Dan Puric"Energia pe care o dau eu publicului se cheama dragoste"
- Stea a Nationalului bucurestean, Dan Puric calatoreste demult pe orbita internationala, incarcat de premii ca un pom de Craciun. Nelinistit si inventiv, capabil de o exceptionala expresie corporala, el a innobilat pantomima, transformand-o intr-un limbaj teatral -
Iarba frageda de acasa
- "Nu poate fi confundat cu nimeni. Irezistibil. Inimitabil. Astfel ar putea fi definit fenomenul Dan Puric. Pantomima si-a gasit Maestrul." Citez in introducerea discutiei noastre doar una din numeroasele cronici care v-au fost dedicate in presa internationala, entuziasmata de creatia dvs. Sunt si oameni care au curaj sa apropie de numele Dan Puric un cuvant foarte scump: "genial". A existat, oare, in viata dvs. un moment de iluminare, de presimtire a faptului ca veti urma un alt parcurs decat cel al oamenilor obisnuiti?
- Eu m-am nascut la Buzau in 1959 si, intr-adevar, in copilarie am avut o perioada daca nu de iluminare, in orice caz de lumina nemaipomenita - pentru ca am copilarit la Nehoiu, in munti. Parintii mei erau medici acolo... vedeam de dis de dimineata muntii. Muntii imi vorbeau pe limba lor, pasarile isi ziceau muzica... Chiar daca nu este iluminarea despre care ma intrebati, este totusi un cerc de lumina care s-a pogorat pentru totdeauna in viata mea. Inca nu intrasera excavatoarele comunismului ca sa astearna beton peste iarba frageda. Apoi ai mei m-au adus la Bucuresti. Aveam 7 ani si eram fascinat de locomotive. De la scoala tin minte tot lumina, felul cum cadea ea pe pupitrele noastre, apoi gestul invatatoarei care mi-a legat la gat o cravata rosie. Si mai tin minte ca la o serbare am fost pus sa spun o poezie cu partidul care "zboara spre culmi". Asa ca, in capul meu, "partidul" era o... pasare!
- Ce-i drept, pana la urma... partidul asta a si zburat!
- E-adevarat! Da nu stiu pe ce fereastra...
- Sa speram ca pe o fereastra care s-a inchis intre timp...
- Am urmat scoala de arte plastice, nu a fost o alegere impusa de parinti! Tatal meu era un om de o libertate interioara nemaipomenita. Imi aduc aminte ca atunci cand m-a dus la examenul de admitere ii marturisise unui profesor - domnul Burina, care era profesor de pictura - ca habar n-are daca am talent sau nu... "Eu vreau sa-i dau baiatului meu libertatea sa aleaga ce vrea in viata." Aceasta atitudine deschisa in fata vietii, care pentru ai mei a fost un fel de profesiune de credinta, m-a marcat definitiv. Chiar si mai tarziu, cand am dat la Teatru si am tot picat, mama mai plangea ce mai plangea, dar tata nu mi-a zis niciodata nimic. Si sa stiti ca am tot picat cu brio, vreo trei ani la rand. Si atunci, ca si acum, lucrurile erau destul de pervertite. Functiona un fel de rutina in a aprecia viitorul talent. Pana la urma, am avut noroc ca in comisia de admitere erau doi mari actori: Olga Tudorache si Dem Radulescu - Dumnezeu sa-l ierte pe acest imens artist! De cate ori eram... virusat de profesori mediocri, care se legau de tot felul de chestii, cum ar fi ca sunt mic de inaltime, eu imi reveneam repede din soc, fugeam la Cinemateca, revedeam marile filme. Vedeam filmele lui Akira Kurosawa, ale lui Bergman. Si-apoi, in singuratate, visam la filmele "mele". La drept vorbind, venisem spre Cinema, spre Teatru, cu o anumita formatie obtinuta la Scoala de Arte Plastice pe care o absolvisem cu mult interes. Avusesem acolo minunati profesori de pictura, de gravura, de compozitie, de la care am deprins multe... Salvarea mea a functionat din timp! Era nemaipomenit sa faci drumul de la "Cantarea Romaniei" la Renastere, de pilda. Sareai din "Daciada" si discutai despre Albrecht D?rer! Minunat! Asa ca, venind la aceste examene de admitere la Teatru, eram destul de calit fata de relele care mi se intamplau...
- Si cum a fost cand ati dat cu ochii de cei doi celebri examinatori?
- A fost teribil! Nu am realizat pe loc cam ce impresie le facusem. Dar am aflat mai tarziu despre reactia Olgai Tudorache. Se pare ca Olga i-a spus lui Dem Radulescu: "Bibule, ti-am bagat unu genial!"... Da, tin minte ce text am spus la examen. Am spus o fabula despre mustele care vor sa faca... miere. Probabil c-oi fi spus-o intr-un fel anume, de vreme ce am trezit interesul celor doi... Ce-i drept, la acest ultim examen, eu venisem oarecum pregatit, adica studiasem intre timp si la Scoala Populara de Arta, cu un pedagog nemaipomenit care traieste si azi si caruia ii sunt si acum profund recunoscator. El se numeste Traian Ailenei. Intr-adevar, un pedagog genial! Cu care inca mai lucrez. Multi ii datoreaza pregatirea temeinica si-apoi intrarea in Institutul de Teatru. "Baga catindatii" pe cate o sticla de bere, cand alti profesori pregateau viitorii studenti pe sume mari de bani! Traian Ailenei are un concept anume despre teatru. El mi l-a... transmis! Pentru el, "Teatrul este Arta Comportamentului". "Cum adica... arta comportamentului?", l-am intrebat eu. "Adica arta asta este susceptibila de alt canal de comunicare." "Ce alt canal de comunicare?", am intrebat iar. "Pai, ba, baiatule, textul teatral iti sugereaza un anume comportament, pe care tu, actorul, il interpretezi pe masura talentului tau! Textul poate fi scris sau doar sugerat..." Ascultandu-l in acel moment, in mintea mea s-a produs "declicul". Atunci mi s-a aprins becul... Atunci mi-am zis ca pot face si altceva... Altceva decat teatru propriu-zis. Adica... pantomima!
- Ati apucat sa-l vedeti pe faimosul Marcel Marceau? Francezii l-au socotit genial!
- Marceau a fost o etapa... depasita intre timp. Limbajul lui e depasit. Tin minte ca, la un moment dat, cand s-a pus problema unei burse in Franta, Ailenei mi-a zis chiar asa: "Ma, baiatule, daca vrei sa devii o maimuta, n-ai decat sa te duci!". Nu m-am dus atunci! Eu m-am mirat teribil de aceasta reactie a lui... "Da", a mai zis el, "daca vrei doar sa te sincronizezi cultural, daca vrei sa fii o maimuta second-hand, du-te! Nu, ma, baiatule, tu esti cea mai importanta achizitie in gandirea teatrala pe care o da Romania in urmatorii 20 de ani!" Asta se intampla acum vreo 20 de ani, cand i-am prezentat eu primul meu exercitiu. Fuma, isi mijise ochii spre mine si mi-a zis - n-am sa uit niciodata: "Baiete, da-i drumu inainte, ca astora le trebuie 20 de ani sa te citeasca!". Lui, lui Traian Ailenei, ii datorez reusita intalnirii mele cu "Bibanul". Acest actor de comedie urias, genial ca pedagog... "Bibanul" obisnuia sa ne spuna asa: "Eu nu invat privighetoarea sa cante, eu doar ii potrivesc aripile!". Cand era vorba de mine, Bibu zicea, cui trebuia sa-l auda: "Draga, eu lui Puric nu-i zic nimic, ca-si face singur numarul!". Eram in anul I si-i voi ramane vesnic recunoscator pentru modul in care m-a inteles inca de-atunci: "Cum as putea eu sa-i bag baiatului astuia pumnul in gura, cand simt inca de-acum, din clasa, ca el are de spus ceva nou?". Sub aripa ocrotitoare a lui Bibu am absolvit in 1985... Si-apoi, am plecat in ceea ce puteam numi atunci..."iobagie intelectuala". Nu, nu m-au impins imprejurarile! Dimpotriva! Absolvisem cu o medie mare - am fost sef de promotie pe tara -, dar am fost luat de un val... trandafiriu. Am plecat, asadar, la Botosani. Un fel de cadou de la Dumnezeu pentru mine! Stateam pe strada Iorga, intr-o garsoniera. Si acolo, la teatrul din Botosani, am trait niste experiente teatrale extraordinare! Cenzura te ingramadea, nevoia de a merge pe limbajul asta, al comportamentului, devenea tot mai imperioasa...
- Acolo s-a trezit... Mimul?
- Da, acolo s-a produs criza! Acolo s-a "spart" ceva... Acolo s-a acumulat o splendida experienta, de care chiar aveam nevoie. Am jucat enorm acolo. Si tot de-acolo am pornit in lungi turnee. Am cunoscut tara, am jucat in tot felul de binecuvantate comune... Despre Botosani, Nicolae Iorga zicea ca "este Florenta Romaniei". Mergi pe strada si auzi: "Uite, in casa asta s-a nascut Antipa", mai incolo, dai de urmele lui Enescu, ale lui Eminescu, dai de umbra lui Stefan Luchian. E acolo o concentrare de energii fabuloase... S-ar putea ca, intr-un fel, forta asta... supranaturala sa ma fi tras si pe mine, pentru un timp, intr-acolo. Si-apoi, daca ma gandesc mai bine, trebuie sa spun ca si o parte dintre ai mei se trag de-acolo. Bunica mea dupa mama era de la Falciu, un strabunic de-al meu a fost unul dintre profesorii lui Eminescu la Cernauti. A fost profesorul lui de limba romana. Mama mea era o descendenta a familiei Sbierea, o familie care a dat multi intelectuali de vaza. Acolo, la Botosani, am facut primul recital de pantomima cu care am luat un premiu la Costinesti, in 1987. Am avut mari satisfactii cu acest recital. Uite, de pilda, a fost fabulos sa-l joc la Dorohoi, in fata unor sateni, si sa constat ca nu exista nici un fel de opreliste, nici un fel de superstitie in a transmite un asemenea limbaj. Mi-am dat seama ca "piedeca" functiona in alta parte. Ea functiona la "specialisti". Pe mine m-a acceptat in primul rand majoritatea, iar "elita" m-a respins...
Marele botez
- Culmea e ca dvs. propuneti o forma de teatru mult mai complex...
- Da, un teatru care are si pantomima si step. Si mai multe elemente teatrale. Eu propun, la drept vorbind, o reformulare a ideii de Teatru. Un teatru ca "Arta a Comportamentului" despre care vorbeam la inceput. Ei bine, oamenii astia simpli, cum ar fi spectatorii mei de la Dorohoi - in fata carora imi vine sa ingenunchez -, au avut si au o reactie "la fix", o reactie de laser... O reactie spontana. Trebuie sa stiti ca eu nu am iesit niciodata in fata vreunui public sa-i zic: "Stimati spectatori, urmeaza acum un spectacol de gest si pantomima". Am jucat prin fabrici, prin uzine, si peste tot oamenii au reactionat la fel! Cu acelasi entuziasm, cu aceeasi imediata intelegere... Mie, botezul mi l-a dat publicul. El a zis: "Merge, domle!". Prima frana dura am avut-o in... Televiziunea romana. Unul mai mare de-acolo a zis: "Ce-i, ma, vii la noi sa faci pantomima? A facut Marceau si ne-ajunge! Astia sunt prea prosti ca sa inteleaga fineturi!". Si-am intrebat si eu atunci: "Cine sunt <<astia>>? Astia sunt, probabil, poporul roman. Eu provin din poporul roman!". Din pacate, cei de la televiziunea romana nu au pariat si nu pariaza pe coeficientul ridicat de inteligenta si de sensibilitate al acestui popor. Realizatorii, producatorii de programe, oameni adesea fara nici o calificare profesionala dovedita prin vreun produs memorabil, nu numai ca ne oligofrenizeaza, ci ne si considera oligofreni.
Scoala de surdomuti
- Sa revenim la conceptul de "Teatru ca Arta a Comportamentului"...
- Cum am mai spus, in cazul meu este vorba despre o atitudine noua. Ceea ce fac eu si incerc sa fac prin scoala mea este "altceva", un "alt fel" de teatru, un alt limbaj. Eu cred ca sunt in posesia unei Gramatici. Nu doar a unei colectii de semne. Uite, de pilda, la mine, pana si stepul are o formula a lui. La mine, step-ul nu e ca pe Broadway. La mine step-ul are vocatie teatrala. El scenarizeaza. Duce spre public niste energii. Asa se intampla si in "Toujours, lamour". Acolo se desfasoara o poveste a ...picioarelor, intre El si Ea. In cazul step-ului "meu", cu picioarele vorbesti! In Okinawa, imparatul le-a luat supusilor lui armele. Si-atunci, supusii au descoperit mainile si artele martiale. Noua, decenii de-a randul, Ceausescu ne-a luat Cuvantul. Mai bine zis Intelesul Cuvantului. Diferenta dintre alienat si alienant... Opresiunea face sa tasneasca semnul. Uite, am trimis acum trupa mea la scoala de surdo-muti sa-i invete sa vorbeasca prin semne. Este incredibil gradul de viteza cu care achizitioneaza ei acest limbaj! Ce capacitate formidabila au ei de a inventa la randul lor semne noi, de a imbogati acest limbaj. Ceea ce studentii mei de la Teatru invata intr-un an, ei - dotati de Dumnezeu cu o sensibilitate de exceptie - invata in doua saptamani. Ei percep niste vibratii pe care omul obisnuit nici nu si le imagineaza. Pentru ei, Spatiul doare. Sa stiti ca, intr-un fel, mai bine zis din punctul meu de vedere, noi, oamenii "normali", suntem cei handicapati! Eu insumi, in fata unui public de surdo-muti, sunt "spart" in rutinele mele de mim... Ei bine, la un spectacol de pantomima, marele public isi readuce aminte de datele lui esentiale, de gesturile lui esentiale, de care nu mai era constient. In "Made in Romania" am vrut sa export aceasta idee de avutie romaneasca. Sa fac cunoscut capitalul romanesc de umor, de inteligenta, de poezie, de tragism, de derizoriu, fara sa ma plang de unele adevaruri nefaste. "Made in Romania" reprezinta o atitudine in fata lumii. Acest limbaj trebuie sa fie Forma suprema de comunicare de la om la om, de la cortex la cortex. Am fost in Coreea de Nord, in Coreea de Sud, am jucat in vreo 25 de tari ale lumii, dincolo de Cercul Polar. In Siberia si in Australia reactia oamenilor a fost aceeasi. M-au inteles! Peste tot, comunicarea mea cu oamenii a functionat perfect. Spectatorii m-au inteles si m-au urmat! Cum am mai spus, spectacolele mele reprezinta un act de initiere.
- In incheierea acestei minunate discutii, permiteti-mi sa va intreb ceva care ar putea sa sune foarte flatant: nu cumva Dumnezeu v-a inzestrat si cu o energie in plus, care iradiaza de la cei mai simpli oameni pana la cei mai rafinati intelectuali?
- S-ar putea sa fie asa. Oricum, trebuie sa reamintim faptul ca istoria teatrului romanesc este plina de asemenea energii - unele fabuloase. Eu cred despre mine ca sunt un om normal. Si mai cred ca simturile unora dintre noi - nu putini - s-au atrofiat intre timp. Energia pe care o dau eu publicului se cheama Dragoste. Iar publicul imi raspunde tot asa: cu dragoste. Ne contaminam reciproc. E si asta un fel de comportament, nu-i asa?Silvia Kerim
P.S.: In data de 15 iunie a.c., cand gandul nostru ingenuncheaza in fata Umbrei lui Eminescu, Teatrul National a programat un spectacol de exceptie, prea putin mediatizat. Este vorba despre piesa lui Cristian Tiberiu Popescu: "Si mai potoliti-l pe Eminescu". In rolul Poetului, o creatie tulburatoarea face acelasi Dan Puric. Alaturi de el, in rolul Veronicai Micle, Carmen Ungureanu pare desprinsa direct din Legenda...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
