Povesti cu ingeri"Nu, nemurirea nu este o stare, ci o lucrare fara de sfarsit"
Vasile Voiculescu - "Sonete"Pazitorul din Rai
La cei 14 ani pe care-i aveam, ma consideram un copil fericit. De-abia intrasem in primul an de liceu si lumea mi se parea minunata. La necazuri nu ma gandeam pe atunci, pana intr-o zi de iarna, cand moartea s-a hotarat sa bata la usa casei noastre si sa ni-l ia pe tata de langa noi: de langa mama, de langa fratele meu, de langa mine, fetita lui. De-abia iesise din spital si spunea ca se simte bine, dar se vedea pe fata lui ca era ingrijorat si bolnav. In ziua aceea, a spus ca se duce putin in dormitor sa se odihneasca, dar n-a trecut nici o jumatate de ora si m-a strigat: "Oana! Oana! Onisor!". M-am dus repede la el si tot la fel de repede am chemat-o pe mama. Tata incepuse sa scuipe sange... Dupa aceea, totul s-a petrecut foarte repede. Dupa nici doua ore, tata a plecat dintre noi in locurile acelea nestiute. Am fost tot timpul langa el si nici o clipa nu am crezut ca va muri. Cel mai tare m-a durut cand am auzit-o pe mama la telefon, spunandu-i matusii mele sa se urce repede in primul tren, daca vrea sa-si mai prinda fratele in viata. De altfel, mama n-a mai vrut sa cheme Salvarea, spunand ca este in zadar, dar eu am plans si am tipat asa de tare la ea, ca-l lasa pe tata sa moara, incat in cele din urma a cedat. Tin minte clipele acelea de parca le vad aievea. Pentru ca targa Salvarii nu incapuse pe usa apartamentului, fratele meu, care pe atunci avea 18 ani, l-a luat pe tata in brate si l-a dus la masina ca pe-un copil. Boala il slabise ingrozitor. Dar truda i-a fost degeaba. Tata a murit in Salvare si ni l-au adus inapoi. N-am putut sa ma uit, m-am ascuns dupa usa de la bucatarie si plangeam acolo in hohote. Dupa ce brancardierii au plecat, am ramas doar noi patru. Tata era intins pe pat si parea ca doarme, mama si fratele meu stateau la capul lui, in picioare, dezorientati si indurerati, dar nu atat de mult ca mine. Il iubisem enorm pe tata, intre noi fusese o legatura foarte puternica, eram cei mai buni si cei mai nedespartiti prieteni... Pe urma, au inceput sa bata la usa vecinii, au venit o gramada de cunostinte si rude, dar pentru mine nu mai conta nimic, nu mai vedeam pe nimeni, plangeam mereu si nu ma opream, cu toate insistentele celorlalti. Seara, tarziu, la un moment dat am ramas singura cu taticul meu si stateam cu coatele asezate pe masa pe care era sicriul, privindu-l atent, pentru ca mi se parea ca pieptul i se ridica si i se coboara, adica traia!, dar m-am convins repede ca nu era adevarat, cand i-am pus mana pe frunte si era rece ca gheata... Apoi, dintr-o data, mi-am dat seama ca sunt singura, doar eu cu el, si mi s-a facut frica, foarte frica, si-am iesit afara din camera. Pana la inmormantare, tata a stat in casa trei zile, dar eu n-am mai intrat sa-l vad. Nu-l mai percepeam ca pe tatal meu cel iubit, ci ca pe un mort, ca pe ceva urat si rau. Mama si-a dat seama ca se intampla ceva cu mine si a incercat sa-mi vorbeasca, dar eu am refuzat. Teama a continuat si dupa ce tata a fost ingropat, mi-era groaza sa mai raman singura, ca nu cumva sa apara in fata mea. Imi inchipuiam ca ia forme urate, de monstri. Seara ma culcam cu teama de a nu-l visa si adormeam foarte greu. Toate astea au durat pana ce mama m-a dus la preotul de la biserica dintre blocuri. Parintele mi-a citit dintr-o carte bisericeasca si a stat de vorba cu mine. Mi-a spus ca tata a fost un om cumsecade, fara prea mari pacate, ca Dumnezeu l-a luat langa sine si de acolo, de unde se afla, tata s-a transformat in ingerul meu pazitor. Sufletul lui e pe pamant, langa mine, ca sa ma apere de neprevazut.
Vorbele preotului m-au linistit si m-au ajutat sa-mi reconstitui o imagine frumoasa si luminoasa despre tata. Intr-o noapte, am avut un vis foarte frumos, un vis pe care n-o sa-l uit niciodata. L-am visat pe tata asa cum era in realitate, imbracat in camasa albastra, cu pantalonii calcati la dunga, cu parul pieptanat frumos, cu carare intr-o parte si cu zambetul lui minunat pe buze. Era inconjurat de-o lumina, dar ce m-a mirat cel mai mult a fost faptul ca in vis nu aveam varsta mea, ci apaream drept copil, o fetita cam de 8-9 ani. El m-a luat de mana si, desi nu mi-a spus nimic, am inteles ca va fi intotdeauna alaturi de mine, ca avea sa ma protejeze chiar si din lumea de dincolo. Fara nici un cuvant, am inteles foarte multe... Visul acela mi-a adus linistea si caldura in suflet. Teama si imaginile urate au disparut. A ramas doar imaginea vie a unui tata bun si iubitor, care a plecat dintre noi prea devreme. Sunt convinsa ca taticul meu e un inger, ca traieste in Rai, ca nu se chinuieste pentru pacate. Adeseori il simt langa mine, incurajandu-ma in clipele grele, insotindu-ma cand ma tem. Acolo, sus, cineva are grija de mine. Au trecut patru ani de cand a murit, dar parca a trecut o vesnicie.Oana Paunica - Calea Crangasi nr. 32, bl. 16, sc. B, et. 1, ap. 52, sector 6, Bucuresti
Ingerii mamei
Draga "Formula As",
Intamplarea pe care v-o povestesc este adevarata, asa cum este si aceasta minunata revista. O stiu de la mama; s-a petrecut pe cand ea avea 13-14 ani si, cred eu, era destul de mare pentru a deosebi realitatea de inchipuire. Desi mai mult ca sigur va va parea o plasmuire a imaginatiei, va propun sa incercam sa credem in miracole...
In zorii zilei de 23 aprilie, de Sfantul Gheorghe, mama astepta sa mearga la tamaiat in cimitir, impreuna cu bunica mea. Stand pe un scaunel in fata bucatariei, a auzit zgomote, ca si cum cineva ar fi batut intr-o toaca, si s-a uitat spre cer... De aici incepe marea minune: cerul era parca deschis si in spatiul acela a vazut ceea ce a numit "doi ingerasi". Erau doi copilasi, unul cu aripi si vesmant roz, iar celalalt - albastru stralucitor. Aveau in fata o scandura in care bateau cu cate doua ciocanele. Mama, fiind uluita de acea infatisare ingereasca, a strigat-o pe bunica sa vina sa vada miracolul, ea insa n-a vazut si n-a auzit nimic, in schimb, a chemat un servitor batran care a auzit si el toaca, dar n-a vazut ingerii. Bunica i-a spus mamei mele: "Stai in genunchi si roaga-te, ingerii ti se arata pentru ca esti copil curat". Odata rugaciunea terminata, cerul s-a inchis la loc si ingerasii au disparut.
De cate ori imi spunea povestea, mama se jura ca a fost curatul adevar, vazut cu ochii dansei. S-a stins in 1963, lasandu-mi printre multele si minunatele amintiri si aceasta istorioara cu ingeri, atat de frumoasa, pe care am vrut sa v-o impartasesc.
Cu drag,Polixenia Tecuceanu - str. Malul Livezii nr. 36, Slatina, jud. Olt
Exista viata dupa moarte? Exista ingeri care ne apara, ne ajuta si ne mangaie sufletele uneori? Sunt convinsa ca aceste intrebari au incoltit de zeci sau sute de ori in mintea fiecaruia...
Dupa ce am nascut, medicii i-au spus sotului meu ca baiatul nu va supravietui. Disperat, s-a dus acasa, a vorbit cu parintii mei si-au hotarat sa boteze copilul acolo, in spital. Totul s-a petrecut foarte repede. A fost adus un preot si pruncul a fost botezat. Eu am priceput foarte putin din ceea ce s-a intamplat atunci. Eram in socul fizic si psihic ce urmeaza unei astfel de nasteri si "agonizam" intr-o mare tristete. In minte imi staruia aceeasi intrebare: "Pentru ce m-am chinuit; de ce Dumnezeu ma pedepseste?". Am fost distrusi si eu, si sotul meu. Copilul a fost ingropat, iar dupa mai putin de doi ani, dupa mari suferinte si eforturi, am nascut un baiat frumos si sanatos. Este bucuria vietii noastre.
Atunci, la moartea primului copil, am hotarat sa-i facem pomenile cum sunt datinile noastre. In fiecare an, faceam pomana la biserica. Se bucurau copiii vecinilor sau cei pe care-i gaseam pe strada in ziua sortita. De fiecare data, inainte de ziua hotarata pomenii, visam baiatul, dar nu asa mic, ca atunci cand murise, ci la varsta pe care trebuia sa o aiba.
Un vis m-a impresionat in mod deosebit. Cand ar fi trebuit sa implineasca 4 ani, eu am zis ca in anul acela sa nu-i mai facem pomana la biserica, cu lucruri, colaci si coliva, pentru ca nu mai aveam bani. Am hotarat sa dau de pomana numai niste dulciuri. Cu 2-3 zile inainte de implinirea sorocului, am visat ca mergeam pe o strada intunecoasa, destul de pustie. Pe drum nu era decat un baietel, care venea din sens invers. Era trist. M-a impresionat privirea lui. Cand a ajuns in dreptul meu, l-am intrebat: "Al cui esti tu, mai baietelule?". Raspunsul a fost neasteptat: "Al vostru, al cui sa fiu?!", a spus copilul, apasat si parca putin manios. Atat de tare m-a impresionat, incat m-am trezit din somn si-am inceput sa plang. A doua zi, m-am imprumutat de bani si-am facut, la ziua stabilita, pomana mare, rugandu-ma la Dumnezeu sa ma ierte pentru ca ezitasem.
Cu o zi inainte de a merge la biserica pentru pomana de 7 ani, mi s-a intamplat ceva deosebit, care m-a marcat pentru tot restul vietii. Muncisem toata ziua. Era o dupa-amiaza calma. Mi-am zis ca trebuie sa ma relaxez putin. M-am intins pe canapeaua din fata televizorului, cu capul si picioarele sprijinite de marginile mari si confortabile. Am dat drumul la televizor. Era "Star Trek", un serial usor, pentru copii. Am lasat telecomanda pe masuta din apropiere si mi-am impreunat mainile in zona abdomenului. In casa nu mai era nimeni. Vreau sa spun ca eu locuiesc cu parintii in aceeasi cladire, dar sunt doua apartamente separate, legate printr-un coridor. La un moment dat, din tavanul sufrageriei, in fata mea a coborat ceva luminos care s-a oprit undeva la nivelul capului meu, in partea dreapta. A luat forma unui copil "imbracat" intr-un halou luminos. Nu-i distingeam nici o trasatura. Am vrut sa-l vad mai bine si-am incercat sa-mi misc capul spre dreapta, dar incercarea a fost zadarnica. Parca eram paralizata. Vedeam in fata ecranul televizorului, iar cu coada ochiului "aparitia de lumina". In acest timp, am auzit cum la mama in casa a intrat sora ei si l-a intrebat pe tata: "Unde este Nina? A plecat la mama? Cand a zis ca se intoarce?". Vreau sa mentionez ca ma aflam in sufragerie, cu usa inchisa. In continuare este dormitorul, iar apoi este bucataria. Din bucatarie se iese intr-un hol lung, la capatul caruia se afla usa de intrare in apartamentul mamei mele. Toate usile erau inchise. Practic, era imposibil sa aud ce se vorbeste in cealalta locuinta. N-am mai avut timp sa ma mai gandesc cum de pot sa aud, pentru ca, din dreptul "aparitiei de lumina" s-au intins doua raze luminoase care mi-au acoperit palmele. Am simtit, efectiv, doua manute reci ale unui copil care acopereau propriile-mi maini. In acelasi timp am auzit un glas bland care mi-a spus: "De-acum n-am sa mai vin. Nu fi trista. Am sa-ti fiu aproape cand nici nu te gandesti". Mangaierea manutelor reci a incetat, haloul de lumina s-a adunat ca o minge si s-a evaporat prin tavan, asa cum aparuse. M-am uitat la televizor. Era acelasi film. Eram bucuroasa-trista si putin confuza. Am constatat ca ma pot misca. Am sarit in picioare si-am alergat in casa parintilor mei, trantind tot cardul de usi despartitoare. Intr-adevar, matusa mea era acolo. Am rugat-o sa-mi repete ce a zis cand a intrat in casa. Mi-a repetat cuvant cu cuvant ceea ce eu auzisem deja. Cred ca aveam o figura tare ravasita. M-au intrebat daca ma simt bine. Am raspuns negativ si-am fugit in casa mea, acolo unde il "intalnisem" pe fiul meu. Am ingenuncheat in fata canapelei, in locul unde el statuse, si-am plans si m-am rugat indelung.
I-am povestit doar unui preot batran tot ce s-a intamplat atunci. Mi-a zis sa nu mai plang si sa ma consider norocoasa pentru ca, de-acum, am un inger care ma vegheaza din ceruri. Cred cu tarie ca este asa, pentru ca-n momentele grele ale vietii mele "simt" ca sunt ajutata de cineva din alt plan. Din acea zi, nu l-am mai visat niciodata pe fiul meu mort.Alina Ceghi-Rusu - Brasov
(Ilustratia paginii: Icoane si pictura murala din Transilvania, zona Muresului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
