititul".Adriana Bittel
Foto: Ion Cucu (4)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
