Jale mare in codrii Vrancei- Din suferintele unui padurar -
Toata viata, Tanase Vranceanu a fost padurar. Restul de zile care i-au mai ramas, tot in padure vrea sa le traiasca, departe de lume si zgomot, departe de respiratia prafoasa si otravita a Focsaniului. Gafai din greu pana sa ajungi la casa lui cu prispa si barne zugravite in verde, cu acareturi si afumatoare, la care nea Tanase migaleste, cum numai el stie sa o faca, pastrama de iepure si batog de crap. Esti in inima Vrancei, pe Valea Neagra, dincolo de Andriesu, pe locurile cele mai ciudate, in care palpaie - cand albastre, cand portocalii - "focurile vii", bolboroseli blande si schimbatoare de gaz metan. Locuri necalcate inca de piciorul omului, cu doar doua-trei poteci firave ce duc la Baldau, la izvoarele sulfuroase, bune pentru reumatism, sau la cate o casa salbaticita, cu poarta larg deschisa si vitele lasate slobode printre copaci si maracinisuri. Pare ca ai ajuns la capatul lumii, dar iluzia nu tine mult. Zgomotul indepartat al drujbelor spinteca cerul. Inca vanoasa si bine infipta in pamant, padurea se chirceste din loc in loc, dezgolind stanci si povarnisuri, petece mari si urate de cioate negre ca niste masele stricate de om batran. Nea Tanase Vranceanu ofteaza incrosnat, priveste roata imprejur si trage adanc aer in piept, inghitindu-si parca vorbele. Nu mai e nimic de spus, de adaugat. Imaginea padurii hacuita la intamplare iti zgarie retina, te doare, iti da o stare de rau. Pentru nea Tanase, suferinta parca e si mai mare. Cu mana intinsa, iti arata portiunile de padure plantate de el, inca din 1950. Rasaduri pe care le-a mangaiat si le-a ingrijit ca pe niste copii - goruni si fagi, salcami si molizi. Le stie locul cu ochii inchisi, asa cum le stie pe de rost, in limba latina, specia si bolile specifice. Mic si indesat, inca in putere, nea Tanase se sprijina in teava pustii ca un cioban in bata. Pana si el pare mirat. "Acu trei ani n-am putut scoate mistretul nici cu cainele, asa deasa era padurea. Azi, locul e neted ca in palma. Nici serpii n-au unde sa se ascunda. Fiecare taie cum il duce capul - cat vrea si de unde vrea. Pe Valea Neagra erau doua parchete de exploatare. Acum sunt 15. E jaf la drumul mare. Camioanele incarcate cu busteni trec ca la Pitesti, pe autostrada. Duduie pamantul Vrancei sub rotile masinilor grele. Lemnul Romaniei face coada la vamile strainilor. Vindem tot, la pret de nimic. Nimeni nu controleaza, nimeni nu verifica. Inainte vreme, <<Amenajamentul>> era biblia padurarului. Acu, biblia lor e interesul si buzunarele doldora de bani. Pe timpuri, se faceau taieri de igiena: copaci mai strambi, copaci cu defecte. <<Lacrima padurii>>, partea cea mai buna si trainica, ramanea la sfarsit. Nu se atingea securea de ea. Acu raman jaful si mizeria, uscaturile si copacii bolnavi. Unde nu taie parchetul, vin hotii cei mici, golani de toata mana, care reteaza copacii de la jumatate, in bataie de batjocura, pe fereala, cu beschie scurta, sa nu se auda zgomotul. Altii, mai dotati, vin cu drujba, se misca repede, dupa care ard cauciucuri pe cioate sau pun soda caustica, sa nu se cunoasca prospetimea taieturii. Niste nemernici, in frunte cu sefii de la Ocol si sefii lor cei mai mari de la Bucuresti. Toti sunt mana-n mana. Stau unii in carca altora si-si tin partea. Lui Lefter, seful Ocolului Silvic Gugesti, om cu o vila de miliarde si trei masini in curte, i-au trimis de la Bucuresti inspectie si l-au sanctionat... promovandu-l la Corpul de Control. Pe altul, Prunache, mare afacerist cu datorii de miliarde la Romsilva, drept pedeapsa ii aranjeaza mereu sa castige licitatiile la care participa sub numele cumnatului si al fratilor lui. Totul pleaca de sus. Nu ai ce face - te lupti cu aerul, cu nalucile. Va spun drept ca eu am votat cu Psd-ul, dar acu m-am scarbit. Toti sunt o apa si-un pamant. Lacomi si fara pic de rusine. Nu le ajunge ca au furat coloana de masini de la Sistemul de irigatii, sute de bascule si excavatoare. Daca ar fi dupa ei, ar fura muntii cu totul, deopotriva cu pasuni si paraie. De-ar ramane Tara Vrancei neteda ca pusta Baraganului si tot ar mai gasi ceva de furat."
Cartea padurii
Cand vorbeste, nea Tanase parca da in clocot. Taierile au distrus totul - dealurile s-au pornit la vale, iar vanatul aproape a disparut. Nu exista lucru mai trist pe lumea asta decat o padure pustie, fara vietati. Nea Tanase, care isi are casa peste deal, chiar in desimea copacilor, stie ce spune. Tot mai rar aude un brahnit de tap, o fosgaitura de mistret. A saracit padurea, s-a sleit. In linistea noptii, se mai intampla ca nea Tanase sa se preumble fara tinta. Numai asa isi aduna el gandurile si scapa de apasarea vreunui necaz. Nu se teme. Daca stii a citi semnele, padurea e o poveste frumoasa. Iti da si adapost, si mancare, mici si rafinate bucurii gustative: pastravi de fag si lamaita, turta-lupului si leurda, painea-iepurasului si fagurii albinelor salbatice, care isi fac stupul in pamant si-ti ofera cea mai rara delicatesa - mierea de brad sau de mure.
Incordandu-si auzul, nea Tanase stie cam tot ce se intampla in adancul de nepatruns al padurii. Mierla tipa la vulpe si la ras. Gaita chiraie si se agita cand apare omul. E ca o melodie, in succesiuni si secvente melodice diferite. Un sunet lipsa, un tril schimbat tradeaza rapitorul si prezenta omului. Padurea se apara in felul ei. Important e sa-i intelegi limba si sa nu tulburi. Sa stai nemiscat. Sa observi. Linistea te invata si iti descopera multe, vietati rare si tematoare, ciocanitoarea verde si pisica salbatica, rasul si cocosul de munte. Nici la 70 de ani, nea Tanase nu poate spune ca stie totul despre padure. E o carte fara sfarsit. Un manual tainic de intelepciune. Animalele sunt inteligente, pricep, se adapteaza. Cand intalneste un urs, nea Tanase vorbeste cu el de la distanta: "Pleaca, ma, ca te impusc. Nu ti-o face cu mana ta" si animalul intelege. Se intoarce din drum si dispare in zmeuris. Dupa ce au fost vanati un timp, cerbii si-au schimbat obiceiul. Nu mai bocane ziua, ci noaptea. S-au smecherit, asa cum au facut mistretii, care mai nou, in caz de primejdie, imping in fata scroafa cea mai batrana, iar ei raman mai la urma, aparandu-si puii. Padurea isi rescrie la nesfarsit povestile. Important e sa o lasi in pace, sa n-o zapacesti. La 70 de ani, nea Tanase continua sa se minuneze. Din intamplare, a dat peste doi ursi care se iubeau. Nici acum nu-i vine sa creada. "Se iubeau, domnule, ca oamenii. In picioare fiind, ursoaica il lua pe urs in brate, isi incolacea labele dupa gat si il saruta, mangaindu-l parca. In viata mea nu am vazut atata gingasie si afectiune. Animalele simt, domnule. Au dragoste si suferinta in ele. Sa vezi si sa auzi o lupoaica care si-a pierdut puii. Umbla de nebuna si plange ca un om disperat. Ne credem prea grozavi, asta e. Ne credem stapani, dar pana la urma suntem doar lacomi si fara minte."
Macelul ursilor
Se intampla lucruri urate, cumplite, de nepovestit in padurile noastre. Pe langa taierile demente de copaci, unii organizeaza vanatori la nada, fara gonaci, fara nici o bucurie a asteptarii. Hranesc animalele si apoi le iau ca din oala. Strainii adora sa impuste ursi si cerbi de trofeu, sa faca fotografii, sa se laude la prieteni. Cam 200 de milioane costa un urs. Strainii nu se uita la bani. Trag in orice misca. Se intampla ca la o goana sa cada 10-15 ursi. Incet, dar sigur, in paduri raman animalele cele mai pricajite, cerbii cei mai costelivi. Oricate interdictii ar fi, banul vorbeste. Ne vindem iepurii in Italia si nu pricepem ca in scurt timp vom ajunge la fel ca macaronarii - sa avem paduri pustii ca niste parcuri ceva mai mari. Deja cocosul de munte, zaganul, pisica salbatica si cerbul lopatar sunt pe cale de disparitie. Nea Tanase stie ce spune. Se strica toate sub ochii nostri, de la an la an. Cand era tanar, nu taia un copac fara sa se inchine, fara sa-I ceara iertare lui Dumnezeu. Mergea in Zinca, pe Valea Hotarelor, si se minuna de padurea de goruni, vechi de 300 de ani. Acum, la Zinca e desert, bolovani si pamant tras la vale de puhoiul apelor. Chiar si in alte parti, cand vezi un gorun mai batran sau un arbore de tisa, te minunezi. E jale mare in padurile Vrancei, dar ceva sperante ar mai fi. Nea Tanase isi amintea ca dupa razboi situatia era asemanatoare - se taiau padurile intr-o veselie, iar braconierii isi faceau de cap. Mistretii aproape ca disparusera, iar capriorii erau o raritate. O fi fost comunismul rau, dar dupa ce s-au strans armele de la tarani, in cativa ani vanatul s-a refacut. Padurea are forta ei. Important e s-o lasi un timp sa se refaca. Inca nu e totul pierdut. Avem cei mai multi ursi si lupi din Europa. Mai avem chiar si paduri seculare, cum sunt in Caras-Severin. Sa avem rabdare, dar sa fie ordine si lege. Sa se dea inapoi padurile taranilor. Sa se faca educatie copiilor si de mici sa stie cat de valoros e un copac. Altfel, padurea se razbuna. Dealurile se pornesc la vale si ploile ne ocolesc. Cu de la sine putere, omul nu poate face nici o frunza, nici un tufis. Macar sa nu distruga. E aici o lectie de credinta. Nu poti intra in biserica, inchinandu-te pana la pamant, si apoi sa intri cu toporul, fara mila, in lucrarea Lui.
La cei 70 de ani ai sai, nea Tanase nu mai are puterea sa lupte, dar nici nu poate sa se mai schimbe. Toata viata a fost padurar si tot in padure vrea sa-si traiasca restul de zile, departe de lume, de lacomia nesabuita a oamenilor. Cu pasul lui incet si cumpanit, o ia batraneste peste dealuri. Pe unde padurea e inca in picioare, inalta capul. Unde a fost jefuita, lasa capul in piept si paseste ca dupa mort.Sorin Preda(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
