Enisala, cetatea cu miresme de menta- Undeva, in Romania necunoscuta, un om traieste doua vieti. Una aproape de cer, printre umbrele imemoriale ale trecutului, cealalta jos, in saracia unui sat care se numeste Enisala -
Dobrogea pare pustie in miezul acestei zile de mai. Un cer imens, pe care alearga nori singuratici, acopera ca o cupola enormele intinderi de nisip si de stuf. Drumuri ce par gaurite de explozii ma conduc spre marile lacuri ale Babadagului si Razelmului. Trec prin sate cu nume stranii, in care vanturile rosii de praf matura totul in cale, in afara cate unei cotigi, trasa de magarusi absenti. Uneori, intalnesti pe drum figuri stranii, fizionomii despre care simti imediat ca nu apartin lumii tale, ci numai acestui loc, ce face parte dintr-o Romanie aproape necunoscuta. Oamenii acestia te urmaresc cu priviri fixe, fara macar sa clipeasca, cu ochii stransi impotriva vantului si a soarelui. Nu, nu strain ma simt pe aceste meleaguri, ci... lipit in decor, adaugat cumva acestui peisaj taiat in doua de linia orizontului atotinconjuratoare, ma simt nimerit din greseala in mijlocul acestui univers de ape si de stuf si de canale inguste. In dreapta, se afla Lacul Babadag, in stanga - marele Razelm al valurilor, intre ele - o cherhana ce respira turistic in mijlocul acestor singuratati stranii. Dincolo de toate acestea se afla inaltimea bizara a dealului care este destinatia mea si pe care zaresc deja ruinele superbei, fascinantei Cetati de la Enisala, pierduta in ceturi subtiri. Ma apropii discret, coastele albe ale muntelui tocit de vanturile istoriei se zaresc la tot pasul, iesind dintre ierburi precum coastele unui animal antediluvian, care poarta in spinare Cetatea. Nu sunt pentru prima data aici si stiu ca pentru a ajunge la Cetate trebuie sa intri mai intai in sat, trebuie sa treci prin mijlocul saraciei si al tristetii, trebuie sa infrunti privirile resemnate ale locuitorilor, apoi trebuie sa ocolesti campurile survolate de soimi, pentru a ajunge pe drumul de piatra ce duce la cetatea din varf. Mai stiu ca locurile acestea au fost locuite de la inceputul lumii, ca aici a fost gasit scheletul unui mamut si topoare de piatra slefuita din timpurile de dupa Potop si vase de ceramica vechi de 3000 de ani. Vantul puternic poarta mirosuri de flori marunte, de menta crescuta printre mormintele dacice descoperite aici prin anii 60. Timpul pare ca sta in loc. Iata abrupta panta ce duce spre poarta Cetatii, iata panoul care anunta mandru lucrarile de restaurare - desi acestea stagneaza demult, din lipsa de fonduri -, iata zidurile superbe ale Cetatii, crenelurile rontaite de vanturi si mai ales iata... un om.
Paznicul singuratatilor solare
Nenea Aurel e roman, e nascut la Enisala si isi petrece jumatate din viata in varful acestui munte, printre ruinele Cetatii, privind pasarile, florile batute de vanturi, supraveghind constiincios intinderile nemasurate ale apelor Lacului Razelm, numarand in fiecare zi pietrele zidurilor. Reporterul tocmai a urcat treptele de piatra tocite, sapate in stanca, tocmai s-a minunat de adierile mentei ce inconjoara locul, tocmai a respirat cu nesat vantul, cand nenea Aurel a zis buna ziua, iesind surprinzator de dupa un stei de piatra. Eu il intreb daca nu i-e urat stand singur aici, printre ruine si printre nori, el zambeste mereu si zice ca nu, ca e cu Flori, iepsoara lui ce paste printre zidurile acoperite cu licheni ruginii si care acum ma priveste intens. Zice ca aici, sus, e mai aproape de Dumnezeu si ca vantul parfumat ii face bine, ca are timp sa se gandeasca. "La ce te gandesti, nea Aurele?", intreb. Zambeste. "La viata", zice el. Ne plimbam putin printre minunatele ruine, el imi explica latura filosofica a meseriei de paznic de cetati stravechi, cu avantajele si dezavantajele inerente, imi arata intrandurile fabuloase, marele turn, gaura speciala din zidul de nord, pe care el o numeste fereastra magica si prin care se vede Lacul Razelm. Flori, iepsoara care paste ierburile istoriei, nu ma mai baga in seama deloc, ciulini uriasi, de culoare violeta impung cerul, menta a cotropit spatiile dintre ziduri, eu observ faptul ca "fereastra magica" e un fel de ogiva care rupe zidul gros de doi metri si ca a fost candva un fel de intrare secreta. Nenea Aurel imi povesteste ceea ce stie despre aceasta Cetate, ca aici au fost oameni cu mult inainte de Hristos, ca erau un fel de daci, de geti, insa Cetatea exista de la inceputul lumii. "Cum de la inceputul lumii?", intreb. "Da - zice el - pentru ca au gasit obiecte de la primii oameni, varfuri de silex si oase de monstru, de dinozaur..." Reporterul pricepe ca e vorba despre faimosul mamut. "Poate ca aici a inceput lumea", zice nea Aurel pe ganduri, in timp ce reporterul trece prin fereastra fermecata, urmat de paznicul acestor singuratati solare, cutreierate doar de vantul fierbinte si parfumat. Nea Aurel priveste departarile cetoase ale lacului, trecandu-si palma dreapta peste pietrele mancate de muschi si licheni cu un gest discret, ce emana tandrete. Reporterul care sunt intelege atunci ca pentru omul acesta istoria este altfel decat pentru profesorii de la Bucuresti, care vin aici din cand in cand, sa sape. Cetatea Enisala este un fel de a doua casa a lui, un loc in care nesfarsita istorie a lumii a lasat urme clare, pentru el nu conteaza clasificarile, cultura de tip Babadag din secolul al X-lea i.Hr., nu conteaza perioada hallstatiana de care vorbesc arheologii, nu conteaza ca cele 400 de morminte dacice sunt din secolul al Iv-lea i.Hr., nu conteaza ca genovezii au reconstruit Cetatea abia in secolul al Xii-lea... Pentru nea Aurel istoria e altfel. El imi povesteste cu rasuflarea taiata despre amprentele pe care un urias leu imemorial le-a lasat in stanca dinspre miazazi: "Iti dai seama, domnu Horea, cum era stanca de moale atunci cand leul a calcat pe ea?". Imi povesteste apoi de cand el era copil si in jurul satului de jos erau morile de vant, grozavele mori de vant, pe care intr-o zi le-au luat unii si le-au dus la muzeu, morile suierau ca si cum printre ele ar fi trecut nu vanturile marilor lacuri, ci toti demonii bataliilor care s-au purtat aici. El era mic, sa fi avut vreo 12 ani, cand batranii satului povesteau despre flacarile care se vedeau uneori pe coastele din preajma Cetatii, ba unii spuneau ca in noptile cu luna plina se aud scartaiturile corabiilor care acostau. "Pentru ca odata, demult de tot, apele Razelmului erau apele marii si marea batea zidurile Cetatii si corabiile veneau pana aici si aduceau piatra si arme de fier, ce le gasesc acum arheologii, si podoabe, si sabii. Acuma, oamenii nu mai stiu prea multe povesti de demult, pentru ca e foamete si pentru ca batranii au cam murit." Nea Aurel mai stie cate ceva pentru ca el sta aici, printre ziduri, si, "uitandu-te mult la ziduri, iti vin in minte niste ganduri si niste povesti despre cum a fost". Vremurile s-au schimbat, copiii nu mai vin sa mai intre in pestera de sub munte, in care se spune ca locuia in singuratate pustnicul, sfetnicul de taina al comandantului cetatii. "Batranii stiau ca pestera e loc sfant si ca fiecare domn al cetatii avea acolo un sfetnic, pe care nimeni nu-l vedea niciodata, numai domnul avea dreptul sa coboare in fundul pamantului, sa ceara sfatul inteleptului." Aurel sta rezemat demarile pietre, timpurile s-au schimbat, el are salariu de un milion pe luna, insa ce are el altceva a face? E mai bine aici, sus, pentru ca e singur cu vanturile parfumate, si cu Cetatea, si cu iepsoara Flori, cea care paste la umbra turnului. "Acum au facut astia un aeroport militar in spatele colinelor din miazazi si se antreneaza pentru Nato cu avioane care crapa pietrele cu zgomot de trasnet", zice nea Aurel, in timp ce reporterul isi aminteste povestea spusa de un cioban, cum un avion militar, un bombardier, a imprastiat vreo 2000 de capre ce alergau turbate de groaza si cum ei, ciobanii, au alergat calare pe magarusi zile intregi pe intinderile nesfarsite ale Dobrogei, ca sa stranga caprele la loc.
Il intreb pe nea Aurel despre el, despre familia sa, daca are copii, daca... "Cum a dat Domnul", zice el catre mine si eu inteleg ca nu vrea sa vorbeasca despre cealalta viata a sa, cea de jos, din satul Enisala, el vrea sa-mi spuna numai despre jumatatea aceasta a lumii sale, "cea de sus", cum zice zambind mereu. Viata de sus si viata de jos... gandesc eu: ce chestie, omul acesta traieste in doua lumi diferite, 24 de ore printre umbrele imemoriale ale Cetatii, la inaltimea soimilor, printre ierburile parfumate si printre nori, scrutand zarile, 24 de ore coborat la inaltimea harciogilor, in sat, acolo unde salariul sau de un milion pe luna ii pune probleme, acolo unde au disparut morile de vant, unde un patron bezmetic a pus laba pe Lacul Babadag si nu mai da voie amaratilor sa pescuiasca. Nea Aurel Tudor nu vrea sa-mi vorbeasca despre "lumea de jos", vrea sa ramanem cu discutia aici, printre nori, la inaltime. Imi povesteste cum vin uneori turisti straini, cum se minuneaza de locurile acestea, de pietrele albe care strapung ierburile, de zidurile inceputului lumii, cum fac poze fericiti si vorbind in limbi neintelese, cum uneori mananca bunatati straine, asezati pe ziduri, apoistrang totul, de zici ca nici n-au fost, si dispar in autocare racoroase. "Si romanii?" "Ei..., romani nu prea vin pe-aici, in afara de arheologi." Nea Aurel a auzit ca in alte tari ruinele astea fac bani multi, ca vine lumea ca la urs, platind bani grei sa vada urmele inceputurilor lumii, ca acolo nu e saracie ca aici, dar ca nici nu poate fi la fel ca aici de frumos.
Ma despart de nea Aurel cu o strangere de mana, ii fac o poza in care el zambeste pe deasupra camasii albastre si cobor, pentru a mai face o tura prin imprejurimi, pe coasta superba a Lacului Razelm, printre pietrele albe si printre ierburile parfumate, prin vantul de menta, printre aromele acestor munti de calcar. In vale sunt marile mlastini de pe marginea lacului, si Aurel spunea ca stufarisurile sunt pline de mistreti si de serpi prietenosi. Mai spunea ca in zilele foarte senine se poate vedea limba de nisip de la Portita, dincolo de care e marea cea mare. Uneori, soimii de sus se prabusesc trasnitor din inalturi si reusesc sa captureze un harciog, dintre cei care misuna puzderie printre ierburi. Cum o fi sa traiesti asa, jumatate in inalturi, jumatate jos? Poate ca "sus" e forma de refugiu, scaparea pe care a gasit-o nea Aurel, forma sa de evadare din fata realitatii unor vremuri carora el nu le apartine. Si atunci se duce acolo, printre zidurile Cetatii Enisala, impreuna cu Flori, iepsoara care paste printre umbre.Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
