In Ardeal, pe urmele Printului Charles- Interesul mostenitorului Coroanei Britanice pentru satele sasesti din Ardeal a renascut speranta ca ele ar putea fi salvate si reinviate. Sustinatoare de cursa lunga a "problemei sasesti", revista noastra a facut o calatorie la Viscri, satul pe care Printul de Wales il ajuta nemijlocit sa-si regaseasca identitatea. O adevarata minune, in Mileniul Trei -"Transilvania - Dulce patrie"
Linistea tragica a marilor sate parasite de catre sasi se lasa descoperita cu incetul. Inima profunda a Transilvaniei este aici, printre zidurile stravechilor case, pe sub boltile crapate ale portilor, in lemnul putred al obloanelor in spatele carora nu mai locuieste nimeni. Soarele arzator al inceputului de vara face ca decrepitudinea teribila a acestor locuri sa para si mai evidenta, si mai cruda. Superbele biserici fortificate ale unor secole trecute sunt pustii, portile uriase din lemn nu se mai deschid astazi decat in fata turistilor starniti de marele zvon: sasii se intorc acasa. Chiar se intorc? Am fost la Crit si am vazut colosala biserica din piatra ale carei ziduri stau sa se prabuseasca, am vazut scoala din vecinatate, gigantica, cu ochii ferestrelor smulsi, gaunosi, plansi de igrasie, am vazut ierburile inalte mancand constructii ce pareau cladite pentru eternitate si pe ultimii dintre sasii ramasi, batrani si singuri si exclusivisti, bantuind printre ele. Am vazut marile orgi medievale ale bisericilor sasesti tacand in umbra si ulitele acestor sate-cetate strabatute de fizionomii care nu, nu apartin acestor locuri.
Am fost la Mesendorf si am intrat in curtea unui batran sas care a refuzat sa plece si care astazi, la cei 90 de ani ai sai, pluteste printre amintiri si printre coarnele de cerb pe care le-a adunat din padurile locului si cu care si-a decorat curtea. Inauntrul casei sale se afla fotografii si o perna grozava care stie sa povesteasca totul despre acesti oameni. O perna cu o stema brodata si deasupra careia scrie in nemteste "Transilvania - Dulce patrie". Pe paturile cator dintre romanii-romani sta o asemenea perna?
Am strabatut ulite largi si am baut apa din fantani, am mangaiat ziduri acoperite cu muschi verde, am ascultat istorii de demult despre refugiul familiilor de sasi in spatele acestor ziduri de biserica, povesti despre viata de altadata a acestor sate si mi-am spus ca inteleg de ce unii dintre sasii plecati de-aici scriu sfasietoare scrisori de insingurare si de ce altii revin mereu, in fiecare an, sa respire aerul medieval al patriei-mama.
Am alergat apoi spre Viscri, pe drumul pietruit in cinstea unui print si am inteles ca strainii acestia, care pretuiesc mai mult decat noi trecutul, vin in inima Transilvaniei ca intr-un muzeu si privesc stravechile ziduri ca pe un lucru viu. Am dat ocol bijuteriei care este biserica fortificata, am adulmecat zidurile de aparare si treptele de piatra din secolul al Xiii-lea si am auzit sunetul orgii cantand - nu, nu pentru sasii ramasi, ci pentru niste turisti austrieci uluiti ca asemenea lucruri mai exista inca in Europa. Am vazut oameni sezand la porti, in soare, incremeniti, apatici, pierduti.
La numai cativa kilometri de locul in care unii vor sa faca Parcul Dracula, timpul pare oprit in loc, suspendat. Orologiile marilor turle s-au oprit atunci cand sasii au plecat. Acum, organizatii de tot felul vor sa sufle cu viata pe deasupra incremenitelor sate sasesti, pe deasupra parasitelor case cu obloane, pe deasupra insinguratelor biserici fortificate. Au adus aici chiar si un print, in speranta ca poate sasii se vor intoarce. Se vor intoarce?Horia Turcanu
Fierarul Matti si englezii
Stire pentru un reportaj senzational: pe ulitele prafuite din Viscri, un sat pierdut intre unduirile podisului transilvan, experti ai Institutului pentru Conservarea Cladirilor Istorice din Marea Britanie migalesc fatadele scorojite, invatandu-i pe mesterii autohtoni sa restaureze casele dupa tehnici vechi, traditionale, doar cu var si nisip. Multe dintre case sunt deja refacute "la cheie", asteptandu-i doar pe germanii plecati, pe eventualii cumparatori sau pe numerosii turisti, al caror numar a crescut aici de la 1400 (in anul 2000) la 17.000 (in 2001), iar anul acesta localnicii se asteapta sa vina de doua-trei ori mai multi. Ce "interese ascunse" sa fi avut fundatia patronata de Printul Charles, mostenitorul Tronului din Regatul Unit, investind intre 100.000 si 300.000 de dolari anual, intr-un loc atat de indepartat?
Fierarul Gabor Matei, Matti Bcsi, este un om care a dat mana si a fost imbratisat de Printul Charles de Wales. De ceva vreme, el face zavoarele, jaluzelele, balamalele si cuiele necesare restaurarii caselor. Il intreb de ce crede c-a venit distinsul print britanic din Anglia tocmai pana in ograda lui, iar el imi raspunde ca nu stie, ca nu i s-a spus, dar crede c-a venit ca sa "repare" mestesugurile astea vechi, ce se pierd. Urmas din patru generatii de fierari, nea Matti este ungur, cred ca si putin tigan, insa in Viscri e unul dintre oamenii cei mai respectati. Are o gospodarie de invidiat, tine cateva vaci, cal, capra, porci, are un sopru urias, doldora de fan si unelte facute de el insusi, are o gradina ingrijita "nemteste". Insa mandria lui cea mare e tot acea micuta incapere din fata portii, atelierul de fierarie in care si-a lasat intreaga viata. De doua zile, lucreaza la un glob tuguiat de tabla, ce trebuie infipt inapoi, pe o veche casa saseasca. Treaba migaloasa, caci trebuie sa arate la milimetru ca globurile de pe casele de-altadata. Imi arata foalele, foalele aduse de la Budapesta de strabunicul sau acum 200 de ani, pentru care un colectionar strain i-a oferit deunazi cateva sute de dolari - in jurul a douazeci de milioane de lei - , iar el, desi avea mare nevoie de bani, i-a spus: "Poti mata sa-mi dai dolari cu vogonul, da eu pe astea tot nu le vand"... De ce? "Fiindca tot neamul meu, cu meseria asta o lucrat. Toti am lucrat cu feru. Si strabunicu, si bunicu, si tata, care-o avut trei baieti si trei fete, si toti trei baietii am fost ferari. Aveam opt ani cand trageam la foalele astea. Tata mi-o pus in mana un ciocan mai mic, pe asta, si-o nicovaluta si mi-o spus: <<Uita-te si fa ca mine!>>. La saisprezece ani bateam potcoave la cai. N-am batut joc de meseria mea! Oriunde-mi puneam eu mainile mele, nu mai punea si altcineva mainile, inca o data".
Cum era printul? Nea Matti sta putin sa se gandeasca, de parca s-ar cazni sa gaseasca cuvantul cel mai potrivit. "Era om cum trebuie, domnule!..." Zambesc. "Da, domnule, un baiat tare bun. Printii astia-i simti de la o posta ca-s printi. A venit dimineata. A intrat aici in curte, a dat mana cu mine, chiar daca eram cam murdarit pe mana de la treaba. Avea un costum alb, camasa albastra, ochelari de soare, se uita asa, atent, cum faceam eu o potcoava aicea, in jar, si cand am terminat-o s-a bucurat si a batut din palme. Zicea ca in Anglia nu mai sunt ferari, si aia putinii care mai sunt castiga bani frumosi. Si sa vedeti, o adus cu el un ferar de acolo, din Anglia, sa facem un fel de <<schimb de esperenta>>. El lucra cu potcoave aduse gata, facute din fabrica, le batea reci, da era bun, domnule, foarte bun, nu-i trebuia om sa-i tina copita calului. La sfarsit, printu mi-o spus asa: <<Matti, tu sa nu lasi mestesugu asta! Si sa faci cumva sa inveti si pe altii in urma ta, ca noi o s-avem grija sa castigati si bani cat va trebuie...>>."
Lui Matti ii pare amarnic de rau dupa sasi. Cand erau ei "nu puteam da seama cu lucrul, lucram si noptile, pana tarziu. Acuma, cu englejii astia, cred ca iarasi n-o sa mai pot da seama, si-i pacat, ca-s batran. Englejii astia o sa-i aduca pe sasi inapoi..."
Asadar, vizita Printului Charles s-a simtit cu adevarat, iar unora a reusit chiar sa le schimbe viata. In dupa-amiaza aceea, printul a luat masa in Viscri, in compania a trei generatii din vechea familie Fernolend. Apoi, Inaltimea Sa a intrat in casa batranilor si a ramas uimit de broderiile fetelor de masa si ale pernelor din patul inalt, promitand ca, daca sasii de aici vor mai coase astfel de produse, se va ocupa personal ca ele sa fie valorificate in magazinul sau din Highgrove. Astazi, fiica, Caroline, marturiseste ca nu mai poate face fata atator turisti care vin sa caute in Viscri, nici o alta adresa decat casa Fernolend. Trecerea printului prin ograda lor a fost un miracol dumnezeiesc.
Ingerul de la poarta cetatii
Sara Dootz sta in poarta cetatii, cu cheile legate la brau. E scunda, subtirica, apretata, vorbeste incredibil de corect romaneste si se bucura de mirarea mea. O mirare boltita cat poarta mare a cetatii, prin care curge lumina, miros de tei inflorit si acorduri de Bach.
Zi superba de mai, in inima Transilvaniei. In biserica de pe dealul din Viscri, un grup de austrieci stau cu gura cascata, privind tevile de alama ale orgii, stranele pictate cu flori de camp, ingerii din lemn aurit care pazesc cu strasnicie altarul, duhul bisericii plutind aievea prin penumbra stravezie si racoroasa. In tiganeasca de Romanie sa existe asa ceva? O biserica de aproape doua milenii, cu clopotele legate de gat, o biserica vie, pe care Dumnezeu sa o mai tina in viata asa cum a fost inaltata de primii sasi care au pus piciorul in Transilvania?
Batrana, crapata, cu ranile acoperite de o verdeata cataratoare, care le lecuieste si le fereste de arsita, stravechea biserica de la Viscri supravietuieste ascunsa intre zidurile matusalemice ale cetatii, intre crenelurile si ferestruicile prin care cerul se sparge in oglinzi. Miroase a soare si a slanina afumata. Dupa ce turcii s-au saturat sa mai navaleasca in Transilvania, obligandu-i pe sasi sa se refugieze intre zidurile cetatii, unde-si puneau la pastrare provizii si praf de tun, magaziile de lemn au devenit loc de depozitare pentru slanina, fiecare cetatean al comunei avand spata lui afumata, atarnata intr-un cui. Pana tarziu, prin 90-91, inainte ca sasii sa-si intoarca calcaiele catre sat, in fiecare duminica dimineata oamenii veneau pe rand, la cetate, sa-si taie cate o daraba de slana, pentru masa de pranz. Ceva mai tarziu, mai veneau inca o data, pentru slujba religioasa, insirati pe ulita mare, in costumele lor din catifele si matasuri brodate, din panzeturi albe si postavuri prinse in copci si catarame de argint. In anii lor de maxima existenta, cand rostul le dospea ca painile din cuptor, pe dealul bisericii urcau 400-500 de sasi. Astazi, mai urca 30 si-un preot venit cu contract din Germania, care se roteste, duminica de duminica prin satele zonei, calcand ca paunii prin colbul din drum. Bine si-asa! Educati in spirit de viata comunitara, sasii migreaza si ei, dupa preot, dintr-o comuna in alta, nelasand niciodata biserica goala intr-o sfanta zi de duminica.
O intreb pe Sara cine canta la orga, si ea isi lasa privirile in pamant. Un austriac, probabil, mereu se intampla asa cand intra austriecii sau nemtii sau englezii in biserica, unul din ei se duce la orga si incepe sa cante Mozart sau Bach. "S-a intamplat o mare nenorocire", imi spune. "Fata mea cea mai mica a gresit foarte rau. Desi de la 13 ani putea sa cante la orga de fata cu intregul sat, desi toata comunitatea lacrima fericita, sperand ca orga bisericii va rasuna multa vreme de atunci inainte sub mainile ei, de copil, ea a plecat in Germania. I-a fost teama ca emigreaza toti sasii si n-o sa mai ramana nici unul cu care sa se marite si ea." Gerhilde! Fata blonduta, cu coditele lasate pe spate, care lupta cu clapele si pedalele orgii ca sa inalte imnuri de slava lui Dumnezeu. "A plecat in 92, si de atunci plange asa de amarnic acolo, in Germania, ca i-au iesit ochii afara din cap. Mi-e teama ca o sa se imbolnaveasca si-o sa se intoarca acasa", spune mama induiosata. "Aici totul e bucurie, acolo totul e stres."
Greu a fost pana s-a intors primul sas, pana a zis unul: "Haide, imi calc pe mandrie si dau o fuga in sat". In Viscri, nu toti sasii si-au vandut casele, nu chiar toate au fost luate cu asalt de tigani si, chiar daca sunt acum crapate si oarbe, cu buruienile tasnind prin tavane, sunt casele lor si duhul lor poate fi reinviat. Si prin casa Printului Charles, cerul s-a umplut de urzici. Erau atat de inalte, incat fluturau ca un steag pe acoperis. Iar acum, casa care i-a fost daruita in Viscri e o piesa unica, de muzeu. Nici o scandura, nici o tigla si nici un cui nu s-au pus altfel decat acum doua sute sau o mie de ani. O casa mare, cu poarta inchisa, cu curte, cu sura si cu gradina, nemuritorul model de gospodarie-cetate sadit de sasi in Ardeal. Din casa aia a pornit intrega minune. Printul - mort dupa lucrurile adevarate si vechi - a venit in Viscri sa-si vada casa, s-a invartit bucuros prin ograda, a dat tura pe ulita si la biserica de pe deal, a mirosit topitoria de tei si slanina afumata, a vazut-o pe Sara cea apretata, orga, bancile din biserica, cioplite dintr-un singur copac, stranele pictate cu flori de maci si-albastrele, a ascultat padurea (cata a mai ramas), clopotele, vantul de primavara, si Printul Charles, antipaticul mostenitor al coroanei britanice, pe care l-am urat din cauza nefericirii printesei sale, s-a indragostit. Sara jura ca printul a plecat cu ochii in lacrimi din Viscri: printul trecutului autentic, printul ecologist, printul care si-a adus de la Londra un botanist, ca sa identifice florile din pasunile romanesti. Si dupa Charles, potopul! Autobuzele cu turisti din Austria, din Germania si din Franta, din Belgia, Anglia, America si Olanda nu mai obosesc sa-i calce pe urme, infundandu-si cauciucurile Dunlop in drumurile strambe si desfundate (made in Romania), trecand prin tiganiile vesele si pestrite care au ocupat casele sasilor emigrati, cotind pe sub padurile de stejari, vandute de padurari pe o tuica (acum zece ani ocupau o suprafata de 50%, acum doar jumatate din ea), urcand printre pasunile salbaticite, pe care ar putea paste si creste milioane de vaci si de oi, fortandu-si motoarele la turatie maxima pe ulita mare, pe sub cuiburile de berze si pe sub picajele randunelelor, pana sub turnurile bisericii. "Zici ca-s nebuni", spune Sara si rade. "Fug peste tot, pun mana sa vada daca este adevarat, pipaie casele, portile, iarba plina de flori si de gaze (la ei totul a fost inlocuit de gazon), vacile din grajd si gainile pestrite din curte, vor sa manance oua adevarate, de tara, lapte gras, din sistar. <<Nu pierdeti asta! Nu pierdeti asta!>>, spun si ma roaga sa mai trag inca o data clopotele de la biserica." Si pleaca, si se intorc din nou, in vacanta, innebuniti sa gaseasca minunea pierduta la ei demult: un sat stravechi si adevarat, in care prin poarta cetatii sa curga soare si miresme topite de flori de tei.
"Sufletul unui sat din Ardeal", ma gandesc; sufletul locului, pazit de Sara, o sasoaica slabuta, maruntica si apretata, cu cheile bisericii legate la brau.Sanziana Pop
Foto: Horia Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
